Alexandru Petria – Zilele mele cu Renata

De Marius Ghilezan Cartea lui Alexandru Petria putea să se numească liniştit, mai marketizat, Erotism în Deania. Dar pentru că editorul a ales un nume, fie aşa. Zilele mele cu Renata este o proză alertă, scrisă într-un limbaj licenţios, nerecomandată pudibonzilor. Dacă ar fi apărut imediat după eliberarea românilor de prejudecăţile comuniste, s-ar fi vândut în zeci de mii de exemplare. S-a întâmplat să fie publicată după cartea Omul care aduce pipi a lui Toma Roman jr, un alt jurnalist. Amândoi nu se ruşinează. Fac poveste, nu relatează. În Zilele mele cu Renata parcă e mai multă veridicitate. Alexandru Petria, printr-o sexualitate agresivă, elementară, directă  şochează. În anii tinereţilor noastre se spunea că unii fac şi alţii doar povestesc. Autorul se vede că le face bine pe amândouă. Personajul din carte, Marius, este un tânăr scriitor, cu bani de la părinţi, care-şi descoperă sexualitatea într-un spital. Renata, o ţigancă măritată, îi este prim instructor. Deşi îşi etalează virilitatea, totuşi se lasă sedus. Nu a vrut să se afişeze cu ea, fie de teama bărbatului ei, fie că îi era ruşine că era ţigancă. Nu le-a povestit nici măcar bunilor săi prieteni, Corin şi Anton, cărora le mărturisea orice, despre idila sa. Dacă personajul a eşuat ca scriitor, în simplu povestitor la ziar, alături de Renata s-a maturizat, devenind mai bărbat şi dispus la alte partide. Deşi pare direct,  lui Alexandru Petria i se simte catharsisul, chiar dacă povestea cu Renata nu e o proză autobiografică. Neîmplinirea profesională a personajului, care se voia un scriitor de succes, se camuflează într-o lirică sexuală, fără ocolişuri poetice. „Literatura e ca sexul cu prezervativ, nu e 100% viaţă. De ce sæ scrii când pofli sæ trăieşti?” Şi autorul trăieşte intens aventurile pe care simte nevoia să le împărtăşească. Duritatea expresiilor, lipsa de artificii poetice, jargoanele  nu fac o carte recomandată „mânuţelor de sub...

Thomas Pynchon – Curcubeul gravitaţiei

De Răzvan Fan Firescu Cred că sunt la a zecea tentativă de a scrie o recenzie la Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon şi nu sunt sigur că am să pot nici acum să duc la bun sfârşit această sarcină extrem de dificilă. Având în vedere că tot nu mă simt în stare să fac o recenzie ca lumea la roman, m-am gândit ca în acest articol să redau unele fragmente din recenziile începute şi care nu m-au mulţumit în totalitate, evitând astfel publicarea lor. Aş mai vrea să atrag atenţia asupra faptului că în această semi recenzie fragmentele pe care le-am ales din tentativele de scriere de până acum sunt introduse complet aleatoriu. Mai concret: am ales fragmentele, le-am băgat într-o urnă şi le-am extras la întâmplare după care le-am publicat. “realism magic? înclin spre realism narcotic. Sky of Diamonds şi tropism. neurotropism? tropism inversat? tropism inversat. scato-tropism? sunt 12 pagini superbe! nu ştiu ce substanţă a ingerat Pynchon când a scris aceste rânduri dar au făcut o treabă extrem de bună. nu e un delir, dar este delirant. cuvintele nimicesc eventualele imagini ce vor să prindă contur în minte cu ajutorul senzaţiilor amestecate, năucitoare, colcăitoare, născătoare de o ireală excitaţie catatonică. textul pulsează precum un buboi puruios, un coş gigantic, galben, încins cu clasicul colier roşu, dureros şi nevrotic. cravaşeaza raţiunea cu aceste pulsaţii infectate subcutanat, însă nu te aduc la climaxul spargerii pungii infectate ci te lasă undeva înaintea pragului, prostit, pierdut, claustrofob. pare mult? în cazul de faţă, mult e prea puţin… … … Spus” “Imaginează-ţi sfârşitul acestui capitol sub forma unui coş din care va ieşi un fum alb sau negru, singurul juriu care va decide dacă Thomas Pynchon şi al lui Curcubeu al gravitaţiei este o carte menită a fi citită din scoarţă în scoarţă fiind tu. La mine fumul alb a inundat apartamentul.”...

