Articole etichetate cu ‘Marius Ghilezan’

Marius Ghilezan – Cum să reuşeşti în viaţa politică. Manual de campanie electorală

autor:Ilă Citilă , 05.01.2012

Acest Manual de campanie electorală se doreşte a fi un îndrumar pentru oamenii care vor să facă politică democratică, susţin o doctrină sau un program politic, ştiu cum să se afirme ca lideri şi să câştige o campanie electorală. Pentru că nu există model absolut al unei campanii de succes, autorul s-a străduit în paginile acestui îndreptar electoral să cuprindă un ansamblu de metode practice şi de exemple care pot fi adaptate contextului local, regional sau naţional.

Ghidul de campanie al lui Marius Ghilezan, deşi apărut în 2000, rămâne cel mai consistent şi mai practic îndreptar pentru cei care vor să reuşească în viaţa politică.

Cititorii pot învăţa cum se face o strategie câştigătoare, cum se constuieşte un mesaj percutant, ce înseamnă imaginea publică şi cum se citesc sondajele de opinie, altfel decât o fac mai toţi politicienii. Sfaturi practice cu exemple concludente fac din carte un îndreptar la îndemâna oricui doreşte să câştige voturi şi să obţină mult râvnita încredere a electoratului.

De acelaşi autor

Hoţia la români

Furia

Impostura

Sku: ELECTORAL6758DJS

Order Cum să reuşeşti în viaţa politică. Manual de campanie electorală Preţ @ Lei85.00

Zona livrare A


Marius Ghilezan – Ţigara unui viitor de paie

autor:Ilă Citilă , 28.12.2011

19.90 – 15.00 Lei

Recomandat de bookiseala.ro

Ironic, sarcastic şi capabil de cele mai riscante triplu-salturi ale tandreţei şi confesiunii, Marius Ghilezan scrie o poezie autentică, vie, în care îşi biciuie contemporanii pentru abandonarea de sine, păcatul uitării şi o atracţie suicidală faţă de derizoriu şi dictaturi. Întrebării lansate pe vremuri „la ce bun poeţii în vremuri de izbelişte?” îi răspunde precipitat, implicat,nerăbdător, cu iuţeala mânuitorului de lasou care e conştient că orice mişcare greşită sau întârziere îl poate costa viaţa sau, în cel mai fericit caz, o vânătoare ratată.

Poetul taumaturg şi melopeic din vremuri mai blânde e înlocuit de purtătorul de cuvânt al unor comunităţi trădate, de solul ce descifrează dezastre şi profunde descumpăniri, o revoluţie confiscată, pierderea valorilor naţionale şi individuale.

Originar din Timişoara, de unde a început descătuşarea, dar şi demonismul scenariilor de compromise dictate de la Bucureşti, Marius Ghilezan scrie prima carte de poezie din postcomunism care deplânge înlocuirea cortinei de fier cu o cortină de ceaţă, de minciuni şi artificii.

Poemele lui ne trezesc şi ne biciuie, ne scutură din indolenţa civică şi zdruncină vechi şi noi tabieturi de slujitori ai unei libertăţi care trişează, de vreme ce îngenunchează suflete şi spală creiere, manipulate de picătura chinezească a ştirilor zilnice de camuflaj.

Marius Ghilezan mai crede, şi bine face, în gura de foc a poeziei, într-o imposibilă recrutare. El ne previne că orice cruciadă a adevărului poate fi deturnată prin cuvintele puterii şi contagiunea

depresiei colective, pentru a deveni ofensiva învinşilor: e un pericol ca plevuşca din voi,/hrănită cu litre de mălai şi iluzii de viaţă/să îngraşe rechinii partidului devorator /pe noi să ne înghită

marea prostime votantă de corali/cumpărată cu grămăjoare de urzici în piaţă.

Poemele sunt pline de paradoxuri şi de judecăţi de apoi puse în versuri memorabile de un spirit clarvăzător, mirean, iconoclast şi etern adolescent. Această puritate salvează toate poemele de un limbaj realist, muiat în jurnalismul de atitudine şi implicare, practicat de autorul mai multor cărţi, dintre care cel puţin una nu poate fi uitată.

Hoţia la români, cartea care pleca de la alintul ce „‘oţ e copilul meu” şi explica o acuză colectivă, îşi are în volumul de faţă – asemenea cadranului de ceas, în greutăţile şi mecanismul unor metafore şi antiteze în cascade – un corespondent liric. Sunt zeci şi zeci de versuri care sună precum aforisme şi rostesc adevăruri necruţătoare în faţa unor interlocutori a căror mediocritate e tivită cu mult tupeu, tot astfel cum oglinda în care se privesc reflectă marasmul moral, acea ghenă interioară: Când ai de gând să-ţi umpli menajeria / cu trupuri moi şi porniri viscerale, / cauţi prin ghena-oglindă / a lumii din voi.

Precum într-un diptic ce ne descumpăneşte, despărţind, purgatoriul şi raiul de iad cât timp cel din urmă va fi fiind al tranziţiei, volumul trece cu viteza vagonetelor de montagne-russe din trecut în prezent, din Evul Mediu balcanic şi românesc în România ce-şi exhibă europenismul şi globalismul, adâncindu-şi provincia lismul de viziune şi indiferenţa faţă de libertatea opţiunilor. Unul dintre versurile cele mai dure,descins dintr-o viziune cioraniană atinsă de literature absurdului, evocă un popor întreg care aşteaptă papagalul să-i citească destinul.

Prin Marius Ghilezan, poezia devine pamflet şi predică, pelerinaj al spovedaniei aceluia ce nu se lasă învins de memorie. Versurile caută sfinţi şi martiri văzuţi nu doar ca nişte relicve de închinat.

Pelerinajele memoriei scurtcircuitează minciuna şi sunt garante ale primenirii omului. Într-o vreme când textele se dezic de valori şi de muzica sferelor de iubire şi idealuri, Marius Ghilezan defineşte conferinţa de la Yalta, fără nicio diplomaţie sau eufemism, locul unde mai mari ai lumii au aprins un viitor de paie care fumegă şi azi.

Mulţi scriitori dintre cei mai tineri habar nu au că „lâna de aur” a Europei a fost împărţită la acea reuniune la nivel înalt, numită cu sadism „a argonauţilor”

de cei trei lideri, Stalin, Churchill şi Roosevelt: La Yalta, fumaseră cu sete / şi până la chiştoc / ţigara unui viitor de paie.

De ce i-ar păsa tânărului de azi de tragedia petrecută la Livadia şi nu ar scrie poeme în stilul Flower Power, experimente textuale şi versuri antilirice despre alcool, sex, dezabuzare şi lipsă de orizont? Pentru că vremurile pot fi oricum, de cenuşă, de ciumă, de coşmar, de cinism, dar ele nu pot fi salvate de marasm şi minciună fără cea mai liberă formă de autoritate, aceea a frumosului şi a binelui sălăş luind în Cuvânt. (Doina Uricariu)

Poezia în vremuri tulburi

Câteva poeme, aici.

de acelaşi autor:

Hoţia la români

Impostura – despre snobism şi puterea falsului

Furia

Manual de campanie electorală


 

Sku: TIGARA

Order Ţigara unui viitor de paie Preţ redus @ Lei15.00

Zona livrare A


Emil Constantinescu s-a declarat monarhist

autor:sgb , 04.10.2011

“N-aţi făcut destul pentru Majestatea Sa Regele Mihai pe vremea când eraţi preşedinte”, i-a reproşat Marius Ghilezan.  În replică, ex-preşedintele l-a făcut poet pe jurnalist.

