Heidegger sau… Cantemir?

Ovidiu Pecican Aş mai adăuga ceva cu privire la bolovănoasa – şi, altminteri, nedumeritoarea – metaforă împrumutată şi comentată căznit de Gabriel Liiceanu de la Heidegger. Un plus de atenţie faţă de cultura în care s-a format şi se exprimă l-ar fi scutit pe autor de peripluri îndepărtate şi nu tocmai izbutite. Poate tocmai de aceea se obişnuieşte în şcoli să se recomande lectura susţinută şi buna cunoaştere a lucrurilor în cât mai multe privinţe; spre a se scuti redundanţele şi preţiozităşile inutile.
În 1722, Dimitrie Cantemir îşi făcea portretul, în „Cuvânt de închinăciune lui Petru cel Mare“ din Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane, recurgând la o construcţie metaforică în multe privinţe asemănătoare cu – însă
mai izbutită decât – a lui Heidegger. „Am în mine trei lipsuri de aceeaşi fire şi (de)odată născute: cea dintâi arată uscăciunea unui lemn uscat; cea de-a doua poartă greutatea celui mai tare fier; cea de-a treia, uşurinţa şi zborul lesnicios al penei. ş…ţ Cele trei materii, adică lemnul, fierul şi pana, de vor fi asociate în chip meşteşugit de mâna unui artist priceput şi dacă din combinarea acestor trei materii opuse între ele va fi făcută o săgeată, va rezulta un lucru
frumos şi vrednic de mirare cu însuşiri foarte deosebite. în el vedem nemişcarea, greutatea şi uşurinţa; căci lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime, iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decât el“. Lancea lui Heidegger ia, la principele cărturar, aspectul unei săgeţi; evident, ca şi la filosoful german, tot una evocată în ordine spirituală, menită să configureze imaginativ inteligenţa şi forţa de penetrare cognitivă. E un pic altceva,
şi, totuşi, cam acelaşi lucru. Să fi stăruit mai puţin pe la alţii şi mai mult pe acasă cu puterea gândului domniei sale,
Gabriel Liiceanu nu ar fi ignorat, poate, această frumoasă paginăcantemiriană care îi putea sluji intenţiile de prefaţator mult mai bine decât opinteala filologică împiedicată în erörtern, Ort şi alte preţiozităţi de inspiraţie teutonică. Dar, la drept vorbind, nimeni – în afara lui Gabriel Liiceanu însuşi – nu are de unde şti dacă ar fi fost într-adevăr astfel. Uneori
iubim lucruri, persoane, idei şi, de ce nu, retorici dincolo de evidenţe, printr-o misterioasă dialectică a empatizării. Datorită acestei eventualităţi, readuc în atenţie – cerînd iertare pentru cei pe care procedura i-ar plictisi – citatul
heideggerian în prezentarea (şi interpretarea) românească a admiratorului şi promotorului
său român.
„La începutul studiului despre Georg Trakl, publicat în 1953 şi intitulat Georg Trakl. Eine Erörterung seines Gedichtes, Heidegger explică cuvintele erörtern şi Ort. Erörtern înseamnă «a trimite într-un loc anume» şi apoi «a lua seama la acel loc», iar Ort înseamnă la origine «vîrful lăncii». Şi Heidegger comentează: «Vîrful este cel în care se adună totul. Locul strînge laolaltă către sine, purtînd în punctul suprem şi extrem. Cel care strînge laolaltă străbate totul şi fiinţează în toate. Locul, cel-ce-strînge-laolaltă, adună la sine, păstrează tot ce a adunat, dar nu ca o capsulă care închide, ci în aşa fel încît el străbate cu lumina şi strălucirea sa ceea ce a strîns laolaltă, eliberîndu-l abia astfel întru esenţa sa».“
