Marius Ghilezan a construit melodrama “Furia” ca pe un bildungsroman, în care construcţia personajului principal, Cosmin Sfăt, este realizată sub influenţa experienţelor concrete ale autorului. Acţiunea romanului începe pe undeva pe la sfârşitul anilor ‘68 când zice eroul cărţii: “Eram un mocos când fadăru m-a dus întâia oară la fotbal. Iar de microbul luat nu mai scapi toată viaţa. Vine odată cu vărsatul de vânt. Asta nu ştiam atunci. Inconştienţa tatei a durat şi a lăsat urme. De aici mi s-au tras multe: zgârciuri la inimă, atroză şi sânge violet. Victoriile au urcat la cap. Eşecurile au coborât la stomac. Furia m-a costat. Dar a meritat”. Din acea zi de 11 august 1964, viaţa personajului curge într-un mariaj plin de peripeţii. Poli este când de moravuri uşoare, tăvălindu-se prin arenele ligii a doua, când o prea frumoasă ce se bate cu galacticii. O ancoră scriitoricească reuşită e legătura eroului Sfăt cu bunicul său, un iniţiat al marii lumi uitate. Dacă suporterul se dezvăluie total cititorului, iubirile şi angoasele, trăirile şi dramele, fuga şi ascunzişul, fiind toate povestite cu talent cititorului, nu acelaşi lucru se întâmplă cu viaţa misterioasă a lui Moş Todor, “un belfer cusurgiu care şi-a trăit viaţa şi şi-a mâncat mălaiul”. După moartea bătrânului, Cosmin, copil fiind, încearcă să desluşească misterele bunicului, şutind un ceaslov care ascundea, avea să afle mai târziu, date şi chei ale succesului de odinioară ale Ripensiei, echipa celestă a Banatului interbelic, ce bătea la pas marile team-uri ale Europei. De abia la adolescenţă, descoperind ascunzişurile şi tainele lui Moş Todor, şi-a dat seama că bunicul său făcea parte dintr-o structură pan-europeană a înţelepţilor lumii fotbalistice de la început de secol XX.
Scrisă într-un stil alert, viaţa suporterului din comunism e plină de peripeţii. De la victorii istorice, la înfrângeri dezastruoase, personajul ne plimbă prin atmosfera obsedantului deceniu opt şi nouă, “coada la portocale,” descriind perfect privaţiunile din acea perioadă.
Antrenat este momentul descrierii unei zile de glorie a fotbalului timişoarean, prin octombrie 1987. Personajul principal era unul dintre şefii galeriei alb-violete. Venea Dinamo, “echipa departamentală a securităţii”, neînvinsă la Timişoara. Atunci era antrenată de Mircea Lucescu. Peste 40.000 de oameni fac să răbufnească vulcanul de ură contra regimului comunist. Cosmin Sfăt pregăteşte revoluţia, dar este turnat la securitate. Meciul este filmat ca într-un scenariu de film. În ciuda arbitrajului părtinitor, Poli bate campioana, dar îşi semnează condamnarea la retrogradarea, dictată de corifeii regimului comunist. După bătăile securităţii, se hotărăşte să treacă frontiera. Reuşuşte, dar este prins. revenit în ţară, colindă iar stadioanele. Patima îl răscoleşte şi-l ţine deoparte de mizeriile vieţii din comunism.
Pleacă într-un târziu în Occident şi doar norocul şi simbolurile păstrate peste ani de la bunicul îl ajută să pătrundă în marile academii ale fotbalului. Cunoaşte personaje celebre, i se oferă joburi bine plătite, femeile vor să-l aşeze la casa lui, dar el nu poate uita marea iubire. Se întoarce acasă, la ceea ce ştie el mai bine: “să colinde ţara cu iubirea lui de-o viaţă”. Pune în aplicare un proiect de management sportiv. Dar moare subit, iar locul său în tribună este luat de altul care cumpără “Policardul” dintr-un ziar de mică publicitate.