Primăria Sectorului 2 Bucureşti a găzduit recent o dublă lansare de carte în cadrul căreia s-au dezbătut trei volume. Două de proză, Maxilarul inferior şi Scara leilor ed. Polirom ale scriitoarei Doina Uricaru şi unul de versuri, Ţigara unui viitor de paie ed. Corint al jurnalistului Marius Ghilezan. Printre cei prezenţi s-au numărat persoane de toate vârstele şi o serie de personalităţi de seamă ale culturii şi politicii româneşti, printre care, Alteţa Sa Regală Principele Radu, fostul Preşedinte al României Emil Constantinescu, academicianul Eugen Simion, Primarul Sectorului 2 Neculai Onţanu, fostul Primar al Capitalei Viorel Lis împreună cu soţia, Consilerul local Lăcămioara Fontoura, realizatorul de radio Marius Tiţă, apropiata PNŢCD Lia Perdichi, fosta secretară a lui Cornelui Coposu, Nadia Oprescu, Redactorul şef al revistei Observator Cultural, Ovidiu Șimonca, jurnalistul Doru Braia, poetul Stoian G. Bogdan ş.a.m.d.


Rumänien auf Umwegen (România, într-un sens giratoriu), Herbert-Werner Mühlroth

autor:Ilă Citilă , 15.06.2011

Herbert-Werner Mühlroth s-a născut în 1963 la Jimbolia, a studiat germanistica, romanistica şi filosofie la Universitatea din Heidelberg şi la Freie Universität Berlin, obţinând titlul de Magister Artium şi activeaza ca autor liber-profesionist, traducător, publicist. Printre altele, a tradus în limba română romanul Die wunderbaren Jahre de Reiner Kunze şi a publicat primul Dicţionar român-aromân. În 2009 a apărut primul său volum de poezii, Nachtlaub, la Marien-Blatt Verlag, Lübeck.

foto: Doina Uricariu şi Herbert-Werner Mühlroth

„Was könnte die Gesellschaft erneut erschüttern, damit sie eine neue Chance zur Veränderung bekommt?“

 

I. Rumänien auf Umwegen

Ich lande auf dem Flughafen in Bukarest. Nachdem ich das Flughafengebäude verlasse, sehe ich mich nach einem Taxi um. Ein Rumäne, den ich schnell als Roma identifiziere, hängt sich an mich und beschwört mich, sein Taxi zu benutzen. Wild gestikulierend vermittelt er mir, dass er eine Familie zu ernähren habe. Ich winke ab. Er lässt sich aber nicht abschütteln. Er verfolgt mich und redet pausenlos auf mich ein. Ich sage ihm, dass ich für die Fahrt bis zum Triumphbogen nicht mehr als  50 Lei (ca. 14 Euro) bezahlen werde. Er ereifert sich: „Die Benzinpreise sind schon wieder gestiegen, damit können wir nicht überleben (…).“ Ich sage ihm, dass er mit 50 Lei gut bedient wäre. Er schlägt die Hände vors Gesicht und lamentierte: „Mein Gott, dann müssen wir alle vor Hunger sterben.“

Der Flughafen von Bukarest ist bei den Taxifahrern sehr beliebt, denn da lässt sich gutes Geld machen. Grundlage dafür ist vor allem die Naivität der Neuankömmlinge. Hinzu kommt, dass die meisten einfach nur von hier weg und nicht belästigt werden wollen. Daher sind sie gerne bereit, überhöhte Preise zu bezahlen. Ich blicke um mich und kann auf die Schnelle keine bessere Möglichkeit ausfindig machen. Die Taxifahrer haben sich alle unter einander abgesprochen, sie gehören zu Cliquen, die sich möglichst autonom mit Fahrgästen versorgen. Manche zahlen Steuern, manche machen ganz einfach Schwarzfahrten. Mein Taxifahrer gestikuliert immer noch weiter und beschwört mich, sein Angebot anzunehmen. Er garniert dieses abermals mit einem ausführlichen Bericht über die Sorgen seiner Familie um das tägliche Überleben. Ich unterbreche ihn brüsk: Einverstanden! Ich ließ mich einfach erweichen. Es muss an der Nostalgie liegen, die ich für dieses Land verspüre, seit ich zu Ceauşescus Zeiten aus Rumänien geflüchtet bin.

Es überraschte mich kaum, als er nicht selbst ins Taxi stieg, sondern einen anderen heranwinkte, dem er mich sozusagen als Fracht anvertraute. Solche Leute nennt man eigentlich Schlepper. Wortlos ging er von dannen, als er diesen Deal eingefädelt hatte. Bevor ich einstieg, kam ein junges Roma-Mädchen und bat mich um einen Euro. Ich fragte es, was es damit machen wolle. Es sagte, es wolle ihn eintauschen. Ich fürchte eher, dass es ihn abgeben muss an denjenigen, der das erbettelte Geld einsammelt. Ich gab ihr den Euro, damit ich endlich von hier wegkomme. Ich schloss die Tür und wir fuhren los.

Der Fahrer fuhr in die Innenstadt wie eine besengte Sau. Ich genoss die Geschwindigkeit und den unorthodoxen Fahrstil. Vordrängeln, Überholen, wo es nicht erlaubt ist, usw., da sie mir einen Vorteil gegenüber den anderen Verkehrsteilnehmern verschaffte. Er hatte jedoch keine Ahnung, wo sich die kleine Straße befand, wo er mich absetzen sollte. Er irrte umher und befragte zahlreiche Passanten und Kollegen. Auffällig war, dass man für eine Auskunft keinerlei Dank erwartete. Weder bedankte sich der Fahrer, noch erwartete der Befragte irgendeine Erwiderung.  Nach vielen Umwegen erreichen wir endlich das Ziel.

 

II.  Die Taxifahrer-Philosophen und ein kleines Erdbeben

Ein ganzes Jahr hatte ich daran gearbeitet,  um die Publikation des aromunischen Autors Apostol N. Caciuperi vorzubereiten, an dessen Werk mein Herz hing. Ich hatte mir zwei Wochen vorgenommen, um meiner Vorarbeit die Realisierung folgen zu lassen.  Ein ehrgeiziges Unternehmen, wie sich schnell herausstellte.  Hier in Bukarest  versank ich in Arbeit und an irgendeine Freizeitgestaltung war in den ersten beiden Wochen nicht zu denken.  Mein einziger Außenkontakt waren die Taxifahrer, die mich möglichst schnell zu irgendwelchen Zielen führen sollten, seien es nun Verlag, Druckerei oder einfach nur Supermärkte.

Der erste Taxifahrer, den ich mit rumänischer Währung bezahlte, erkannte in mir sofort den Ausländer, der Rumänisch mit deutschem Akzent sprach. „Aah, Deutschland.“ Er legte sofort los mit einem politischen Sermon erster Güte: „Unsere Politiker sollte man sofort exterminieren. Sie haben das Land verkauft und füllen nur ihre eigenen Taschen, während das Volk Hunger leidet. Wir haben nur Idioten, die am Ruder sind und das Land vollkommen ins Abseits führen.“ Seine Betrachtungen bettete er ein in die gesellschaftsphilosophische Betrachtung der rumänischen Gesellschaft und der conditio sine qua non des Rumänen. Ich war beeindruckt von der abgrundtiefen Unzufriedenheit dieses Taxifahrers, wohl wissend, dass es den Taxifahrern immerhin noch etwas besser geht als der großen Masse.

