Larsson Stieg – Bărbaţi care urăsc femeile. Millennium 1

De Marius Ghilezan Acum ştiu de ce Suedia a urcat în topurile mondiale de cărţi.  Stieg Larsson a reuşit o poveste captivantă în peste şase sute de pagini, făcând pârtie şi celorlalţi scriitori din ţara sa. Cartea o iei şi nu o poţi lăsa din mână. Cititorul este condus ca de o baghetă magică printre imperii finanaciare, abuzuri, sex şi crime, toate avatarurile lumii moderne. Pasionaţii de lectură poliţistă şi nu numai vor înţelege cu greu de ce sunt unii Bărbaţi care urăsc femeile. Povestea e de la început încurcată.  Unui jurnalist de investigaţie, Mikael Blomkvist, cu reputaţia distrusă în urma unui proces de calomnie, lucru neobişnuit, îi apare o ofertă de colaborare de unde nu se aştepta. Henrik Vanek, un industriaş ajuns la optzeci şi doi de ani, îi propune o misiune aproape imposibilă:  soluţionarea misterului dispariţiei nepoatei sale Harriet, în urmă cu aproape patruzeci de ani. În dialogul cu ofertantul său pare să nu fie sedus de generozitatea ofertei financiare. Abil şi viclean, Vanek plusează. Îi va oferi ca bonus în finalul contractului informaţii despre Hans-Erick Wennerström, omul de afaceri care l-a acuzat şi din cauza căruia va trebui să facă puşcărie. Aici, declick-ul se produce. Ziaristului i se promite luminiţa de la capătului tunelului. Şi acceptă. Numai că trebuie să se mute pe insula păstorită de Vanek, unde să-şi monteze punctul de observaţie sub acoperirea scrierii unei monografii a familiei. „Periscopul” său jurnalistic este lesne descoperit de rudele magnatului care avea obsesia morţii nepoatei mult iubite. În ciuda opoziţiei generale, personajul principal trece prin labirinturile unei istorii tulburi, prin trecutul înceţoşat al unei familii cu multe ramificaţii. Scopul principal este găsirea criminalului. Efortul său ar fi zadarnic dacă providenţa (sau pana scriitorului n.a.) nu i-ar fi adus în ajutor pe  Lisbeth Salander, un researcher exemplar.  De la intrarea acesteia pe scenă, Mikael Blomkvist, măiestrie scriitoricească sau...

Savatie Baștovoi – Diavolul este politic corect

De Alexandru Cristian Dacă în viitor totul va fi programat? Dacă nu vom putea întreprinde nimic fără a avea siguranţa că noi am făcut acel lucru? Dacă vom fi controlaţi? Diavolul este politic corect când doreşte să îşi atingă scopurile. Un roman tulburător despre sclavia omenirii, controlul populaţiei. Baza acestui roman este profeţia lui Bertrand Russel despre viitorul omenirii. Reducerea numărului populaţiei este un bine necesar pentru dezvoltarea lumii, susţine laureatulu Premiului Nobel.  De ce este susţinută o astfel de idee sinistră? Teoria insuficienţei resurselor pământului este un pilon ce sprijină această teorie. Populaţia mărită nu va putea fi hrănită corespunzător de un pământ care este plin de resurse neregenerabile. Populaţia mărită va creşte conflictele în interiorul acesteia. Ieromonahul Savatie Baştovoi este un scriitor plin de forţă lirică şi vigoare intelectuală. Personajul principal este Iacob Kohner un om care se luptă cu un sistem politic ce controlează tot. Obsesia populaţiei este obsesia sistemului. Neputând învinge sistemul Iacob va găsi o nouă cale de a înfrânge această rezistenţă  a sistemului, calea lui Hristos. Într-o vreme în care credinţa şi biserica aparţineau unei lumi de muzeu, câţiva oameni au luptat  pentru păstrarea luminii lui Hristos în interiorul lor dar şi în lume. Învingerea sistemului este un rezultat al unei strădanii mari, o bătălie ascunsă. Sufletul omului este câmpul de bătălie dintre Dumnezeu şi diavol, spune Dostoievski. Sufletul omului este singurul lucru care nu poate fi ucis dacă se păstrează în el dorinţa de a lupta pentru credinţa. Diavolul este politic corect este o carte despre mântuire atunci când aceasta nu mai este prezentă. Este o carte despre găsirea unui firicel de lumină într-un ocean de întuneric. Lumina ne poate mântui, ne poate salva dar ne şi poate învăţa lupta. Azilul Euthansius nu este unica soluţie pentrua a schimba lumea şi a-i prelungi viaţa. Dorinţa diavolului de  a răni moştenirea lui Hristos...