Să judecăm acum. Cantemir se exprimă într-o limbă străină, rusa, vorbind despre sine, în timp ce Heidegger vorbeşte despre poezia altcuiva, a lui Georg Trakl. Autenticitatea este garantată în cazul principelui, în timp ce filosoful
german îşi încearcă talentul hermeneutic asupra unui poet îndrăgit; altul, totuşi, decît sine. Cantemir îşi numeşte „lipsuri“ calităţile, semn de modestie şi delicateţe a punerii în pagină.
Heidegger glosează despre un verb, încercînd comentarii în marginea etimologiei acestuia (aride prin forţa lucrurilor). Cantemir simbolizează cele trei calităţi pe care şi le socoteşte caracteristice prin componentele săgeţii: lemnul, fierul şi pana. Heidegger se – şi ne – încurcă în consideraţii referitoare la loc, direcţie, definindu-le într-un mod abuziv, ieşit din matca firescului, drept „cel-ce-strînge-laolaltă“ şi, respectiv, „străbatere a luminii şi strălucirii către esenţă“. Cantemir pariază pe un meşter care şi-a ridicat meşteşugul la rangul de artă pentru a face din cele trei elemente o săgeată. Heidegger socoteşte că, de unde a ajuns,
poate sări cu îndreptăţire suficientă la… fiinţă şi esenţă. Mai modest, dar cu siguranţă mai inspirat
şi mai elegant, Cantemir se mulţumeşte să vadă în săgeata astfel făurită „nemişcarea, greutatea şi uşurinţa“, concepte absolut întemeiat chemate în discuţie, şi aparţinînd în chip legitim cîmpului metaforei sale; avînd, în plus, şi acoperire ştiinţifică în fizica vremii, şi filosofică.
La Heidegger nu mai urmează, pur şi simplu nimic. Grăbit, el a şi epuizat – în salturi imposibil de urmărit în logica lor intrinsecă – registrele şi mizele discursului propriu, de la etimologie, prin teoria locuirii, la ontologie.
La principele rom=n, abia acum urmează frumuseţea poetică, plenitudinea imaginii şi a evocării aferente: căci „lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime, iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decît el“.
…Şi toate acestea se produc între doi autori despărţiţi de peste două sute de ani de istorie, unul român şi altul german. Să îmi fie îngăduit ca, în pofida decalajului, şi fără nici un fel de condescendenţă faţă de gînditorul de la începuturile
modernităţii noastre, să îl prefer germanului despre care s-a spus că domină cu statura lui întreg secolul al XX-lea. Aflăm mai multă eleganţă, raţiune, stil şi anvergură, mai mult firesc în metafora construită pe moşia de la Dimitrievka decît în căznita întreprindere a mestrului din Pădurea Neagră. Spun asta fără rezerve, dar şi fără pic de imbold protocronist, căci lectura se poate face – graţie traducerii lui Cantemir în româna actuală – în absenţa elementelor de datare la fel de bine ca şi în prezenţa lor.
Omisiune din lista de lecturi? Chestiune de gust? Cred că în faţa acestor posibilităţi, nu doar statura liiceniană scade, ci şi a unui cortegiu – mare sau mic – de români care caută departe ceea ce pot găsi chiar acasă. Fără concesii.
Timpul, nr 152, 11 noiembrie 2011