Der zweite und der dritte Taxifahrer stimmten in diesen Kanon ein. Sie schimpften alle fürchterlich auf die Politik, auf die erschreckende Korruption, auf diejenigen, die durch Macht oder Privilegien legitimiert sind und sich rücksichtslos die Taschen füllen: „Die haben uns alle abgezockt.” Sie sprachen vom Scheelen, (das ist der Staatspräsident Traian Băsescu) und von dem Porno-Zwerg (das ist der Ministerpräsident Emil Boc) so, als hätten diese ihnen die Mitgift ihrer Tochter geklaut.

In all ihren Suaden erkannte ich jedoch, dass sie die eigentliche Stimme des geknechteten und entrechteten Volkes sind. Sie nennen das Übel beim Namen, sie zerren die Verantwortlichen für das Desaster, das Rumänien derzeit erlebt, zur Verantwortung. Sie sind Philosophen, wenn auch nur in der symbolischen Tonne, die sich für sie zu einem veritablen Gefährt ausgeweitet hat, in dem sie über die Missstände zumindest philosophieren können.

Es ist die Ausnahme, dass mir ein Taxifahrer erzählt, dass er sich gewerkschaftlich engagiert und, aufgrund dieses Engagements seinen Job verloren hat. Er sagte mir, dass die Massen mobilisiert werden müssten, dass neue Hoffnung für das Volk erzeugt werden müsse, dass Rumänien einen katastrophalen Umweg nach 1989 beschritten habe. Ich sagte, dass eine Partei, die dies zu tun in der Lage ist, einen Zulauf haben würde, der seine Vorstellungen sprengt. Er war absolut mit mir einverstanden. Er hat genau dies getan: sich eingesetzt, nicht die Hände in den Schoß gelegt, sich exponiert. Mit dem Erfolg, dass er nun Taxi fahren muss, um seinen Lebensunterhalt zu bestreiten.

Die Rumänen lassen sich gegenwärtig mobilisieren bei einem Konzert von Shakira, wenn es jedoch um Politik geht, dann lassen sie ihre Köpfe hängen: Wie in ihrer Volksballade: Als der rumänische Schäfer von seinem weissagenden Lämmchen erfährt, dass er umgebracht werden soll, dann wählt er als erstes den Ort, an dem sein Grab sein soll. Ein Fatalismus, der sich in der Gesellschaft Rumäniens widerspiegelt.

Ich war von dem durch die Taxifahrer-Philosophen abgelieferten Stimmungsbild derart geschockt, wie ich es in den letzten 20 Jahren, in denen ich Rumänien immer wieder besuchte, noch nie gewesen bin. In der ersten Nacht wurde ich in meinem Bett erschüttert: Ich wurde ca. 20 cm nach links geschleudert. Am Morgen hieß es dann: Es sei ein Erdbeben der Stärke 4,9 gewesen. Kein Grund zur Beunruhigung. Was mich mehr beschäftigt, ist:

„Was könnte die rumänische Gesellschaft erneut erschüttern, damit sie eine neue Chance zur Veränderung bekommen?“ – Dies formuliert Marius Ghilezan, einer der Wenigen, die sich kritisch mit den Fragen der gesellschaftlichen Ethik beschäftigen, der zwei wichtige Bücher geschrieben hat, die direkt in das Gewissen der Rumänen geschrieben sind. Es ist dies kein Taxifahrer-Philosoph, sondern einer, der die rumänische Gesellschaft durch Idealismus und Schaffenskraft wieder auf den rechten Weg zu bringen versucht. – Was ja nur durch ein kleines Erdbeben möglich ist.

 

III. Im Sumpf der Securitate

Tatsache ist, dass die wirtschaftliche Krise Rumänien voll im Griff hat. Durch den Beitritt zur Europäischen Union wurde diesem Land eine ungeahnte Chance eröffnet, die jedoch kläglich vergeben wurde. Korruption und eigene Machtinteressen verhinderten, dass diese Chance genutzt wurde. Die Folge davon war, dass die Rumänen, deren heiliger Spruch es bis dahin gewesen war: “Wir verkaufen unser Land nicht!”, sich auf Gedeih und Verderb den ausländischen Investoren, die auf kurzfristigen Profit aus waren, ausgeliefert haben. Nun muss man die rumänischen Firmen in den Gewerbegebieten mit der Lupe suchen. Infolge der Wirtschaftskrise beschloss die Regierung, dass die meisten Arbeitnehmer und die Rentner eine Kürzung ihrer Bezüge von bis zu 25 % hinnehmen müssen. Zahlreiche Rumänen sind nur Lohnsklaven, die mit Hungerlöhnen abgespeist werden, während ausländische „Investoren“ den Reibach machen.

Die Lebensmittelpreise stehen denjenigen in Deutschland keineswegs nach. Nur das mickrige Einkommen, das von den internationalen Statistiken hochgeschönt wird, lässt die Schlussfolgerung zu, dass es den meisten Rumänen absolut unmöglich ist, derartige Preise zu bezahlen. Wie soll es weitergehen? Keiner weiß dies so genau. Aufgrund der für den Sommer angekündigten Dürre sollen die Lebensmittelpreise abermals steigen.  Wie die Bevölkerung dabei überleben soll?

Tatsache ist, dass Rumänien sich auf dem Holzweg befindet.  Einem fatalen Weg, der das Land weit zurückwirft. Ich habe Rumänien derart resigniert, hoffnungslos, ja zynisch nur in den Zeiten der kommunistischen Diktatur erlebt.

Der ehemalige Dissident Doru Braia, welcher eine Fernsehsendung mit dem Titel „Talk-Shock“ macht, beklagte, dass „Punkt 8 der Proklamation von Temeswar (Timişoara)“ niemals angewandt wurde. Diese besagte, dass sich die Securitate-Mitarbeiter für einige Jahre von der Einmischung in die politischen Belange des Landes fernhalten sollten. Dies erwies sich jedoch als unrealisierbar. Heute, so Doru Braia, sind sie die unbestrittenen Führer des Schicksals der Rumänen und bestimmen die Geschicke des Landes.

Braia stellt fest, dass die rumänische Gesellschaft sich vollkommen festgefahren hat: „Heute, da wir nicht mehr aus noch ein wissen (ob wohl Europa dies weiß?), haben wir uns festgefahren. Die Gewöhnung an das Böse hat uns so richtig festgefahren in dem Sumpf, in dem wir uns ´zurechtgefunden` haben, und was uns daraus erheben könnte, ist nahezu unsichtbar. Die Antriebsmotoren dieser Gesellschaft sind einer gemeinsamen Grippewelle verfallen und die „Mechaniker“, die dies reparieren könnten, sind kaum noch aufzufinden, während unsere Intelligenz vor der vorgefundenen Realität kapituliert, da sie unbewusst die im Sumpf Festgefahrenen verurteilt.