George Orwell – Omagiu Cataloniei

De Anastasia Tuturilov George Orwell trebuie citit azi, mai ales de către români. Într-o societate fanatizată şi despărţită în tabere politice, într-o ţară în care fenomenul „Big Brother” se vede la ore de vârf şi de maximă audienţă, un moment de reflecţie nu strică. Ce li se întâmpla lor, spaniolilor, acum peste şapte decenii, se repetă azi într-o republică est-europeană. Se spune că istoria are ciclicitatea ei, dar niciodată nu învăţăm din greşelile trecutului.  ÎnOmagiu Cataloniei, Orwell critică orbirea ziariştilor „progresişti”, dispuşi să preia şi să amplifice ideile de soriginte comunistă. Cine nu era de partea lor, devenea automat „agent al fascismului”. Aşa se întâmplă şi azi la noi. Băsescu, un fost agent al Securităţii la Anvers, ajunge să preia mesajul anticomunist, iar liberalii susţinători ai candidatului stângii sunt demonizaţi şi acuzaţi de colaboraţionism cu falanga kominternistă a PSD. Ce mai contează că aceasta e moartă… George Orwell este în „Omagiul Cataloniei” un reporter talentat, care îşi prezintă propria viziune despre Războiul Civil din Spania, din decembrie 1936 până în iunie 1937. Nu e imparţial, cum nu poate fi un om implicat. Are propriile trăiri şi opinii. Descrie, la începutul cărţii, viziunea entuziastă a egalitarismului social, pentru ca mai apoi să critice derapajul la care s-a ajuns şi epoca de prigoană. Sute de oameni sunt aruncaţi în închisori pentru că aveau credinţe şi idealuri diferite. Cine ar putea crede că inventatorul lui Big Brother, simbolul literar absolut al sistemului concentraţionar totalitar, a primit „Omagiul Cataluniei,“ ca apărător al camarazilor săi troţkişti din POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă)? Britanicul a fost unul dintre cei mai mari şi mai curajosi scriitori ai secolului XX, dar în ultimul an de viaţă a întocmit şi transmis serviciilor secrete britanice liste cu nume ale colegilor săi acuzaţi de comunism şi homosexualitate, se scrie în Impostura-despre snobism şi puterea falsului . „Intelectualul care a...

Mario Vargas Llosa – O mie şi una de nopţi

Premiul Nobel pentru Literatură, 2010 De Alexandru Cristian „cartografierea structurilor puterii și pentru imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individuale” A povesti înseamnă a crea o lume cu personajele ei. A spune poveşti înseamnă a inventa o lume. O poveste este ceva magic. O poveste este confirmarea timpului dar şi victoria oamenilor asupra lui. O mie şi una de nopţi Şeherezada l-a vrăjit pe regele Şahriar şi a scăpat de moarte. Nemuritoarea poveste orientală a fost scrisă, povestită, repovestită de zeci de ori. Fiecare om are poveştile sale orientale. Şeherezada a învins moartea prin poveste, moartea în viaţa reală nu poate fi înfrântă. Mario Vargas Llosa a creat o piesă de teatru modernă, subtilă şi interesantă. Piesa este apologia poveştii, victoria ficţiunii asupra realului. Pentru Vargas Llosa povestea este cea mai bună cale de a ne alina efemeritatea, de a deveni pereni şi a de ne transforma în eterni povestitori ai vieţii. Poveştile spuse în această piesă de teatru sunt o mică parte din uriaşa arhitectură a marii poveşti orientale O mie şi una de nopţi. Sunt poveşti de dragoste, pasiuni dezlănţuite, destine, erotism şi parfumuri orientale ce se desprind cu fiecare frază citită. Perspectiva modernă a poveştii prinţului Camar Asaman ne subliniază puterea de a lupta pentru ceea ce ne dorim. Revolta împotriva sorţii a prinţului devenit rege este zadarnică, omul este supus condiţiei sale, totuşi omul trebuie să lupte pentru ceea ce visează. De multe ori ne dorim lucruri care nu sunt potrivite, iar viaţa ne taxează. Orientul  supusus scriiturii lui Vargas Llosa devine unul vulcanic, activ. Un orientalism plin de viaţă ca viaţa din America Latină. Această operă de teatru este un dialog pan-cultural. Vargas Llosa a scris o piesă de teatru şi o operă care ne arată că valorile universale trebuiesc împărtăşite în orice colţ al lumii. Câteodată viaţa depăşeşte cu mult plăsmuirile...