“Un timişorean a scris o carte în care totul este violet, de la copertă la iubire şi de la palmares la destin. Cartea se cheamă “Furia”, autorul – Marius Ghilezan. Romanul, căci roman este, putea să se intituleze la fel de bine “Febra”. La Londra, Arsenal a găsit un fan cu talent, emoţie şi chef de scris în persoana lui Nick Hornby. Iată că Timişoara fotbalistică are acum prilejul unei înfrăţiri literare dincolo de profitul octanic al lui Balkan Petroleum. (Radu Paraschivescu, gazeta sporturilor, august 2005) “Furia,” un text spumos, dar si reflexiv, un amestec savuros de spectaculozitate fotbalistica, anecdote din culisele sportului-rege, amintiri retraite cu entuziasm, lectii de viata, calatorii, esecuri, si, mai ales, multe cautari. O carte in care nimic nu e inventat, dar totul pare imposibil sau miraculos, scrisa de un gazetar care isi traieste viata ca pe o proza, mirandu-se ca a devenit un personaj incontrolabil. O aventură. (Radu Ciobotea, Evenimentul zilei, august 2005)
În weekend, în Aula Academiei Române, fundaţia Delta a organizat primul maraton de lectură de la noi. Timp de peste zece ore, Călin Georgescu, Bedros Horasangian, Mircia Dumitrescu, Niels Schhneker, Irinel Popescu, Oreste Teodorescu, Alexandru TOCILESCU, Varujan Vosganian , Mircea Albulescu, Radu F. Alexandru, Gabriel Biriş, Dan Bordeianu, Constantin Bălăceanu-Stolnici , Marius Ghilezan, Andreea Vass, Gheorghe Florescu şi Alex Todericiu au ţinut în priză audienţa cu texte din mari scriitori. Unii au preferat să citească din opera proprie, alţii mai modeşti din a altora. Tinerii de la De Moley, o organizaţie celebră în America, prezentă acum şi la Bucureşti au deschis şi închis reuniunea, în care Doru Braia a făcut un adevărat spectacol.
Cine mai are nevoie de ficţiune când stadioanele sunt pline de intrigi, emoţii şi conflicte? Deobicei femeile citesc mai mult decât bărbaţii cărţile despre fotbal, probabil ca să poată să-i înţeleagă mai bine. De ce pun ei atâta pasiune în sportul cu balonul rotund?
Extrema se trage spre cornerul de cuvinte, centrează o metaforă, figura de stil se înalţă, mingea loveşte alineatul, revine şi autorul golului e pus între coperţi:)
Pentru că în România, “banalitatea binelui” s-a sfârşit odată cu predarea la cheie, liderului charismatic, a majorităţii ţinutelor intelectuale, la iniţiativa lui Sorin Adam Matei, cunoscut pentru introducerea sintagmei “Boierii minţii”, la Târgul BOOKfest, din iunie, va apărea cartea Idolii forului , prin care alţi paisprezece intelectuali, nealiniaţi găştii portocalii, încearcă să răspundă la întrebarea: “De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat “elitei” intelectualilor publici.” …
“În momentul în care îţi lipseşte metafizica, degeaba ai putere,” cugetă Sorin Ovidiu Vântu într-un interviu apărut în Bursa. Ideile sunt valoroase, dar nu sunt ale lui, continuă SOV despre preşedinte. “Lui Băsescu îi lipseşte convingerea din spatele ideilor. Ideile nu sunt suficiente, prin sine, ci sunt împinse de convingerile din spate, iar convingerile provin dintr-o viziune. La rândul ei, viziunea iradiază dintr-o metafizică. Cabotin, Băsescu şi-a însuşit doar ideile, dar nu deţine nimic din ceea ce ar trebui să se afle îndărătul lor. Nu are convingeri. Nu are acces la viziune. Şi este departe de orice metafizică. În schimb are puterea politică. Să foloseşti uriaşa putere a Preşedinţiei doar pentru a-l pune pe Maior să asculte telefoanele şi pe Morar să-i aresteze pe duşmani, asta ilustrează o mentalitate măruntă, de chelner care strică afacerea, pentru ciubuc.” Am extras din prepuţul gândirii tatălui şi bărbatului FNI.
Dar în posesia cui sunt ideile? Şeful Realităţii, dar şi al lui Caţavencu, decretează din prepuţul gândirii că preşedintele nu are metafizică. Aoleo! Ce ne facem? Măritul Liiceanu nu sare în apărarea creditatului şi aghesmuitului la GDS în seri de metafizică acută şi de îmbă(rbă)tare pe fotoliile moi. O fi plecat Pleşu cu metafizica prezidenţială, odată cu marea sa dezertare de la Cotroceni, deloc lămurită?
În plină criză economică, preşedintele îşi pierde metafizica. Şi asta o spune gânditorul de la FNI. Altă dată sponsor şi jucător în curtea lui Băsescu. Se mai aude ceva de Popa? Dacă Prostănacul nu cădea în cursa SOV-ului îţ mai aveam pe TB preşedinte? C’on. Suntem în plin Kafka şi ne arde realitatea de nu ne vedem.
O carte inedită s-a lansat ieri, 11 iunie, la BOOKfest: Idolii forului. Este un volum colectiv coordonat de Sorin Adam Matei. Zece dintre coautori au vorbit celor prezenţia la standul editurii Corint despre nevoia renunţării la modelul cultural de astăzi din România, cu personalităţi enciclopedice care se pricep la toate şi la nimic. Profesorul american de origine română, Sorin Adam Matei, a invitat audienţa să-şi îndrepte atenţia spre intelectualii care sunt profesionişti în domeniul său şi să renunţe la idoli. Marius Ghilezan a prezentat o pictogramă a realităţii de azi: “la standul unei edituri cu renume tronează o tripletă de autori, iar undeva jos, mică, Herta Muller priveşte impasibilă înălţimile lor.”