Die aus Rumänien stammende Nobelpreisträgerin für Literatur, Herta Müller ,schreibt über die Securitate, den Geheimdienst im kommunistischen Rumänien: „Diese Menschen haben so viel Einfluss gewonnen, dass es ihnen gelungen ist, das alte Netzwerk der Macht wieder in Funktion zu setzen (…) In Rumänien lebt die Diktatur ein zweites Leben. Ohne Ideologie. Ohne Sozialismus.“

Auch in meiner Securitate-Akte, die ich nun endlich einsehen durfte, konnte ich keinerlei Material auffinden, das sich aufgrund der Eintragungen in der Akte des rumäniendeutschen Journalisten William Totok ebenda hätte befinden müssen: Sollte ich mich ihm näheren, es war im Jahre 1986, dann würde ich von zwei Sekuristen zu Boden gestoßen und verhaftet. Ich wurde damals, bei meinem Rumänien-Besuch, zwei Wochen lang observiert und auf Schritt und Tritt begleitet. Am Grenzübergang wurde ich zur Seite genommen und man sagte mir, dass ich keine Dummheiten machen sollte, denn es könnte sehr leicht ein Autounfall geschehen.

Rumänien im Sumpf der Securitate – 20 Jahre nach der Revolution, der geklauten Revolution. Es ist Zeit für ein neues Erdbeben. Stärke 8,9.

 

IV Biedermann und die Brandstifter

Aber, woher soll die Hoffnung kommen? Marius Ghilezan analysiert präzise die Folgen der kommunistischen Ideologie für die rumänische Gesellschaft sowie die nicht stattgefundene „Vergangenheitsbewältigung“. Die rumänische Gesellschaft hat das rechte Maß vollkommen aus den Augen verloren. Die kommunistische Ideologie wurde hinübergerettet in die postkommunistische Zeit und sie hat verheerende Wirkungen  für die rumänische Gesellschaft gezeitigt.  Der Kommunismus hat die rumänische Gesellschaft auf Jahrzehnte hin verpestet, indem er sämtliche gesellschaftlichen und ethischen Werte nachhaltig zerstört hat. Die ehemaligen Securitate-Schergen haben die Privatisierung der staatlichen Betriebe allein dafür genutzt, um sich selbst maßlos zu bereichern. Nun befinden sie sich an den Schaltstellen der Macht und haben dem Volk nichts anderes mitzuteilen als ihren abgrundtiefen Zynismus, begleitet von einer Inhumanität, die seinesgleichen sucht.

Dieser Barbarismus äußert sich völlig legitim im heutigen Rumänien. Jeder weiß, dass Gebäude, die unter Denkmalschutz stehen, nicht zugunsten von profitablen Blocks ausradiert werden können. Dennoch können sie im heutigen Rumänien dafür instrumentalisiert werden. Wie? – Indem man einfach Feuer legt. Ich habe in der kurzen Zeit nur zwei denkmalgeschützte Häuser gesehen, die abgefackelt wurden von einem Magnaten, der das Vertrauen des rumänischen Präsidenten genießt. Der Denkmalsschutz wird locker ausgehebelt, indem man Feuer legt. – Der Biedermann als Brandstifter – getragen vom Präsidenten. Sollte da nicht das Vertrauen in das System vollkommen verlorengehen?

Woher soll das Volk Hoffnung schöpfen? Im Theater spielte man „Die Blonde, der Scheele und der Zwerg“. – Eine eindeutige politische Anspielung, denn es handelt sich dabei um den Staatspräsidenten, den Ministerpräsidenten und Elena Udrea, der Ministerin für Tourismus und Regionalentwicklung. Da hilft auch nicht, dass es den ersten Fall der Zensur nach 1989 darstellt, dass der Regisseur bedroht wurde. Die Personen Băsescu, Boc und Udrea kommen in dem Stück gar nicht vor. Es werden Gemeinplätze der Gesellschaftskritik darin abgeklappert, es soll viel gelacht werden.  Das Theaterstück ist zwar eine Gesellschaftssatire, aber politisch gesehen ist es nichts weiter als ein Fake.

 

V. Die Monarchie – Das zivilisierte Gesicht Rumäniens

Meinen ersten Ausgang hatte ich am 10. Mai. Es war der Tag der rumänischen Monarchie, der im Palais Elisabeta in Bukarest gefeiert wurde. Der 10. Mai war nahezu 100 Jahre lang der Rumänische Nationalfeiertag und steht für drei wichtige Ereignisse: Am 10. Mai 1866 legte der erste rumänische König Carol I (von Hohenzollern-Sigmaringen). seinen Treueschwur vor dem Rumänischen Parlament ab. Am 10. Mai 1877 verkündete Carol I. die Unabhängigkeit Rumäniens und am 10. Mai 1891 als König von Rumänien gekrönt.

In der rumänischen Presse habe ich vergeblich nach Berichten über den 10. Mai  2011, über den Tag der rumänischen Monarchie gesucht, sie wurden einfach verschwiegen. Tatsache ist, dass der König Mihai I. an diesem Tag mehrere Hundert, wenn nicht gar Tausende seiner Anhänger empfangen hat. Er begab sich in deren Mitte und er hörte von allen, ja von allen Seiten: „Es lebe der König!“ – Ich fühlte mich zunächst in einem falschen Film. Ich habe Rumänien ja nur im Stadium des Kommunismus erlebt. Rumänien jetzt erleben zu dürfen, wie es dem König huldigt, dies war für mich eine völlig neue Erfahrung.

Der König hatte eingeladen und die Menschen erschienen alle in zivilisierter Kleidung.  Es herrschte eine aufgeräumte Stimmung. Der König begab sich unter sein Volk. Weit über zwei Stunden präsentierte er sich hautnah seinen Anhängern.  Für einen 90-Jährigen wohl eine enorme Anstrengung. Als ich ihn sah, spürte ich, dass von ihm eine außergewöhnliche Kraft ausging: Dieser König liebt sein Volk, das wusste ich sofort. Und ich erkannte: Dies ist das zivilisierte Gesicht Rumäniens. Wenn Rumänien gerettet werden kann, dann nur durch die Monarchie. Sie allein ist in der Lage, diesem fehlgeleiteten und abgezockten Volk Stabilität, Sicherheit und Zukunftsperspektive zu verleihen.

Ich wurde gezwungen, mich mit einem „Dorobanţ“ abzulichten. Er gehört zu der „Leibgarde” des Königs, die ja aus Freiwilligen besteht. Er ist eigentlich Maler. Er lud mich zu einem Atelierbesuch ein. Leider fehlte mir die Zeit dazu.

 

VI. Der Unterkiefer oder die Suche nach der verlorenen Identität

Ich habe mir sagen lassen, dass König Mihai I. in den Kriegswirren des II. Weltkrieges und danach sehr vielen Menschen das Leben gerettet hat. Er hatte am 30. Dezember 1947 abgedankt, weil die Kommunisten, unterstützt durch ihre sowjetischen Freunde mit der Ermordung von 1.000 Studenten drohten, die nach einer anti-kommunistischen Demonstration verhaftet wurden. Er unterschrieb die Abdankungsurkunde, die formaljuristisch gar keinen Wert hat. Eigentlich wurde die Monarchie niemals rechtlich aufgehoben. Faktisch ist Rumänien immer noch eine Monarchie.  Darüber sollten die Rumänen sich wirklich Gedanken machen.

Zu den zahlreichen Menschen, die König Mihai I. gerettet hat, zählt auch die Mutter der rumänischen Schriftstellerin Doina Uricariu. Diese wartete 1945 in Bessarabien, das an die Sowjetunion gefallen war, zusammen mit vielen anderen Menschen auf die Deportation nach Sibirien.  König Mihai I. ermöglichte durch seine Unterschrift die Heirat der Bessaraberin ohne Mitgift mit einem kriegsversehrten rumänischen Offizier. Dieser wurde durch eine Kugel so schwer verletzt, dass sein Unterkiefer in 39 Operationen wiederhergestellt werden musste. Diese auf derart unnatürliche Weise im Jahre 1945 zustande gekommene Eheschließung wurde 1949 geschieden. Ein Jahr später wurde diese Ehe erneut geschlossen. Diesmal aber war es eine wirkliche Liebesheirat.