Teoria relativităţii este greşită? Adică nu există Dumnezeu?

Prin recenta descoperire a neutrinului, o particulă cu o viteză mai mare decât a fotonului, se infirmă Teoria Relativităţii a lui Einstein. Savantul s-a convins de existenţa lui Dumnezeu prin descoperirea Teoriei Generale a Relativităţii. Prin aceasta el a alcătuit o formulă care exprima viteza întregului Univers. De fapt, Universul, conform acestei formule, pierde din viteza sa de la început. Cu 200 de ani înainte de Eistenin, teoriile ştiinţifice susţineau că Universul este static.

La unul dintre cursurile sale, un student l-a întrebat dacă în timp Teoria generală a relativităţii se va dovedi falsă, ce se va întâmpla? Albert Einstein a răspuns sec: “Atunci se va dovedi ştiinţific că Dumnezeu nu există.”

Oamenii de ştiinţă continuă la CERN cercetarea privind particula lui Dumnezeu şi formarea Universului. Dacă recenta descoperire se confirmă şi se validează, ar fi posibilă întoarcerea în timp, spun cercetătorii.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte….

Concurs naţional pentru sprijinul tinerilor scriitori de proză

Muzeul Literaturii Române Iaşi lansează editia a II-a a Concursului Naţional de proză “Mihail Sadoveanu”, inclus în Festivalul Naţional “Mihail Sadoveanu”, care se va desfăşura în perioada 4-6 noiembrie 2011 la Iaşi. Este anul în care comemorăm 50 de ani de la plecarea spre veşnicie a scriitorului. , Ataşat, regulamentul de participare la acest concurs.
http://www.universulprieteniei.org/t179-concursul-naional-de-proz-mihail-sadoveanu

Surse de cărţi online, în limba română

www.romaniaeuropa.com  - Puteti citi în sectiunea “Cãrti online” opere si lucrãri din domenii diverse.
www.carti.x6.ro – Pe acest site aveti de ales din peste 10.000 de cãrti.
www.e-scoala.ro/biblioteca/index.html – Aici gãsiti câteva dintre cãrtile necesare elevilor.
www.editura.liternet.ro – Puteti citi opere ale unor autori români, atât prozã, cât si poezie.
www.biblioteca-online.ro – Gãsiti câteva lucrãri ale unor scriitori români.
www.polirom.ro – În sectiunea “Bibliotecã online” de pe acest site puteti descãrca zeci de cãrti.
www.bmb-on-line.ro – La aceastã paginã puteti lectura operele câtorva autori clasici români.
www.e-librarie.ro – Pe acest site puteti gãsi cãrti scrise în românã si în englezã din multe domenii.
• www.biblior.net – Bibliotecã virtualã cu opere românesti.
• ro.wikisource.org – Gãsiti documente istorice, poezii si cãrti românesti.
• www.cartiaz.ro – Pe aceastã paginã de internet aveti ocazia sã cititi cãrti din domenii diferite.
• www.scribd.com – Pentru a citi cãrti în românã, accesati sectiunea “Explore” (în partea de sus a ecranului) si apoi tineti cursorul mouse-ului pe “English” (în centrul ecranului) si alegeti “român”.

Andrei Pleşu: “Băsescu nu are niciun respect faţă de oamenii de cultură”

Andrei Pleşu a declarat, într-un interviu postat pe blogary.ro, că “pragmatismul notoriu” l-a făcut pe Traian Băsescu să simtă că “dă foarte bine să fie înconjurat de intelectuali”, subliniind că e important de ştiut că preşedintele nu a făcut aceasta fiindcă ar iubi cultura şi pe intelectuali.

“Când a câştigat împotriva lui Năstase, intelectualii sunt cei care l-au votat şi, în general, micul procent de oameni care erau, în principiu, din categoria anti-Năstase, anti-Iliescu. Ăştia, în general, erau intelectuali. Atunci a apărut normal ca el să mizeze pe ăştia, deşi nu este sigur că e convingerea lui intimă că sunt utilizabili”, a declarat Andrei Pleşu, fost consilier prezidenţial, într-un interviu postat pe blogary.ro.

El a adăugat că, în opinia sa, Adriana Săftoiu, care a fost alături de şeful statului mai mulţi ani, a jucat un rol în a-i sugera că ar fi bine să fie “anturat de câteva nume care să aibă o anumită greutate”.

“Opţiunea lui şi criteriile lui au fost pragmatice, nu intelectuale, să nu ne facem iluzii. Deci cine îşi imaginează că el a spus: Mă, mie îmi trebuie nişte băieţi fini, oameni citiţi, iar atunci îi aleg pe cutare şi pe cutare… Nu! El a spus: Mie mi-ar trebui să ies pe scenă anturat de o echipă care să sune frumos la ureche, ceea ce a şi făcut, dar e important să ştim că n-a făcut-o fiindcă iubeşte cultura şi pe intelectuali. Experienţa mea personală cu el este că el nu are niciun fel de respect şi de simpatie umană pentru oamenii de carte. El, în sinea lui, are un hohot de râs când se gândeşte la băieţii ăştia”, a mai spus Pleşu.

