Premiul Nobel pentru Literatură, 1951
De Marius Ghilezan
„pentru vigoarea artistică şi adânca originalitate cu care a căutat în creaţia sa răspunsul la veşnicele întrebări ale omenirii.”
Suedezul Par Lagerkist a avut o idee inspirată în a construi un complex al vinovăţiei în jurul unui personaj ca Baraba (Recenzie Alexandru Cristian). Acesta „fusese aruncat in temnita pentru o răscoală, care avusese loc în cetate, şi pentru un omor” (Luca, 23, 19). Nici evangheliştii nu i-au dat o mare importanţă tâlharului scăpat de răstignire, Irod alegând pe Iisus Hristos să ia drumul Golgotei. În cartea de o concizie uluitoare, autorul nu are lacrimi. Baraba asistă la crucificarea Mântuitorului, la „întunericirea” din plină zi, când Fiul Domnului şi-a dat sufletul, dar şi la momentul Învierii pe care nu-l vede cu ochii săi, deşi a vegheat o noapte la Mormântul Sfânt. Mărturiseşte, deci poate fi într-un fel un evanghelist. Dar urmează un traiect frust al tăcerii. Ajunge înapoi în tabăra de tâlhari, dar nu mai e el OM-ul care ucidea pentru jaf. Aşa plecă în bejenie. Ajunsese sclav al statului roman într-o mină, unde-l cunoscuse pe Sahak, de aceiaşi condiţie socială, dar care se credea doar sclavul lui Dumnezeu. Lui îi isorisise. Acceptase chiar să i se înscripţioneze în taină numele lui IIsus Hristos pe tăbliţa de la gât. Dar nu a avut putere să meargă pe linia colegului său de lanţuri. Au reuşit să scape pentru că l-au măgulit pe paznic. A plecat cu el la muncile câmpului. În cele din urmă, despărţindu-se de el. În faţa Procurorului s-a leapădat. Sahak, fiind crucificat, el din nou n-a avut trăiri. Din nou, a fost impasibil. Baraba a ajuns în cele din urmă la Roma, unde a participat la incendierea cetăţii, crezând că face ceva în numele creştinătăţii. A fost în cele din urmă crucificat. „Baraba este singurul care atârnă încă în viaţă. Când simţi că i se apropie moartea, de care îi fusese întotdeauna atât de frică, rosti în bezna nopţii, ca şi cum ei i-ar fi vorbit: – Ţie îmi încredinţez sufletul! Şi apoi şi-a dat duhul.”
Par Lagerkist este detaşat faţă de trăirile credincioşilor şi ale celor dimpotrivă-le. Relatează sec, frust şi onest un spectacol de viaţă pentru un personaj care nu simte nimic. Aici e măiestria laureatului Nobel. Te facă să te revolţi de tulburătoarea detaşare. Nu ştiu ce simte un necredincios, dar ca şi creştin indiferenţa lui Baraba pare scandaloasă. Mai rar o scriere atât de detaşată. Imaginarul are totuşi piloni serioşi de veridicitate. Şi asta dă valoare unei scrieri, lectură de metrou.
Leave a Reply