Das Buch von Doina Uricariu ist eine Metapher für die Suche nach der verlorenen Zeit, der verlorenen Geschichte, der verlorenen Identität Rumäniens, und zwar eines Rumäniens mit einem anderen Gesicht als das Hässliche des Kommunismus. Eingebettet in die Rekonstruktion der Geschichte der europäischen Monarchien behandelt sie die Entwicklungen nach dem II. Weltkrieg in Rumänien.  Ein Desiderat, das der Erinnerung der Rumänen unschätzbare Dienste zu leisten vermag.

Zurückgekehrt im Gepäck mit den Werken meines aromunischen Autors, bin ich mir im Klaren, dass mein Aufenthalt in Rumänien erfolgreich gewesen ist. Ich kann nicht beurteilen, was daraus gemacht wird, ich kann nur sagen: “Ich habe euch diese Arbeiten zur Verfügung gestellt. Es liegt an euch, was ihr daraus macht.“

Das Erlebnis mit dem König jedoch hat mich nachhaltig entschädigt für die furchtbare Zeit des Ausharrens im kommunistischen Rumänien. Die Hoffnung stirbt zuletzt, zunächst muss sie jedoch gelebt werden.


Furtul ca promovare de carte

autor:Ilă Citilă , 01.05.2011

Andrei Ruse, noul coordonator al Reţelei literare, spune că a văzut o idee foarte mişto de promovare a unor titluri pe Book Express, care a prezentat un top 10 al celor mai furate cărţi din Librăria Britanică (sursa: The Guardian) – de unde până acum s-au evaporat misterios nu mai puţin de 9.000 de volume.

Mai mult aici.

Topul celor mai furate cărţi din librăriile româneşti


Cameleoni, șerpi, nǎpârci și alte târât-Uri – impostURA, Marius Ghilezan

autor:Ilă Citilă , 28.02.2011

Daniela Sitar-Tăut Românul se lamenteazǎ. Polemizeazǎ. Vocifereazǎ. Acuzǎ forurile mondiale de discriminare. Suferǎ de mania persecuţiei. Reproșeazǎ mumei cǎ l-a fǎcut valah, și nu englez. Dǎ vina pe alţii. E mai preocupat de capra vecinului decât de soarta dobitoacelor proprii. Se-ntreabǎ, retoric de cele mai multe ori, care este cauza acestei perpetue tranziţii a neamului nostru. Şi se complace așteptând Marea Schimbare… Așa cum pe vremuri spera cǎ venirea americanilor va rezolva Totul. Unul dintre autorii preocupaţi de mecanismele de propagare ale furtișagului, mitomaniei, manipulǎrii și mistificǎrii de pe la noi e Marius Ghilezan. Hoţia la români sau ImpostURA sunt cǎrţile unui ins cerebral ce nu ne servește elitist lecţii de conduitǎ, nu pozeazǎ în puericultor etic și nici nu vitupereazǎ abaterile de la moralǎ. Observǎ, analizeazǎ, pune pe gânduri, deschizând lectorului pârghii meditative și chei etnopsihologice, prin care acesta este obligat sǎ descopere el însuși morala fabulelor relatate. Prin mici schiţe comportamentale, trimiteri la situaţii și persoane racolate din realitatea imediatǎ, jurnalistul-psiholog oferǎ o panoramǎ a societǎţii postdecembriste, în care cameleonismul și impostura devin substitute valorice, ocupând injust locul titularilor aflaţi în exil. Cinstea este o noţiune desuetǎ, rizibilǎ, iar principiile – instrumente calpe, demagogice, de manipulare verbalǎ a auditorilor. Demersurile condeierului sunt când deductive, când inductive, iar tonalitatea – fluctuantǎ: pesimism, optimism moderat, frustrare. Finalul, înveșmântat în nimb ipotetic-idealist, nu poate radia sentimentul de zǎdǎrnicie generat de stagnarea moravurilor românești, definitiv calcifiate în bizantinism.