Kate Atkinson intră în Bagajul de Cultură

Cel de-al treilea concurs de recenzie de carte din seria “Bagajul de Cultura” aduce in prim plan volumul După faptă şi răsplată, scris de autoarea britanica Kate Atkinson de la Leda. Membrii comunitatii SemneBune sunt invitati să se înscrie pe http://semnebune.ro/evenimente/inscriere-eveniment/ până pe 22 iulie pentru a primi cartea gratuit spre recenzie duminică, 24 iulie, de la ora 12.00, la ceainariă Serendipity Tea din Bucureşti.

Dacă nu eşti în Bucureşti sau dacă nu poţi ajunge în ceainărie, fă un ocol şi intră într-o librărie. Merită! Pentru a intra în concurs, participanţii vor publica pe blogul personal recenzia cărţii şi vor posta link-ul pe peretele grupului SemneBune de pe Facebook împreună cu un text de maxim 200 de caractere care să argumenteze de ce merită citită cartea.

Comunitatea SemneBune va desemna cele mai inspirate recenzii şi argumentări votând prin LIKE până sâmbăta, 30 iulie, ora 18. Primele 3 postări în ordine descrescătoare a numărului total de LIKE-uri vor câştiga de la editura LEDA un pachet de 10 cărţi (locul 1), un pachet de 5 cărţi (locul 2), respectiv un pachet de 3 cărţi (locul 3).

Premierea câştigătorilor va avea loc a doua zi, duminică, 31 iulie, la ora 12, la Serendipity Tea.

Regulamentul complet al concursului poate fi consultat aici.

Prima ediţie a concursului “Bagajului de Cultura” s-a incheiat pe 17 iulie si puteti citi toate recenziile cartii “UCIDEŢI GENERALUL” (de Bogdan Hrib) intrate în concurs aici. Cel de-al doilea concurs se va încheia pe 24 iulie, când vor fi desemnaţi câştigătorii recenzori ai cărţii “Asasin la feminin” scrisă de Monica Ramirez şi apărută la Editura Crime Scene.

Sever Voinescu Cotoi îl compară pe Vladimir Tismăneanu cu Cioran

În  ultima sa carte – Despre comunism. Destinul unei religii politice (cu zero afişări pe Bookiseala.ro), Editura Humanitas, 2011 –, Vladimir Tismăneanu reconfirmă că este stăpînul deplin al subiectului, scrie Sever Voinescu Cotoi în Dilema veche. “Într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, care mai de care mai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect. Întrebat cum de a scris 15 cărţi despre acelaşi lucru, Cioran invoca obsesia. Cu alte cuvinte, Cioran scria pentru că nu putea uita. Vladimir Tismăneanu scrie pentru că nu admite ca noi să uităm.”

A nu se uita cartea de interviuri fluvii a lui Vladimir Tismăneanu cu Ion Iliescu: Marele şoc.

Dragoş Merişcă, probabil cel mai tânăr autor din lume

Dragoş Merişcă a debutat la doar patru ani la Paris, în revista electronică Omnigraphies. A început să-şi imagineze lumi paralele încă de la un an şi a continuat să povestească lucruri uimitoare pentru cei din jurul lui până la şase ani, când şi-a lansat prima carte. “Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu” este dovada clară că toţi copiii pot fi geniali şi că, aşa cum el însuşi spune, “oamenii mari pot învăţa ceva şi de la un copil”. 

Dragoş-Sebastian Merişcă  are toate şansele să intre în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai tânăr autor din lume. Lansarea cărţii “Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu” a avut loc vara trecută într-o cafenea liniştită de la parterul Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” din Iaşi. Liviu Antonesei, Bogdan Neculau şi Nicoleta Dabija au încercat să dezlege misterul unui astfel de talent şi să explice că, până la urmă, orice copil poate fi ca Dragoş, dacă îl ascultăm cu adevărat.