O anumită publicaţie de orientare cotrocenistă se întreba recent “De când a devenit o ruşine să fii băsescian?” Sigur că ne-am fi aşteptat ca autorul să găsească mai puţine scuze celui cu “instinct genial de supravieţuire,” de parcă o nevoie primară din Piramida lui Maslow ar fi principala calitate a unui lider, şi mai multe acuze la adresa intelectualilor dezertori. Unde or fi dezertat că rândurile opozanţilor sunt tot mai rare. Dimpotrivă, din această tabără au fugit în aşa numita independenţă mulţi parlamentari pentru a forma scutul de vreme rea al preşedintelui şi partidul-pisică arătat baronilor din PD-L. De ce tace Traian Radu Ungureanu, unde e Theodor Stolojan cu proiectul său economic, dar Cezar Preda, de ce Institutul de Studii Populare nu trece la gândirea unor strategii de scoatere a ţării din criză, de ce croitorii-finanţişti sau monetariştii-croitori de bugete nu-şi pun mintea la treabă? Unde sunt programatorii binelui anunţat? Aşa de repede s-au lepădat de omul care le-a fost naş, tutore, tătuc?
A trebuit să scoată Marga o scrisoare publică pentru a lămuri opinia publică cine sunt specialiştii lui Boc, cum s-au ascuns ei, oacheşii fără doctorate şi expertiză didactică, în spatele unei catedre de la o anumită facultate din Universitatea Babes-Bolyai. În umbra trâmbiţatei bună-stări era ascuns Nimicul. Şi acum o anumită pudoare îi reţine pe vajnicii intelectuali ai lui Băsescu în a se mai exprima. Câţiva o mai fac. Dar o fac din ce în ce mai rar. Şi atunci pentru a scoate sudălmi la adresa celor care nu se aliniază.Nici vorbă de vreun proiect care să adune energiile naţionale. Să redea încrederea românilor. Să resolve marile probleme.
Nimeni din gaşca lui Băsescu nu are un program economic. Decât unul de demolare. Puţinii vocaliştii care-au mai rămas se poartă ca-n ceata lui Piţigoi şi se conduc după dictonul altui Tătuc, la care, probabil, înaintaşii lor au făcut sluj cu aceiaşi determinare : Cine nu e cu ei, e împotriva lor.
Chiar atât de stearpă în idei să le fie comandita de specialişti? Să fie dezastrul atât de mare de nu mai pot avea nicio reacţie şi lasă ţuţeri ca Hoară şi Alin Popovici să dea piept cu realitatea?
De când, oare, tocul de la geam este de vină că bate curentul prin casă?
Mulţi dintre suporterii lui Băsescu din toamnă refuză evidenţa. Nu găsesc o vină preşedintelui. Nu vor să înţeleagă că o ţară nu se poate conduce precum un vapor. Nici cu vipuşca la picior. Darmite cu ordine de la stăpânire de aliniere într-o direcţie greşită. Astfel de practici ţin de domeniul trecutului. Orice ar face camarila de vasali, vina este tot a venerabilului cu “instinct de supravieţuire.” Şi asta nu pricep votanţii din toamnă ai lui Traian Băsescu. Am auzit voci din rândurile lor care acuză incapacitatea lui Boc de a gestiona problemele ţării. De când, oare, tocul de la geam este de vină că bate curentul prin casă?
Să ne aducem aminte, totuşi, de vorbele lui Octavian Paler, formultate cu mult înaintea numirii profesoraşului de la Cluj în funcţia de prim-ministru: “Boc e bun de papagal. El a reuşit să facă atât de ridicolă obedienţa încât a devenit stânjenitoare. E tipul perfect de supra-valet. Sper să nu apuc vremea să văd asemenea comedie, chiar grotească.”
Intelectualitatea băsesciană tace. Mari amatori de funcţii publice, ca pe timpul lui Xenopol, îşi consumă sinecura: voiaje stipendiate, cărţi scoase pe bani publici, participări la colocvii de împachetat fumul, plimbări cu limuzine, treceri razante prin mulţime, mai mult prin capitalele europene, decât prin colbul drumurilor săteşti. „Fericiţii posesori” se mai luptă doar cu râvna “însetaţilor” pentru că binele, vorba reclamei, o duce rău în România.
Din goana pentru a consuma cât mai plăcut cornul abundenţei uită de misiunea publică a rolurilor pe care le au. Ştiu că vine şi ziua în care se va trage linia. Nimeni nu va da socoteală pentru milioanele cheltuite. Nici nu-şi bat capul cu asta. Doar marea lor suferinţă este sinonimă cu zădărnicia. S-au ghiftuit, alţii au plătit masa, n-au lăsat nimic în urma lor.