ImpostuUra (Corint, 2008﴿ este un volum inspirat din realitate. O incursiune în protipendada arivistǎ, în „lumea fiţelor” la care gazetarul a avut acces prin natura profesiei sale. Eseurile au un filon unificator, ce reiese mai mult sau mai puţin voalat din fiecare secţiune: o pledoarie subcutantatǎ pentru rectitudinea moralǎ, ca alternativǎ ﴾utopicǎ?﴿ a depravǎrii și oportunismului. Deseori, autorul intercaleazǎ amintiri din copilǎrie, școala primarǎ sau studenţie, material rememorativ ce motiveazǎ evoluţia ulterioarǎ, justiţiarǎ a jurnalistului preocupat de procesele comunismului, redresarea economicǎ a României și locatarilor ei. Fǎcând apel la trecut, în manierǎ romantic-eminescianǎ, Marius Ghilezan crede – încǎ – în inteligenţa mioriticǎ, aflatǎ acum nu la Canal, ci cam peste hotare, minunându-se de ravagiile datorate celor cinci decenii de comunism. Flagelul roșu a dus la crearea Omului-Nou, entitate abulicǎ, tâmpǎ, ce așteaptǎ executarea unor ordine în care nu crede. Comunismul însǎ ne apare doar ca o altǎ piele a românismulu, ce legitimeazǎ trǎdarea – în vogǎ foarte, încǎ de la daco-geţi –, sperjurul sau duplicitatea. Sechelele dogmatismului din perioada totalitarǎ sunt vizibile și azi, propagându-se și prin foștii demnitari ajunși acum politicieni, europarlamentari sau magnaţi ai corupţiei.
Prefaţa, Furia omului lucid, semnatǎ de Radu Paraschivescu are un alt ton. Lipsitǎ de menajamente sau edulcorǎri, ea radiografiazǎ incisiv România postceaușistǎ, care „seamǎnǎ cu mai multe lucruri deodatǎ: un lazaret intrat în crizǎ de calmante, o menajerie prin care forfotesc vietǎţi suspecte, un circ în care au rǎmas doar clovnii, o expoziţie de artǎ kitsch înrǎmatǎ grandios, un stârv pentru care hienele luptǎ colţ la colţ cu șacalii”. Diagnoza societǎţii lipsite de direcţie, „de criterii și opţiuni limpezi”, în care posibilele modele mentale și etice sunt repede anihilate ca nocive și neproductive, conduc înspre o hegemonie a falsului, a aparenţelor, cu spoieli de suprafaţǎ ce amintesc de maiorescienele „forme fǎrǎ fond”, în care valoarea individului este calculatǎ în cai putere, cont bancar sau apariţii mediatice incendiare. Fǎcând o comparaţie cu celebrul carnaval veneţian, cel autohton este, din punctul de vedere al lui Radu Paraschivescu, unul perpetuu, cu atât mai mult cu cât „în România de dupǎ 1990 croșetarea de identitǎţi paralele a început prin a fi toanǎ și s-a ridicat iute la rangul de reflex naţional.” Zoologia devine în acest context disciplina care traduce cel mai bine diversitatea mǎștilor umane. Camelonul, babuinul, nǎpârca sunt mǎrci distinctive ce faciliteazǎ decriptarea resorturilor acţionale și comportamentale ale indivizilor. Radu Paraschivescu semnaleazǎ absurdul paroxistic al unei naţii caragialiene, „o ţarǎ în care vocile care se aud cel mai tare sunt tocmai cele care ar merita surdina. Voci-flașnetǎ, puse la treabǎ de rǎii și famenii României la început de mileniu, fie ei impostori, veleitari, snobi sau ariviști”. Marius Ghilezan nominalizeazǎ rareori, dar portretele, realizate în tușe precise și mult caricaturale, permit identificarea cu ușurinţǎ a exponatului penelat: George Becali, Cǎtǎlin Botezatu, soţii Columbeanu, Adrian Pǎunescu, Lia Roberts etc.
Titlul volumului poate fi privit ca o aclamaţie a imposturii, un salut ironic al instaurǎrii ei sau, hibridal, ca o salatǎ cu ingrediente complementare: impostura și ura. Subtitlul, Despre snobism și puterea falsului alimenteazǎ orizontul de așteptare cu note grandomane și mistificatorii. Gradat, pornind de la exemplul personal, Marius Ghilezan realizeazǎ o taxonomie a imoralitǎţii ce comaseazǎ tipologii felurite. Impostura, veleitarismul, mitomania, ateismul, snobismul, cameleonismul, demagogia, arivismul, politicianismul, cabotinismul, demagogia creeazǎ un bestiar contemporan, cu tentacule sociale ubicuu rǎsfrânte. Primul text, Cum am devenit de mic impostor?, aduce în prim-plan figura Maicǎi, bǎtrâna inadaptatǎ, care sperǎ cǎ-i va fi restituit pǎmântul confiscat de comuniști. Dacǎ universul parental este unul clasic acestei vârste, cu basme pline de Feţi-Frumoși și Ilene superlativ designarizate estetic, casa bunicilor constituie atât un topos al permisivitǎţii, cât și unul al contrarietǎţii. Semnificaţiile didacticului joc cu brigadierul și chiaburul cǎlǎrit, prin care bǎtrâna retrǎiește opresiunile unui regim injust i se vor revela junelui în formare abia în studenţie și dupǎ moartea femeii, când descoperǎ titlurile de proprietate din „lada cu mistere” ce-i „asigurǎ liniștea pentru scris” în prezent. Rolul formativ al manifestǎrilor ludice, în care nepotul deţine rolul comunistului înrobitor, tiranic se va evidenţia ulterior, când tânǎrul se va transforma într-un „acuzator public al bunului devenit, prin furt, al tuturor. Iar asta probabil și din pricina jocului plin de învǎţǎminte din copilǎrie.”
Veleitarul este definit prin serii contrastive. Spre deosebire de impostor, acesta e caracterizat prin recalcitranţǎ, futilitate, carenţe profesionale, oportunism, egolatrie, fobie în faţa valorii, infatuare, alergie la observaţii și atacuri personale. Vampir intelectual, acesta paraziteazǎ realizǎrile celorlalţi. Eseistul expliciteazǎ acest fenomen, ce poate lua o înfǎţișare tribalǎ, prin referire la producţiile literare și exegetice. Adunaţi într-o familie, „Ei scriu, ei se citesc, ei se lingușesc”. Fenomenul se repercuteazǎ inerent și asupra criticii, care „a ajuns agenţia de PR a grupului”, cultivând un laudatio disproporţionat, vidat de principii, cu fraze bombastice, superlative. Farsa valoricǎ mizeazǎ pe recunoașterea imediatǎ, iar neaveniţii au parte de o conspiraţie a tǎcerii. Indiferent de orientarea de stânga sau de dreapta, intelectualii suplinitori, ai momentului „scriu mult și fǎrǎ rost”, într-o bǎlǎcǎrealǎ lingvisticǎ, inconsistentǎ. Inflamaţi de propria egolatrie, genii cu toţii, laudacii ieri-ului sunt prezenţi editorial și azi. Veleitarul, ins al vorbelor gonflabile, nu-și poate accepta schematismul fiinţal, așa cǎ-și contrabalanseazǎ inconsistenţa prin augmentare, fabricându-și și etalându-și atestate pompoase, aurite, într-un neostoit maraton megaloman. Rezultatul, previzibil, instituie o dictaturǎ a faţadei, a pseudovalorii: „Academiile sunt pline de indivizi fǎrǎ operǎ, bisericile – de popi fǎr’ de har, iar spitalele duc lipsǎ de medici curanţi; destui sunt doctori, cu pereţii plini de tablouri și de diplome de merit. Peste tot – balustrade de susţinere a firavelor lor fǎpturi, dar nimeni nu mai vindecǎ. ”
Unele subcapitole, cum ar fi Insula dorinţelor, debuteazǎ cu reflecţii psihologice sau filozofice ce relevǎ injusta compartimentare a gloriei. Inventatorii au parte de o amintire sporadicǎ, în vreme ce sponsorii demersurilor lor se acoperǎ de o glorie pecuniarǎ imediatǎ. Un alt aspect, redundant al volumului, îl constituie condiţia românului în strǎinǎtate, privit cu mefienţǎ de occidentali din pricina identificǎrii lui cu rromii devoratori de lebede de pe lângǎ palatele vieneze sau maeștri ai hoţiei. Impostura ieri și azi proclamǎ liantul dintre realitate, legendǎ și literaturǎ. Fǎcând apel la modele livrești, cum este cazul romanului Cavalerul suedez al matematicianului Leo Petrutz, analistul inventariazǎ faţetele poliedrale ale furtului identitar, apetenţa pentru spectaculos, trișerie, farsǎ, atipic sau imoralitate a maselor. Travestiul scenic este motivat de circumstanţe sociale și mentalitǎţi, iar identificarea acestuia de cǎtre public amplificǎ savoarea interpretǎrii. Dorinţa specific umanǎ de ridicare a ștachetei, de surmontare a opreliștilor și de învingere a limitelor este definitorie pentru omul contemporan, care simte o ireprimabilǎ necesitate de a sfǎrâma convenţiile. Spre deosebire de aspiraţiile enciclopediste de odinioarǎ, insul actual are alte grile de valori, cantonat într-un imediat ce se vrea imediat cuantificat în ratting, aclamând prestaţiile exhibiţioniste ale unor „idoli de carton”. Marionetele vidate de inteleghia, logoreice, ce „au puţine îndoieli și un pustiu de idei”, urlǎ disproporţionat și se adreseazǎ unui auditor atras de poleiala lingvisticǎ și de o persuasiune vidatǎ de acoperire fapticǎ. Lipsa unei tradiţii principiale, manipularea populaţiei prin sunet și imagine, arenţele etice sunt embrionii care favorizeazǎ impostura. Panorama contemporaneitǎţii, deplorabilǎ este contabilizatǎ amar de acest portretist al mediilor: „O naţiune care cautǎ mereu nașterea unui nou Mntuitor prin ieslele cartierelor, pline de recuperatori și de cǎmǎtari veroși, în care descǎlecarea cea veche e noua urcare pe capota limuzinelor – simbol suprem al devenirii – unde criminalii își însǎmânţeazǎ brutal sǎmânţa în utere neîncepute și poliţiștii întocmesc procese-verbale de complezenţǎ și cu invidie masculinǎ, unde șișul și bâta fac legea, iar starostele joacǎ cǎrţi la cutia milei, nu poate sǎ-și promoveze valorile fiindcǎ gușterii sunt pentru naţiune”. Traseiștii politici oferǎ credit electoratului în douǎ circumstanţe: „când voteazǎ și când moare”. Omul este redus la o cifrǎ în bilanţul statistic al nemerniciei…
Zeus, impostor? Fǎrǎ îndoialǎ. Acest Don Juan insaţiabil al Olimpului, sardanapalic foarte are o recuzitǎ de tactici diversificatǎ ﴾metamorfozǎ, mitomanie, furt identitar, sperjur﴿ pentru a racola și a se bucura de nimfete. Prostituţia… instituţionalizatǎ dateazǎ din timpul Afroditei, preotesele ei fiind darnice foarte cu nurii pentru a nu-și irosi, prin abstinenţǎ, fertilitatea. Oameni fǎrǎ Dumnezeu nu sunt doar ateii, ci ahtiaţii de putere, care nu se dau în lǎturi de la nimic pentru a fi permanent sub lumina reflectoarelor. Narcișii megalomani nu au distincţie sau rafinament mental, ci par niște paraziţi mediatici, cu alai – care cotropesc totul. Marius Ghilezan face o paralelǎ între aceste lǎcuste contemporane și imaginea biblicǎ a Antihristului. Unul dintre cele mai dense în semnificaţii eseuri este Comunismul și formarea „Omului Nou”. Autorul însǎ pune exclusiv pe seama circumstanţelor istorice întronarea acestei ideologii. Propaganda stalinistǎ, toate resorturile cenzurii și manipulǎrii sunt reduplicate în România, ţara care a cunoscut comunismul în faza lui extremǎ, oripilantǎ, mutilantǎ. Dincolo de evidenţele faptice, cauza principalǎ a proliferǎrii bolșevismului o constituie, credem noi, politica de șerb a românului, care se îndatoreazǎ umil Stǎpânului, fǎrǎ a avea sentimentul istoric al consecinţelor sumisiunii lui. Farsa unei ideologii calpe, lipsite de suport real, plinǎ de concepte demagogice, prezente doar în rapoarte converge înspre expulzarea demnitǎţii, a spiritului de frondǎ, diluarea personalitǎţii și transformarea populaţiei într-o muribundalǎ entitate uniformizantǎ: „Un astfel de humanoid, minuţios proiectat de cohorte de ideologi, gol de principii, fǎrǎ credinţǎ, ușor de manipulat, fǎcut sǎ nu gândeascǎ, cu creierul spǎlat, o bestie umanǎ, gata sǎ-și toarne, sau chiar sǎ-și ucidǎ aproapele, dacǎ interesul de partid o cere, s-a format în anii terorii. Şi a supravieţuit mult, foarte mult, pânǎ și în postcomunism. Un astfel de individ e ușor de recunoscut și azi. E plin de frustrǎri, limitat intelectual, cinic și arţǎgos.” Culmea trǎdǎrii, imposturii și disimulǎrii este ilustratǎ de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu. Interogaţiile vane ale jurnalistului referitoare la maniera în care aceștia au reușit „acţiunea de tembelizare generalǎ” nu este scutitǎ de erori, cum e cazul amendabilei observaţii cǎ „Românii au preferat sǎ cleveteascǎ, sǎ spunǎ bancuri, sǎ se afle în treabǎ, dar nu și-au sacrificat niciodatǎ conducǎtorii”. Istoria noastrǎ e plinǎ de domni uciși și de trǎdǎri. E de notorietate faptul cǎ Vlad Ţepeș a fost trǎdat de ai sǎi. Dar și tatǎl, Vlad Dracul a fost ucis în urma unei acţiuni similare, iar fratele sǎu Mircea II, domnitor el însuși, pentru o scurtǎ perioadǎ, a fost îngropat de viu tot în urma trǎdǎrii. Lista, nesfârșitǎ, îi mai cuprinde pe Ioan Vodǎ cel Cumplit, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu. Ilustrativ ar fi, faţǎ de atitudinea românilor faţǎ de cǎpeteniile lor sǎ-l citǎm pe Antonius Verancsics: «Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă… şi e cea mai mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani, ori să moară în scaun de moarte firească…» ﴾De situ Transylvaniae, Moldaviae et Transalpine, în Călători străini despre ţările române. Vol. I, p. 407﴿
Invidiem ceea ce urâm, Impostori celebri, Omul-cameleon, Mitomanii, Camuflarea și disimularea sunt doar câteva dintre ipostazele acestor homo-reptilis, entitǎţi contagioase care populeazǎ arealul românesc. Fǎrǎ a cǎdea în naţionalisme pǎrtinitoare, înglobând în exemplele sale și modele universale ale snobismului sau imposturii, cartea lui Marius Ghilezan constituie un semnal de alarmǎ asupra moravurilor care ne locuiesc. Deși referirea se face la fenomene concrete, la personalitǎţi de-o zi sau la falsuri celebre, câţi dintre noi suntem atât de fǎrǎ de pǎcat încât sǎ avem dreptul de-a arunca primii cu piatra?