Par Lagerkvist – Baraba

pentru vigoarea artistică şi adânca originalitate cu care a căutat în creaţia sa răspunsul la veşnicele întrebări ale omenirii

Herta Müller – Animalul inimii

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009 De Florin Moise „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ Cartea curge ca un jurnal. Între disperări şi frică, abuzuri şi atrocităţi, derută şi samavolnicii, eroina principală – care cam seamănă biografic cu scriitoarea din Niţchidorf – caută soluţii de rezistenţă prin fuga de sistem. Teama şi-o consumă alături de alte trei personaje, cu profil asemănător: fii de foşti persecutaţi, toţi membri ai etniei şvabilor bănăţeni. Relaţia cu tatăl său, fost ofiţer SS, e lapidară. “Am devenit copilul lui şi am fost silită să cresc împotriva morţii. Mi s-a vorbit pe un ton şuierător. Mi s-a dat peste mâini şi am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care casă, în care loc, la care masă, în ce pat şi în ce ţară aş fi vrut să merg, să mănânc, sa dorm sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă”, scrie autoarea, marcând profilul perfect al dezrădăcinării. Nu se simte acasă acolo unde nu ştii cine îţi umblă în casă, ce prieteni ţi “s-au mai dat”, ce pete ai mai luat din aerul intransigenţei şi al neîmpăcării. Membrii grupului ei comunică prin semne. Se marginalizează social şi trăiesc într-o enclavă numită cultură. Vor să scape. Fie prin sinucidere, fie plecând în exil. Dar le e teamă. “Oamenii îi simţeau pe dictator şi pe paznicii săi stând deasupra tuturor planurilor secrete de fugă, oamenii îi simţeau cum pândesc şi cum răspândesc frica”, scrie autoarea. La ce vedem noi multi-culturalitate, românii neaoşi ar desluşi anti-românism. Dacă prietenii personajului principal au nume, românii, doar categorii generice: securişti, turnători, călcători pe cadvre. Autoarea, prevăzând cârcoteala de Dâmboviţa, lămureşte contextul s crierii: „Chipurile rare de pe stradă nu aveau contur.” Cei care nu înţeleg drama...

Gabriel Garcia Marquez – Aventurile lui Miguel Littin, clandestin în Chile

Premiul Nobel pentru Literatură, 1982 De Alexandru Cristian „pentru romanele și povestirile sale în care fantasticul și realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viața și conflictele unui continent”. În atmosfera apăsătoare a dictaturii chiliene unii oameni au îndrăzneala de a spera.Regimul lui Pinochet este aspru, plin de cruzimi şi represalii.În 1985 un celebru regizor Miguel Littín doreşte să realizeze un film pentru a demitiza regimul lui Pinochet şi aparenta bogăţie adusă în ţară de el şi camarila sa, legendarii Chicago Boys, economişti chilieni discipoli ai lui Milton Friedmann. Aventura sa se transformă în romanul Aventurile lui Miguel Littín clandestin în Chile.García Márquez scrie acest roman cu scopul de a arăta monstruozităţile dictaturii chiliene dar şi valorile perene ale culturii născute de acest regim lipsit de raţiune.Deghizat Littín va ajunge în Chile sub o altă identitate, un uruguyan bogat şi va reuşi să filmeze o serie de pelicule care pun în evidenţă starea generală a ţării.Deşi aparent prosper, Chile este apăsat de o mare distanţă între bogaţi şi săraci. Lipsa libertăţii cuvântului împovărează sentimentul de a fi chilian , chilieni simt că nu mai aparţin acestei ţări.Figura lui Allende este legendară, mitică, preşedintele martir  este speranţa moartă a poporului chilian.Alinarea sufletelor este produsă de auzul nemuritoarelor versuri ale lui Neruda, în plină dictatură mii şi mii de îndrăgostiţi se duc la Valaparaíso şi îşi jură iubire eternă la mormântul legendarului poet.Acţiunea este alertă, scrisă cu vervă, în acest roman se observă vasta experienţă a lui García Márquez în domeniul ziaristicii.Roman dinamic,  împletirea  descrierilor  de peisaje calme şi liniştitoare cu agitaţia şi evenimentele pline de suspans ne face dovada unui povestitor de prim rang şi ne  confirmă calitatea romanului. .Atmosfera generală este cea de clandestinitate, te simţi ca luând parte la un complot împotriva regimului militar.Multe nume din roman sunt fictive pentru a păstra umbra de mister dar...

Maria Cristina Moisin – Anotimpurile poeziei

De Marius Ghilezan În Anotimpurile poeziei, doamna doctor  Maria – Cristina Moisin resfiră pe un solfegiu al şoaptelor trinitatea cer – apă – pământ, cu o evlavie creştină.  Cartea, deşi scrisă între 1969-1974, nu poartă amprenta curentelor la modă atunci, dar relevă o trăire ascetică în natură. „Am ridicat / fruntea / să cer voie / de la cer.” Natura are cromă şi trăire. Culorile anotimpurilor nu sunt în contrast, se întrepătrund pentru a crea un cadru pe care se desfăşoară comuniunea om-natură, atât de dragă lui Mihai Eminescu. „Tot atât de verdele / Câmpul / Îmi culc inima pe el; Cu palmele cupă / strâng plânsul / Sărat şi mut / Şi / Sap durerea pământului”.  Apa, lutul şi cerul apar permanent ca repere simbolice în cartea maturizării timpurii a autorului care îşi „scutură singurătatea de pe braţe”. În poemul „Sculpturi” apare împăcarea creştinului cu viaţa. Mioriţa este reinterpretată. Cerul, raţiunea, iubirea, toate au o măsură similară: „Potrivit de mare / potrivit de luminoasă / potrivit de caldă”. Cu o măiestrie demnă de poeţii vârstei ei, păcat că la acea vreme nu a publicat, taie frunzişul de cuvinte pentru a se vedea liber c opacul. Prin poemele Mariei Cristina Moisin natura se reduce la esenţă....