“Majoritatea elitei intelectuale, autoproclamate, provine dintr-o cultură moral-nevrotică, dintr-un climat de neîncredere şi suspiciune. S-au turnat pe ei sau pe apropiaţi de-ai lor şi acum aşteaptă delaţiuni sau obedienţe. Aşa se explică reacţiile din mediului intelectual românesc. Coterii şi abdicări de la principii, căderi abrupte în meritocraţie, discursuri care nu admit contrazicerea şi pasiuni pătimaşe, demolatoare, ale celor care nu defulează la fel ca ei, explică în mare complexul psihologic. Faptul că mulţi dintre veleitarii culturii române nu pot ieşi din sindromul de inferioritate, pe care încearcă să îl reprime compulsiv-obsesiv, instituie o stare de nevroză galopantă în societate. Eschiva, automântuirea, narcisismul, pe care le afişează repetat şi agasant, fiind „nevoiaşi ai eului gonflat de umbra marelui tată“, ne fac să credem că la senectute îşi consumă teribilismul adolescentin reprimat. De aici întreaga dispoziţie spre isterie, păruială şi distrugere,” aveam să scriu în capitolul meu „Între declinul unor generaţii şi patologia renunţării”, din volumul coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, intitulat “Idolii forului”. Cartea nici nu a apărut şi deja s-a pornit cavaleria grea a contestărilor şi s-au pus tunurile pe autori. Asta ca o replică la propunerea de dialog. Biciul, injuria şi napalmul de cuvinte îi arată cât de diferiţi sunt faţă de nevoia de normalitate.
Ce vor face intelectualii băsescieni după căderea regimului? Îşi vor găsi vreo altă obedienţă sau se vor retrage definitiv şi irevocabil? Greu de crezut. Umilinţa, măsura şi gratitudinea le sunt atribute străine. Şi-au creat un univers de monştrii şi cei care nu muşcă precum ei nu au loc în rezervaţie. Dar România viitorului nu mai este a găştilor şi a intifadelor contra bunului-simţ, dictate de bunul-plac. Şi de aici toată disperarea lor.
Marius Ghilezan a pornit acest eseu antropologic de la constatarea că se pare că nu există popor în lume în care mamele să-şi alinte pruncul cu alintul: “ce ‘oţ e copilul meu”, ca la poporul român. Încă de la început ni se subliniază că: “imediat după naştere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoţoman. Elevul învaţă să copieze pe furiş de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala şi şantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. Statul împarte cetăţeanului hârtii fără valoare. La piaţă, vânzătorul măsluieşte cântarul. În armată, nimic nu se ia, totul se completează. Delicvenţa juvenilă e iertată. Fiecare se “descurcă” la locul de muncă”. Autorul încearcă, de multe izbuteşte, prin meşteşug epic, dar şi prin tălmăcirea istoriei, să argumenteze enunţul formulat. Sunt luate la periat baladele populare, povestirile istorice, folcorul şi obiceiurile pentru a ne trosni cu supremul argument că în Mioriţa, Baciul moldovean este omorât pentru că era mai ortoman, adică avea mai mulţi bani.
Printr-o cercetare a vorbirii curente, Marius Ghilezan ne spune că “nici o limbă nu are atâtea vorbe, expresii, locuţiuni verbale, proverbe, zicători şi mai ales verbe care să descrie delictul, drept unul ironic-afectiv dintre făptaş şi păgubit.”
În “Hoţia la români“, fiinţa naţională este pusă la disecat. De la haiduci, până la îmbogăţiţii tranziţiei, nimeni nu scapă. Ni se dau explicaţii etimologice despre adjectivarea hoţiei. Şi cel mai grav, nimeni nu condamnă viciul: “Astăzi, rezistenţei la civilizaţie i se opune răspărul delicilor mitocăneşti şi toată lumea disperă, nu se teme, că nu poate fura mai mult”. Aflăm că cum de la latinescul furare s-a ajuns la peste 30 cuvinte, folosite în limbă. La români, s-au furat nu numai averi, ci şi destine naţionale, ne spune autorul. Alegerile din 1946, furate mişeleşte, au dus la pierderea cinstei şi fuga în căpătuială. Timp de jumătate de secol, obiceiul istoric a ajuns politică de stat.
“La grădiniţă sau seara înainte de culcare i se citesc poveşti, balade, legende în care eroul principal e hoţoman de cai, de inimi, de fete, iar “nasolul” e urât, gras, dar cu punga plină. Făt Frumos merge fie să fure pasărea care la rândul ei fura, fie să ia fără ştirea împăratului calul năzdrăvan din grajd. În anticamera devenirii umane se face cu bună ştinţă apologia furtului. Să dădăceşti, să preţuieşti, să creşti hoţomanul care stă la pândă în fiecare copil e o tandreţe criminală.”