de pe Reţeaua literară


Despre “Hoţia la români”

autor:Gabriel Dalis , 14.11.2010

Românul din Hoţia la români - cartea lui Marius Ghilezan - este cel de toate zilele, atât de hoţ, încât ar fura şi pe datorie. Cu această convingere pare că autorul radiografiază şi deconspiră genetica hoţiei aşezate pe harta lumii ca o săgeată cu vârful înfipt în inima României. Hoţia e una cu supravieţuirea, cu moştenirea, e constituţională. Românul fură fără conştiinţă sau instinctiv, intuitiv, din şmecherie, din lene, din obrăznicie, din disperare, din eroism, fură că nu are ce face, că nu are cu ce altceva să se laude sau fură, pur şi simplu, din plăcere. Se delectează. Îşi tot caută ocupaţie şi nu găseşte.

Cartea lui Ghilezan este Adevărul spus cu voce tare. Nu e ficţiune, ci diagnostic corect, corelat cu nevoia urgentă a unei operaţii legislative şi spirituale, în regim de urgenţă, a societăţii româneşti. Autorul nu situează adevărul la mijloc, ca în cunoscutul proverb anti-justiţie, deja parte a tradiţei noastre schizoidale de multe ori; el proliferează răspunsul tranşant, decisiv. Ghilezan înţelege mecanismele cangrenate ale unui sistem social praf şi pulbere de la început şi are curajul de a ieşi public o teză socială serioasă, de care cei mai mulţi se feresc afişând nobleţe.

Dacă această carte ar fi tradusă şi promovată, Marius Ghilezan ar deveni singurul milionar român care învinge la propriu hoţia. O merită, mai ales ca scriitor.


