Ismail Kadare – Generalul armatei moarte

De Alexandru Cristian Moartea este memoria vieţii. Nu te poţi împotrivi morţii dar poţi lupta ca să o întârzii. Războiul este cea mai crudă manifestare a violenţei native a omului. Războaiele au dat naştere paradoxal unor  popoare. Fiecare luptă pentru independenţă şi recunoaştere este un crud război. Generalul armatei moarte încearcă să-şi mobilizeze soldaţii pentru ultima bătălie, onorul patriei. Un general italian se luptă pentru a recupera rămăşiţele soldaţilor căzuţi în Al Doilea Război Mondial în Albania. Ţara în care au murit zeci de mii de italieni este o ţară misterioasă străjuită de munţi şi mărginită de ape. Ca o ancestrală teamă faţă de apele albastre toţi locuitorii acestei ţări s-au retras în munţi. Tărâm al ultimilor haiduci şi patrie a eroilor uitaţi Albania este marele mormânt pe care generalul îl deschide pentru a afla povestea marii armate italiene. În această poveste se găseşte miticul batalion albastru. Un batalion cu o reputaţie sumbră şi cu un fals eroism. Colonelul Z este comandantul acestui batalion, un ofiţer care a dispărut în pământul acesta plin de pietre. Găsirea rămăşiţelor acestuia îl va obseda pe general tot parcursul misiunii. Misiune ingrată dar şi plină de onoare, o misiune a morţii care ne dezvăluie un general care se revoltă împotriva armatei sale, o armată fantomatică. Jurnalele soldaţilor ne dezvăluie campania din Albania dar şi ciudăţenia acelui război dus fără voinţa nimănui. Generalul scârbit de acest onor ingrat va încerca să ignore aceste jurnale care îl vor urmări ca nişte demoni mereu. Oare cei peste 40.000 de soldaţi vor dori cu adevărat să se întoarcă în pământul patriei? Romanul lui Ismail Kadare este  o epopee a morţii. Fiecare mort are povestea sa. Albania enveristă este o ţară închisă în graniţele sale. Totuşi nu poate scăpa de moştenirea sa istorică. Tărâm al luptelor şi al eroismului mica ţară duce o bătălie, a libertăţii,  de sute...

Milan Kundera – Cortina

Eseistul Milan Kundera este la fel de mare ca romancierul Milan Kundera. A scrie eseuri înseamnă a  scrie liber despre ceea ce gândeşti. A încerca diverse teme şi de a le varia în funcţie de context. Eseul succede romanului şi povestirii. Cortina este o culegere de eseuri despre politică, literatură, cultură, artă, muzică. Eseuri fascinante pline de lirism şi de bogăţie culturală, eseurile  din Cortina ne îndeamnă să medităm la  poziţia Europei Centrale şi de Est în Europa. În Europa există naţiuni mari şi mici. Cehia ca şi România sunt naţiuni mici. Milan Kundera spunea că naţiunile mici abundă în poeţi mari. Continuând ideea lui Kundera pot afirma că naţiunile mari abundă în scriitori mari. Franz Kafka un scriitor uriaş este considerat de  Kundera norocos deoarece a scris într-o limbă universală, germana. Dacă marele Kafka era ceh nu era ştiut de nimeni spune Kundera. James Joyce este considerat creatorul Odiseei moderne iar Franz Kafka cel al Iliade moderne. Kundera ne spune că gloria artiştilor este groaznică. Dacă eşti în plină glorie antumă încetezi să devii artist şi eşti doar o marionetă în mâna tuturor. Un adevărat artist este un om singur care este ştiut doar de operele sale. Gloria este ca un blestem pentru creaţie. Unele dintre cele mai interesante romane sunt cele scrise având ca subiect lupta omului pentru libertate, romanele dedicate decolonializării. Astfel Terra Nostra a lui Carlos Fuentes şi Harpa şi Umbra a lui Alejo Carpentier trebuie să fie romane de referinţă pentru lumea occidentală. Rupte de istoria artei lor, operele de artă nu lasă în urmă mare lucru. Orice lucru trebuie să fie încadrat într-o categorie. Şi valoarea este dată de comparaţie. Pentru că omul alege prin comparaţie. Istoria artei este pieritoare, bâlbâiala ei, însă este eternă. Din aceste poticniri s-au născut marile opere de artă. În opinia lui Kundera absenţa unui mare roman în...

Sanda Budiş – Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia

De Marius Ghilezan Sanda Budiş a fost mai mereu o femeie excepţională. În vorba ei tăioasă, în judecăţile-i clare, prin privirea-i ascuţită şi limpede am simţit mai mereu siguranţa unei personalităţi de forţă care nu are nimic din spiritul mirotic. E din seminţia biruitorilor. Recunosc că i-am împărtăşit mai mereu spiritul de frondă faţă de sistem, dar nu şi optimismul incorigibil.  Adâncindu-mă în lectura cărţii Fata tatei şi mama fetei am redescoperit aceea lume de boieri autentici care ştie cum să-şi educe copiii. Citind şi intrând în domeniul de poveste al unei familii care a construit mai mult decât a putut să dărâme o întreagă clasă politică uzurpatoare în peste 50 de ani, mă simt şi eu alături de distinsa arhitectă mai puternic.  Deşi a pierdut totul (în valori materiale) a avut puterea să se ridice deasupra unei tagme de mitocani prin înălţimea sa apostolică. Ea ştie crezul şi-l împărtăşeşte. Binele, Regele şi Patria! www.protv.roSanda Budis â�� Fata tatei si mama fetei ProTV.ro Altruistă. Lumea ei e de poveste. Simplă. Cinstită. Fermecătoare. Din elita marilor arhitecţi, opusă demolatorilor din casele cu pitici ale Piperei noastre. Dacă tatăl ei a fost ofiţer de carieră al Armatei Regale, căzut prizonier la sovietici, unchiul ei a parcelat Mamaia, a construit edificii culturale şi azi i se consumă memoria printre „drepturile litigioase”, alături de cele 2000 de hectare revendicate, dar neretrocedate ale familiei sale boiereşti, printre toate nedreptăţile, doamna Sanda Budiş nu a abdicat. Ea speră că binele şi frumosul vor reveni acasă, odată cu revenirea Dinastiei Române pe tron. Cartea ei este povestea unei vieţi zbucimate şi bombardate. Un simplu obuz aruncat de americani în 4.04.44 a lăsat familia ei fără casă. Nu au disperat. Nici nu au plecat în Vest, aşa cum le recomanda un ofiţer sovietic de rang înalt.  Au continuat să spere, să reziste, încredinţaţi în  forţa binelui. Povestea...