“Când elitele României se vor implica în dezbateri prelungi despre un astfel de fenomen şi cand o mare parte a populaţiei va deveni parteneră, atunci chiar ne putem aştepta la o schimbare. Abia atunci literatura va avea un efect! Cornel Nistorescu
“Hoţia la români” este o binevenită meditaţie despre noi înşine, scrisă alert şi fără crispări umorale, fără pretenţii demiurgice şi virile îndemnuri la cinste şi cumpătare. Suntem cum suntem, dar putem fi cum ar trebui sa fim”. Bedros Horasangian
Se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoţia mai mult ca românii. Imediat după naştere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoţoman. Elevul învaţă să copieze pe furiş de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala şi şantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. Statul împarte cetăţeanului hârtii fără valoare. La piaţă, vânzătorul măsluieşte cântarul. În armată, nimic nu se ia, totul se completează. Delicvenţa juvenilă e iertată. Fiecare se “descurcă” la locul de muncă.
Freamătul din spaţiul public românesc poate fi descris uneori de permanenta confruntare dintre pungaşi, profitori şi idioţi. O tonică şi profundă stare de îngăduinţă, un bun simţ proverbial şi o pornire nestrunită spre iertare au făcut din descurcăreţi monştrii ce dau lecţii de compromisuri şi fărădelegi. Oamenii cu ţinută morală au stat tot timpul în spate şi au cârcotit. Majoritatea lascivă şi dependentă de vicii a admirat din peluza neputinţei spectacolul grandios al trufiei. Aşa s-au creat personaje populare cu mare priză la oameni şi cu mică doză de moralitate. Societatea s-a molipsit de la ei şi nu s-a mai vindecat niciodată. În fie ce cămin există un panthenon cu monştri sacrii, evident tapetat cu “răpirea din Serai”, furtul Blondei şi Constanţei din palatul Paşei fiind la mare trecere, iar eroii tâlhari ai neamului, brodaţi pe ştergare, au o mare vizibilitate. Mai nou apar idoli dintre actorii certaţi cu legea, sfinţi publicitari sau vampe ce şi-au pierdut pudoarea într-o semantică a despuierii.
Nu există un exemplu în istoria românilor în care intelighenţia să fii încercat să dezveţe românii în a fura, dar nici o revoltă a imbecililor contra structurilor care au desfăcut economia naţională după revoluţia din 1989, şurub cu şurub, şi au dat-o la fier vechi, a celor care au devalizat băncile şi au vândut flota. Populaţia a suferit cu îngăduinţă traumele financiare şi neajunsurile sociale, fără să crâcnească. Cazul “Mătuşa Tamara” a făcut valuri în epocă. Totul a pornit de la o declaraţie de avere a unui fost demnitar. Peste un milion de euro erau trecuţi pe numele unei rude. Imediat după declanşarea scandalului, notorietatea nongenarei Tatiana Cernasov a ajuns la peste 90%, conform datelor oferite de specialiştii institutelor de sondare a opiniei publice. Cum s-a reuşit aşa o permisivitate? De ce numele său a stat pe buzele românilor, timp de mai mult de o săptămână? Ce a stârnit aşa o curiozitate? Sociologii au fost de părere că dorinţa de îmbogăţire rapidă a românilor a fost principalul motiv. Oamenii locului se dau în vânt după bogăţii. Peste 70% visează să aibă o rudă bogată sau să câştige la Loto.
Hoţia la români nu e numai atitudine vicioasă, chiar profesie bolnăvicioasă, cu influenţe acute asupra comportamentelor umane şi a mentalului colectiv. Oamenii locului fură de când se ştiu ei. Nu au preţuit niciodată valoarea. Lungile mărturii istorice, folclorul necizelat, miturile născătoare, obiceiurile de zi cu zi, deloc în ultimul rând bancurile lor construiesc un arhetip cultural, cu influenţe adânci în arhitectura construcţiei sociale. Felul de a fi al oamenilor, modul cum relaţionează, intersecţiile dintre bravi şi oneroşi, conjuncţiile dintre ajunşi şi realizaţi creează un anumit tip de comfort al gregarităţii, o aşezare în obişnuinţa ce nu a tulburat, dar nici nu a exasperat evidenţa. Românii fură de când se ştiu pentru că nu au avut constrângeri care să-i dezveţe. Din psihologie se ştie că manifestările exterioare ale pornirilor primitive, pentru că în răsăritul civilizaţiei, supravieţuirea omului a fost posibilă prin jaf şi crimă, devin fenomene de masă la aşa zisa maturitate a formei de organizare a statului. Fără exagerări, la români se poate vorbi chiar de e ideologie a hoţiei.