Marius Ghilezan – Furia

autor:Ilă Citilă , 01.11.2010

Marius Ghilezan a construit melodrama “Furia” ca pe un bildungsroman, în care construcţia personajului principal, Cosmin Sfăt, este realizată sub influenţa experienţelor concrete ale autorului. Acţiunea romanului începe pe undeva pe la sfârşitul anilor ‘68 când zice eroul cărţii: “Eram un mocos când fadăru m-a dus întâia oară la fotbal. Iar de microbul luat nu mai scapi toată viaţa. Vine odată cu vărsatul de vânt. Asta nu ştiam atunci. Inconştienţa tatei a durat şi a lăsat urme. De aici mi s-au tras multe: zgârciuri la inimă, atroză şi sânge violet. Victoriile au urcat la cap. Eşecurile au coborât la stomac. Furia m-a costat. Dar a meritat”. Din acea zi de 11 august 1964, viaţa personajului curge într-un mariaj plin de peripeţii. Poli este când de moravuri uşoare, tăvălindu-se prin  arenele ligii a doua, când o prea frumoasă ce se bate cu galacticii. O ancoră scriitoricească reuşită e legătura eroului Sfăt cu bunicul său, un iniţiat al marii lumi uitate. Dacă suporterul se dezvăluie total cititorului, iubirile şi angoasele, trăirile şi dramele, fuga şi ascunzişul, fiind toate povestite cu talent cititorului, nu acelaşi lucru se întâmplă cu viaţa misterioasă a lui Moş Todor, “un belfer cusurgiu care şi-a trăit viaţa şi şi-a mâncat mălaiul”. După moartea bătrânului, Cosmin, copil fiind, încearcă să desluşească misterele bunicului, şutind un ceaslov care ascundea, avea să afle mai târziu, date şi chei ale succesului de odinioară ale Ripensiei, echipa celestă a Banatului interbelic, ce bătea la pas marile team-uri ale Europei. De abia la adolescenţă, descoperind ascunzişurile şi tainele lui Moş Todor, şi-a dat seama că bunicul său făcea parte dintr-o structură pan-europeană a înţelepţilor lumii fotbalistice de la început de secol XX.

Scrisă într-un stil alert, viaţa suporterului din comunism e plină de peripeţii. De la victorii istorice, la înfrângeri dezastruoase, personajul ne plimbă prin atmosfera obsedantului deceniu opt şi nouă, “coada la portocale,” descriind perfect privaţiunile din acea perioadă.

Antrenat este momentul descrierii unei zile de glorie a fotbalului timişoarean, prin octombrie 1987. Personajul principal era unul dintre şefii galeriei alb-violete. Venea Dinamo, “echipa departamentală a securităţii”, neînvinsă la Timişoara. Atunci era antrenată de Mircea Lucescu. Peste 40.000 de oameni fac să răbufnească vulcanul de ură contra regimului comunist. Cosmin Sfăt pregăteşte revoluţia, dar este turnat la securitate. Meciul este filmat ca într-un scenariu de film. În ciuda arbitrajului părtinitor, Poli bate campioana, dar îşi semnează condamnarea la retrogradarea, dictată de corifeii regimului comunist. După bătăile securităţii, se hotărăşte să treacă frontiera. Reuşuşte, dar este prins. revenit în ţară, colindă iar stadioanele. Patima îl răscoleşte şi-l ţine deoparte de mizeriile vieţii din comunism.

Pleacă într-un târziu în Occident şi doar norocul şi simbolurile păstrate peste ani de la bunicul îl ajută să pătrundă în marile academii ale fotbalului. Cunoaşte personaje celebre, i se oferă joburi bine plătite, femeile vor să-l aşeze la casa lui, dar el nu poate uita marea iubire. Se întoarce acasă, la ceea ce ştie el mai bine: “să colinde ţara cu iubirea lui de-o viaţă”. Pune în aplicare un proiect de management sportiv. Dar moare subit, iar locul său în tribună este luat de altul care cumpără “Policardul” dintr-un ziar de mică publicitate.

“Un timişorean a scris o carte în care totul este violet, de la copertă la iubire şi de la palmares la destin. Cartea se cheamă “Furia”, autorul – Marius Ghilezan. Romanul, căci roman este, putea să se intituleze la fel de bine “Febra”. La Londra, Arsenal a găsit un fan cu talent, emoţie şi chef de scris în persoana lui Nick Hornby. Iată că Timişoara fotbalistică are acum prilejul unei înfrăţiri literare dincolo de profitul octanic al lui Balkan Petroleum. (Radu Paraschivescu, gazeta sporturilor, august 2005) “Furia,” un text spumos, dar si reflexiv, un amestec savuros de spectaculozitate fotbalistica, anecdote din culisele sportului-rege, amintiri retraite cu entuziasm, lectii de viata, calatorii, esecuri, si, mai ales, multe cautari. O carte in care nimic nu e inventat, dar totul pare imposibil sau miraculos, scrisa de un gazetar care isi traieste viata ca pe o proza, mirandu-se ca a devenit un personaj incontrolabil. O aventură. (Radu Ciobotea, Evenimentul zilei, august 2005)

De acelaşi autor

ImpostURA (despre snobism şi puterea falsului)

Hoţia la români

Sku: GM00089

Order Viaţă de suporter Preţ @ Lei5.00

Zona livrare A


Regele meu

autor:Ilă Citilă , 25.10.2010

Marius Ghilezan

Bunica mea a cerut să fie servită

în greaua trecere a vămilor cereşti

cu un portret sub rever

al unui domn,

plin de mister.

Prost educat şi lipsit de înţelegere,

am crezut, la vârsta minciunilor de alţii mestecate,

că domnul nu e decât un amant

pe care eu, juvete,  aruncat în joc,

n-am voie să-l mărturisesc.

Urcat în pod, după comuniunea sa din groapă

-dragoste, pe veci aşezată-

am descoperit figura celui ales

în pagini de sepia

era Regele meu.


Primul Maraton de lectură: “Pasionanta zi a cărţii citite”

autor:Ilă Citilă , 17.10.2010

În weekend, în Aula Academiei Române, fundaţia Delta a organizat primul maraton de lectură de la noi. Timp de peste zece ore,  Călin Georgescu, Bedros Horasangian, Mircia Dumitrescu, Niels Schhneker, Irinel Popescu, Oreste Teodorescu, Alexandru TOCILESCU, Varujan Vosganian , Mircea Albulescu, Radu F. Alexandru, Gabriel Biriş, Dan Bordeianu, Constantin Bălăceanu-Stolnici , Marius Ghilezan, Andreea Vass,  Gheorghe Florescu şi Alex Todericiu au ţinut în priză audienţa cu texte din mari scriitori. Unii au preferat să citească din opera proprie, alţii mai modeşti din a altora. Tinerii de la De Moley, o organizaţie celebră în America, prezentă acum şi la Bucureşti au deschis şi închis reuniunea, în care Doru Braia a făcut un adevărat spectacol.


Licuriciul

autor:Marius Ghilezan , 13.10.2010

Pentru ca despotului să nu i se pronunţe numele

i se spunea simplu Licuriciul

avea palat păzit de grauri

ciorile-i duceau trena

de la genunchiul broaştei în paturi din harem

corbii nu-i ciuguleau ochii

pupau doar pulpana şi lăudau Mărita administraţie

pădureaţă.

La drumul mare, lotrii zeciuiau ca trântorii stupii

în staul, guzganii dictau dreptul de a fi vită

din foişor, unde nu mirosea balega

apărători vegheau tecile de brusturi

ca nu care cumva din ostilitate

– şi prea multă libertate-

să rânjească la parada lohiilor de pradă.

De foame şi de viaţă grea

viermuiau dobitoace printre grăunţe

şi blana şi-o dădeau pe biruri

şacalii – în pături conducătoare –

organizau zapcimea întâiului sus pus.

Muştele aveau imperiul lor

şi fustele muşcau pământul

sub apăsătoarea Sa luminăţie.

O seamă de condori

vegheau ca strălucirea să nu clipească

roiuri de miere să curgă-n veselie

cămărilor să nu le scadă gravitaţia

prea binelui să-i crească imponderabilitatea

nu cumva  felinele de companie

să-şi piardă puterea de seducţie

şi pofta de carne.