Octavian Soviany – Viaţa lui Kostas Venetis

De Marius Ghilezan

Eugen Mihăescu – Între linii

De Marius Ghilezan Interesantă surpriză editorială la sfârşit de ani. Până de curând, Eugen Mihăescu era cunoscut doar ca un caricaturist român de mare prestigiu în mass-media americană, dar de mică influenţă politică la Bucureşti, chiar dacă a fost în preajma sistemelor de comandă de la Cotroceni.  Nu ştiam despre talentele sale memorialistice. De la “Iliescu contra Iliescu,” volum semnat de Paul Dobrescu (altul care s-a dezis de mentor) şi apărut pe vremea regimului Constantinescu, nimeni nu a mai coborât atât de brutal măştile puterii politice, orchestrate şi emanate în decembrie ’89, în jurul „comunistului de omenie.” „Între linii,” pentru că aşa se numeşte cartea, ar părea fi o scriere revanşardă, dar nu este. E doar un pictorial al pătimirii noastre. Bun de oferit mai ales celor care şi-au făcut prin anii ’90 un idol din Ion Iliescu. Poate citind sau măcar răsfoind aceste rânduri, scrise cu tuşe groase şi verb aspru, vor înţelege şi ei, măcar în ceasul al doisprezecelea, cuvintele regretatului Ticu Dumitrescu: “Ion Iliescu este nenorocirea şi blestemul acestei naţii.” Mărturiile sunt ale unui om care i-a stat liderului fesenist în preajmă aproape un deceniu. Eugen Mihăescu a participat la toate campaniile electorale ale lui Iliescu.  Curios din fire a aflat, aşa cum ne şi mărturiseşte azi, încă din primii ani că toţi apropiaţii preşedintelui de atunci proveneau din structurile securităţii sau a aparatului de propagandă al regimului ceauşist. “Boda, Secăreş şi Pasti proveneau de la Academia Ştefan Gheorghiu, Opaschi de la Direcţia Culte, Ioan Talpeş fusese cartograful lui Ilie Ceauşescu, Traian Chebeleu provenea din diplomaţie, Ioan Mircea Paşcu şi Mişu Negriţoiu călătoriseră pe timpul lui Ceauşescu în Statele Unite, cu diverse misiuni. Toţi erau agăţaţi de forţele oculte care conduceau ţara,” menţionează graficianul care i-ar fi atras atenţia de nenumărate ori lui Ion Iliescu  de existenţa foştilor. La sfatul bătrânului lider comunist, a învăţat să-şi...

Adrian Cioroianu – Adulter cu smochine şi pescăruşi

De Marius Ghilezan „Adulter cu smochine şi pescăruşi” este primul roman al lui Adrian Cioroianu şi ultima carte a vedetei tv  pe care o mai citesc. Autorul răspunde involuntar la obsedanta întrebare care circulă prin lumea intelectuală „De ce nu iau românii Premiul Nobel?” Admiratorii de VIP-uri pot pune liniştiţi volumul în raft, lângă producţiile bestseller ale Mihaelei Rădulescu. Cu o scriitură rafinată, demnă de anii textualismului anilor ’80, dar fără un fir epic, cu personaje banale şi întâmplări obişnuite nu poţi convinge Comitetul de la Stockholm. Dar probabil decanul Facultăţii de Istorie din Bucureşti nici nu are prea mari aspiraţii. E trandy să ai un Cărtărescu pe noptieră, de ce să nu-i găseşti însoţitor, ca nu care cumva să se resoarbă siropul de cuvinte? În anii noştri de şcoală exista un joc: Să ţesem frumos. Nu am avut niciodată unul să povestim frumos. Dascălii atâtor generaţii ţineau ore de dictare şi de caligrafiere, dar niciodată de scriere creativă. Şi aşa s-au năşit generaţii de  zugravi de text, fără studii de design epic. Revenind la Adulter cu smochine şi pescăruşi, Paul Bland, naratorul, un personaj plin de emfază şi gol de fantezii, o întâlneşte la un festival pe frumoasa regizoare de succes Alicia. Scena adulterului e previzibilă încă din primele pagini. Orice coafeză şi-ar da seama ce urmează. „Buzele majorităţii femeilor măritate, pentru un bărbat care nu e al lor, la început sunt foarte ferme – în aceea duritate caldă se află chiar resturile, pe cale de pierzanie, ale fidelităţii lor.” Nimic mai frumos, dar otova. Autorul descrie pastelat plaja, flirtul, damezele cititoare de „Dilema veche” fi-vor încântate de rafinamentul stilistic şi de gentileţea personajului masculin. Cioroianu are meseria de zugrav al cuvintelor în sânge, numai bun pentru provincialismul nostru literar. Cititorul anglofil ar vrea să fie surprins, dar banalul cărţii nu provoacă senzaţii tari. Dacă s-ar da note...