Nu e vorba aici de un determinism al locului. Nici de o civilizaţie ratată. Peste tot în lume oamenii se nasc fără conştiinţă. Din pruncie, fiinţele umane sunt îndrumate de instincte şi pofte, până la limita instituirii controlului extern. La români, familia iubeşte şi lasă copilul pradă utilitarismului gregar al modernităţii, deposedat de setul unic de valori: educaţia, credinţa, responsabilitatea. Schilod de principii, el ia startul în viaţă cu handicap, flâmând şi gol de tabieturi morale. Se spune că societatea impune, deobicei, o serie de norme şi nu lasă proaspătul intrat în comunitate, singur, năuc şi bezmetic condus de nevoia satisfacerii nevoilor primare. Dar când mediul nu exercită constrângeri, individul, liber ca pasărea cerului, nu are tulburări de conştiinţă. frustrările duc la comportament rebel. Lipsurile, atât de des invocate, nu le scuză tinerilor atitudinile vicioase. Părinţii sunt vinovaţi că în loc de educaţie oferă alinturi de gen: “ce ‘oţ eşti”. Copiii sunt chiar lăudaţi pentru isprăvile lor, contrare principiilor din Decalog. Mai mult, ei nici nu sunt convinşi că există o diferenţă între a fi şi a ajunge. Devenirea, care la ei exclude un proiect de dezvoltare a sinelui, în acord cu un program social de anvergură, e descrisă şi validată prin ceea ce definesc, într-un registru de lexicul autohton, căpătuială, sinonimă cu chiverniseala, aciuirea sau câştigul imediat.
De la marii învăţaţi ai lumii ştim că există hoţie pentru că există posesie. Dacă proprietatea nu ar fi pe faţa pământului, acţiunea de furt nu şi-ar găsi obiectul muncii. Deţinerea în comun a bunurilor a fost mereu o utopie. Oamenii se nasc egali doar în faţa lui Dumnezeu. Nu se poate ca unul să nu producă mai mult decât celălalt. Fie că e mai puternic fizic, fie că posedă o tehnologie în plus, ori are mai multă experienţă sau ştie să-şi organizeze mai bine timpul de muncă, nu are cum să nu profite de avantaje. Şi atunci apar discrepanţele sociale care nu sunt “opium” pentru popoare, cum propovăduia un oarece bărbos, într-un anumit plictis de civilizaţie. Doar comuniştii au încercat nivelări sociale. Rezultatele s-au măsurat prin crime şi ură faţă de semeni. Nimic mai condamnabil. Dar, totuşi, nu de justificări duc lipsă românii.
În anii de liceu, profesoara noastră de economie politică a fost întrebată, într-un moment de derută ideologică şi zeflemea şcolară, cum s-ar putea explica sintagma din epocă: “de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi.” Răspunsul oferit a căzut stupefiant, precum basca profesorului la orele de tehnologia materialelor: “în comunism, forma de organizare statală, care reprezintă visul de aur al omenirii, banii nu vor mai exista, ca-n imperialismul retrograd. Fiecare va primi cât i se cuvine”. Nevoii dictate i se opuneau mirări retorice, de genul: „dacă eu am nevoie de costum „Armani”, iar colegul de echipament sportiv “Sergio Tachinni,” ce face statul pentru fiecare dintre noi?” Am fost ameninţaţi cu corigenţa din cauză că nu aveam “o judecată sănătoasă”.
Există hoţie pentru că există proprietate, aşa cum există cimitire pentru simplul motiv că lumea mai şi moare.
La români, căpătuiala, acea acţiune ilicită pentru obţinerea unor profituri individuale, are măreţie şi soclu puternic armat în tradiţie. Pentru a o doborî din înălţimea depresurizată îţi trebuie tot atât timp cât a durat construcţia ei. Numai un nebun poate să creadă că statuia cade atunci când un moralist, pierdut prin zonă, condamnă nevrednica sa reprezentativitate. Ai putea să mergi mai departe şi să te faci că nu sesizezi corpolenţa-i solemnă, atititudinea-i dispreţuitoare sau forma-i ascuţită. O ţeapă care îl îngână pe Dumnezeu, zici când eşti în dezacord cu alţi privitori sau o simplă împietrire nejustificată a unui viciu naţional, ridicat la rang de virtute, când recunoşti smerit că adevărul lor e mai „tare” decât al tău. Tu ştii asta, dar nu recunoşti: oamenii se zbat să treacă zilnic prin labirintul tuturor posibilităţilor, aşezat la poalele „mândriei naţionale”, pentru că simbolul justifică, cum dracului să nege, acţiunea de zi cu zi, numită simplu: învârteală. Acordul lor e dezacordul tău. Dacă stai în mulţime şi priveşti prin ochiul colectiv vezi şi tu că descurcăreţul e un tip simpatic, cu ochelari de soare, ca să nu-i prinzi licărul şmecher, aşezat obligatoriu în “patru ori patru,” cu o sumedenie de fete frumoase, iar scepticul, undeva departe, un gânditor ratat, plin de frustrări că nu ştie să facă ce alţii fac bine de atâtea sute de ani.
Istoria unei naţiuni nu este doar simpla înşiruire factuală a părerilor şi aşa părtinitoare ale unor conducători vremelnici, ce-şi justifică faptele prezente prin întâmplările trecute sau prin răstălmăcirile intelectualilor ce-şi căutau mereu rădăcinile spirituale, identitatea. Poate fi chiar măsura excesivă a eşecurilor sau un top al succeselor împotriva altora. La români principile morale n-au confirmat şi nici identificat repere, prea multă imaginaţie a distorsionat adevărul. Oamenii şi-au lăsat trecutul în grija scribilor anonimi care au versificat ceea ce credeau ei că e drept. Nu le-a păsat de chestinui axiomatice de genul: “istoria e înşiruirea frustă a unor adevăruri scrise sau mărturisite”. Nu le-a plăcut deloc să aştearnă memoria obiectivă pe pergament. Au preferat să fabuleze, imaginarul colectiv fiind fireasca lor fugă de realitate. Sâmburele răului a găsit teren de germinaţie. Oamenilor le-au plăcut minciuna pentru că au trăit prin ea.