Gabriela Adameşteanu – Provizorat

De Marius Ghilezan Aşa cum ne-a obişnuit, Gabriela Adameşteanu continuă să picure stropi de lumină pe tenebrele comunismului şi prin ultima sa carte Provizorat, semn că încă mai are resurse, personaje şi idei.  La o primă lectură, pare o carte mai uşoară, dar nu e aşa. La fel ca în anii de liceu cu personajele Hortensiei Papadat-Bengescu, aşa şi acum cu cele ale Gabrielei Adameşteanu, a trebuit să-mi fac o schemă a familiei personajului principal, Letiţiei Arcan, pentru a înţelege – ca cititor – mai mult decât Sorin Olaru, ca amant. Adulterul din carte e doar un pretext pentru a povesti viaţa din comunism. Dacă autorii de azi preferă să se implice, să comenteze, să se pună singuri în lumina cadrului povestirilor, Adameşteanu se detaşează. Descrie oribilul context prin eroii săi.  Ar părea că-şi bate joc de epocă, dar nu e aşa. O evocă, în goliciunea sa. Lupta pentru supravieţuire e descrisă printr-o criză de destin.  La fel ca Letiţia Branea din Drumul egal al fiecărei zile, Letiţia Arcan suferă aceiaşi criză de fatalism. Poate nu întâmplător citatul din Mircea Eliade “Simţeam uneori că destinul îmi pregăteşte din nou ceva, ceva care îmi va schimba încă o dată traiectoria vieţii” deschide volumul. “Nu viitorul ne aduce cele mai mari surprize, ci trecutul pe care nu încetăm să îl recitim toată viaţa”, reprezintă tema pe care o preocupă, dincolo de dunga patului, pe Letiţia. Provizorat este o carte despre incertitudine, în care eroii fug de propriul trecut. Ar da oricât să li se şteargă dosarele. Petru Arcan nu este un soţ impotent, ci doar distant. Letiţia nu face din infidelitate un prilej de ţâfnă. Doar Sorin Olaru pare picat din lună. Niciunul dintre reprezentanţii  grupului nu este personaj negativ. Toţi descriu o epocă, un stil de viaţă şi ridică ascunzătoarea la rang de cel mai înalt stafilopod în calea valurilor...

Doina Ruşti – Mămică la două albăstrele

De Marius Ghilezan Cu fiecare nou roman, Doina Rusti devine tot mai convingătoare. Ce fac băieţii lui Cristi Mungiu în cinematografia românească, execută ea singură în literatură. Subiectele ard, personaje se inspiră din decreptitudinea vremurilor, banalul face casting dantesc, naratoarea parcă ar vrea să-şi facă un altfel de Muzeu Tussauds, doar cu personaje banale.  În „Mămică la două albăstrele,” obişnuitul său relanty de început devine rapid viteză de croazieră pentru a fi în final poligon de încercare pentru nervii tari.  Fireşte, şi în această carte, copilul se vrea personaj principal. Poate dacă nu aş fi cunoscut autoarea nu-mi păsa ce se va întâmpla în căminul lui None şi a lui Flori şi cum de a apărut Li Zeta, ca amantă. Până aici, banal, doar rafinament stilistic. Carina e o fată adoptată şi de aici tot compleul frustrărilor părinteşti care fac voi peste voia firii unui ţânc.  Dar ce m-a convins să continui e acea Mămică epistolară. O anonimă care din străfundul netului îi scrie aproape zilnic primului ministru. Îndrăzneşte chiar să-i dea sfaturi: „decât să te duci la Putna, mai bine mergeai la Lady Gaga.”  Prin cabotinismul său frust, dar ordinar, Mămica la două albăstrele e Tanţa din popor. Eu cred că în plină epocă Elodia, autoarea a vrut să-şi bată joc, un pic, de lumea în care domină Elodia și „fața de gușter a dom­nului Dan“ (Dan Diaconescu). Personajele sunt puse în contrast. Dacă None e un bărbat banal de televiziune care se îndrăgosteşte de Li Zeta, o vedetă a vremurilor, şi-şi pune căminul în stare de dezechilibru, FLORI, mama, e de-a dreptul ştearsă. Carina, copilul, are ceva diavolesc. Când începeam să citesc o carte sau să urmăresc un film, de mic, eram obişnuit să o întreb pe Mama cu cine ţine. Eu dintre toate, dacă mai eram la mintea copilăriei, aş fi ţinut cu Jegu Mondial, amanta...