Când într-o adunătură de obşti nu au existat reguli, constrângeri, pedepse grave pentru faptele de agresiune asupra proprietăţii private, omul nu a avut motiv să abandoneze comportamentul de haită. Avuţii erau puţini, nevoiaşii, cât târla aşezării locuite. După secole de oprelişti, sărăcie şi oprimare s-au instituit primele corvezi. Câţiva ţărani mânioşi, vicleni şi curajoşi au luat drumul pădurilor. Atunci când legea era răul şi fărădelegea binele, nelegiuţii au fost făcuţi de către cei resemnaţi, eroi. Aşa s-au născut baladele, legendele şi folclorul despre haiducii lui şapte cai care prăduiau la drumul mare. Toma Alimoş, Iorgu Iorgovan, Baba Novac, Popa Şapcă şi mulţi alţii au intrat în naraţiunea orală şi apoi în cea scrisă, drept figuri emblematice, identităţi mitice, portrete mistice, luate drept model de o spiritualitate parcimonios consumată. Târziu, mult prea târziu, o minoritate curajoasă, idealistă, optimistă, extrem de tăcută, s-a zbătut să prospere prin muncă cinstită. Nu a fost percepută ca o forţă determinantă pentru că nu a ştiut să-şi ţipe onoarea. Majoritatea gălăgioasă, egoistă, înglodată în şmecherii şi perversiuni financiare, era şi este mult mai vizibilă. Un cititor din străinătate îmi scria pe un blog: “Un popor care vede succesul doar ca rezultal al furtului, mitei, şmecheriilor de tot felul, nu are nici o şansă să iasă prea curând din nemernicia în care se lăfăie de câteva decade! Şi dacă ar fi vorba doar de cei în vârstă s-ar mai găsi explicaţii, însă generaţiile tinere sunt crescute fără respect pentru cultură sau onoare şi asta este inexplicabil.Personal am părăsit România pentru a putea să-mi cresc copii într-un alt climat social. La câţiva ani după Marea Ratare din decembrie 1989 am înţeles că nu va mai exista prea curând o şansă de a vedea acasă o societate bazată pe morală. Asta şi pentru ca aproape toţi cei care ar putea schimba ceva tac sau pleacă? Nu ştiu. Ceva trebuie sa zguduie societatea (din nou!) ca sa se ivească o nouă şansă pentru schimbare.” Sigur că timpul revoluţiilor a apus. A trecut vremea mitingiştilor de profesie, a vicarilor obsesilor moarte, a naivilor ce credeau că “binele e născut în oameni”. O societate se schimbă nu prin demersuri epice, doar prin reguli care spun că regula e că există regula. Cuvintele nu sunt berbeci de spart porţi închise. Judecăţile, înainte de a fi formulate, trebuie însă, înţelese. “V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi şi cunoaşteţi că nici o minciună nu vine din adevăr”(Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan).
Marius Ghilezan Azi, 28 ianuarie 2010, prietena mea Roxana Iordache mi-a răsucit cuţitul în inimă. 20 de ani de când Corneliu Coposu putea să dea lovitura de stat. Seniorul avea 300.000 de oameni pe străzi. Muşcam din buze şi priveam la televizor, din îndepărtatul loc al devenirii mele: Timişoara. Putea să o facă. Nu a făcut-o! De cel puţin cinci ori l-am întrebat. De ce nu aţi dat-o? …
Daca doriti sa promovati Bookiseala.ro includeti urmatorul cod html pe paginile dvs: <a href="http://www.bookiseala.ro"> <img src="http://www.bookiseala.ro/b.jpg" /></a>
Despre noi
Un blog de cărţi te ajută să fii la curent cu noile apariţii editoriale, să ştii ce se mai învârte în noua literatură, ce mai fac intelectualii publici, care mai sunt curentele de gândire, cum se vând titlurile prin alte părţi, ce mai fac autorii preferaţi şi nu în ultimul rând să fii în acord cu lumea. Bookiseala e un simplu magazin de carte.
Pe reţelele sociale îl poţi găsi pe Ilă Citilă, agentul nostru de marketing. Şerpuieşte printre rafturi şi amuşinează texte. Nu e mofturos. Doar pedant. Devoră eroii puşi în aspic literar. Sortează delicatesele pe care le împarte cu cititorii pofticioşi. La siestă, mestecă în gând "recenzii", visează bloguri de literatură şi poveşti din spatele poveştilor. Nu-i plac intelectualii publici pentru că se citesc pe sine, nu citesc lumea din jurul lor.
Marius Ghilezan a construit melodrama “Furia” ca pe un bildungsroman, în care construcţia personajului principal, Cosmin Sfăt, este realizată sub influenţa experienţelor concrete ale autorului. Acţiunea romanului începe pe undeva pe la sfârşitul anilor ‘68 când zice eroul cărţii: “Eram un mocos când fadăru m-a dus întâia oară la fotbal. Iar de microbul luat nu mai scapi toată viaţa. Vine odată cu vărsatul de vânt. Asta nu ştiam atunci. Inconştienţa tatei a durat şi a lăsat urme. De aici mi s-au tras multe: zgârciuri la inimă, atroză şi sânge violet. Victoriile au urcat la cap. Eşecurile au coborât la stomac. Furia m-a costat. Dar a meritat”. Din acea zi de 11 august 1964, viaţa personajului curge într-un mariaj plin de peripeţii. Poli este când de moravuri uşoare, tăvălindu-se prin arenele ligii a doua, când o prea frumoasă ce se bate cu galacticii. O ancoră scriitoricească reuşită e legătura eroului Sfăt cu bunicul său, un iniţiat al marii lumi uitate. Dacă suporterul se dezvăluie total cititorului, iubirile şi angoasele, trăirile şi dramele, fuga şi ascunzişul, fiind toate povestite cu talent cititorului, nu acelaşi lucru se întâmplă cu viaţa misterioasă a lui Moş Todor, “un belfer cusurgiu care şi-a trăit viaţa şi şi-a mâncat mălaiul”. După moartea bătrânului, Cosmin, copil fiind, încearcă să desluşească misterele bunicului, şutind un ceaslov care ascundea, avea să afle mai târziu, date şi chei ale succesului de odinioară ale Ripensiei, echipa celestă a Banatului interbelic, ce bătea la pas marile team-uri ale Europei. De abia la adolescenţă, descoperind ascunzişurile şi tainele lui Moş Todor, şi-a dat seama că bunicul său făcea parte dintr-o structură pan-europeană a înţelepţilor lumii fotbalistice de la început de secol XX.
Bunica mea a cerut să fie servită
În weekend, în Aula Academiei Române, fundaţia Delta a organizat primul maraton de lectură de la noi. Timp de peste zece ore, Călin Georgescu, Bedros Horasangian, Mircia Dumitrescu, Niels Schhneker, Irinel Popescu, Oreste Teodorescu, Alexandru TOCILESCU, Varujan Vosganian , Mircea Albulescu, Radu F. Alexandru, Gabriel Biriş, Dan Bordeianu, Constantin Bălăceanu-Stolnici , Marius Ghilezan, Andreea Vass, Gheorghe Florescu şi Alex Todericiu au ţinut în priză audienţa cu texte din mari scriitori. Unii au preferat să citească din opera proprie, alţii mai modeşti din a altora. Tinerii de la De Moley, o organizaţie celebră în America, prezentă acum şi la Bucureşti au deschis şi închis reuniunea, în care Doru Braia a făcut un adevărat spectacol.
Pentru ca despotului să nu i se pronunţe numele
Cine mai are nevoie de ficţiune când stadioanele sunt pline de intrigi, emoţii şi conflicte? Deobicei femeile citesc mai mult decât bărbaţii cărţile despre fotbal, probabil ca să poată să-i înţeleagă mai bine. De ce pun ei atâta pasiune în sportul cu balonul rotund?
“În momentul în care îţi lipseşte metafizica, degeaba ai putere,” cugetă Sorin Ovidiu Vântu într-un interviu apărut în 
O carte inedită s-a lansat ieri, 11 iunie, la BOOKfest: 
O anumită publicaţie de orientare cotrocenistă se întreba recent “
Marius Ghilezan a pornit acest eseu antropologic de la constatarea că se pare că nu există popor în lume în care mamele să-şi alinte pruncul cu alintul: “ce ‘oţ e copilul meu”, ca la poporul român. Încă de la început ni se subliniază că: “imediat după naştere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoţoman. Elevul învaţă să copieze pe furiş de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala şi şantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. Statul împarte cetăţeanului hârtii fără valoare. La piaţă, vânzătorul măsluieşte cântarul. În armată, nimic nu se ia, totul se completează. Delicvenţa juvenilă e iertată. Fiecare se “descurcă” la locul de muncă”. Autorul încearcă, de multe izbuteşte, prin meşteşug epic, dar şi prin tălmăcirea istoriei, să argumenteze enunţul formulat. Sunt luate la periat baladele populare, povestirile istorice, folcorul şi obiceiurile pentru a ne trosni cu supremul argument că în Mioriţa, Baciul moldovean este omorât pentru că era mai ortoman, adică avea mai mulţi bani.
Marius Ghilezan Azi, 28 ianuarie 2010, prietena mea 
Recomandat de bookiseala.ro