Timpul, culorile si relatia speciala cu Dumnezeu – sunt temele predilecte ale copilului-scriitor (ori ale scriitorului-copil) Dragoş-Sebastian Merisca.

interviu:
Elena Raicu: Oamenii mari spun despre tine ca esti un copil cu totul special. Tu te consideri un copil deosebit?
Dragos-Sebastian Merisca: Pai eu nu sunt. Nu prea ma laud cu acest lucru.

E.R.: Nu te consideri un copil special, sa inteleg.
D.M.: Consider… dar nu vorbesc despre asta, da? Ca eu nu prea ma mandresc, adica sunt mandru, dar nu vorbesc despre asta. Da? Adica, vreau sa spun, la unii spun doar ca am o carte. De exemplu, prietenei mele Iolanda.

E.R.: Aaaa, am citit despre prietena ta Iolanda.
D.M.: Da! Sta langa mine. Si am si o prietena noua acum! Cea din Canada.

E.R.: Dar cum ai cunoscut-o?
D.M.: Pai a venit intr-o seara afara. Ca noi iesim pe la 19.00 afara, la distractie.

E.R.: Care este jocul tau preferat? De-a ce te joci cu fetele?
D.M.: Dar sunt si baieti.

E.R.: Da, sigur ca da. Doar ca am citit ca tu si Iolanda ati inventat un joc numit “Masina timpului”. Acum, probabil, ati mai inventat si alte jocuri, nu?
D.M.: Da. Ne jucam cu nave. Ca si ea poate face nava la ea, si am facut. Si ne jucam in nava. Zicem ca suntem “politia spatiala”.

E.R.: Aha. Dar de unde ai auzit tu de “politia spatiala”? Ai citit? Pe internet? Sau de la televizor ai aflat?
D.M.: Nu, nu! Eu m-am gandit la asta, iar numele l-am luat din desene animate. Este un desen animat numit “Spartacus”, pe canalul Minimax.

E.R.: Iti place sa te uiti la desene animate? Nu te deranjeaza violenta din unele povesti de acolo?
D.M.: Daaa, imi plac. Nu ma deranjeaza, pentru ca doar unul are violenta.

E.R.: Si la acela nu te uiti? Nu-ti plac?
D.M.: Ihim. Da. Nu-mi plac.

E.R.: Dar povestile, in general, iti plac? Povestile clasice cu printi, printese. Ti-au spus parintii astfel de povesti?
D.M.: Da. Mami mi-a dat niste carti cu povesti. E o colectie de povesti pe care ea o are.

E.R.: Si ti-au citit parintii de acolo?
D.M.: Mi-au citit parintii… dar in special dadaca mea, care este mai mult decat o dadaca.

E.R.: Dadaca ta!!! Am inteles…
D.M.: Da! Dar e mai mult decat o dadaca, pentru ca ea are grija de mine cat mami e la servici. Dar e mai mult… e ca o a doua mama.

E.R.: Spune-mi despre povestile de acolo din cartea aceea. Care ti-a placut mai mult, daca ai eroi preferati…
D.M.: Pai… emisiunea mea preferata este “Ce e ce?”, despre care ati aflat si din ziar, daca ati citit.

E.R.: Despre ce este emisiunea?
D.M.: Pai… are anumite subiecte de stiinta: vulcani, avioane, rachete, luna, spatiu si nave, de fapt rachete nu, dar spatiu si nave…

E.R.: Si iti plac lucrurile astea, vrei sa afli mai multe despre ele?
D.M.: Si mai sunt si subiecte despre masini, roboti…

E.R.: Pe internet intri? Folosesti des internetul?
D.M.: Da. Intru. Doar cand nu am cu cine sa ma joc. Ma uit pe Google Earth, de exemplu, sau la jocuri pe care le am eu pe internet. Dar am si jocuri in calculator. S-au schimbat cele de pe internet, acum le gasesc mai greu, pe cele care-mi placeau.

E.R.: Si jocurile clasice pentru copii, iti plac si ele, nu?
D.M.: Cu pioni, da. Mai am Europolis si altele.

E.R.: Imi poti spune ceva despre tine? Cine e Dragos Merisca?
D.M.: Pai eu!

E.R.: Mai mult de atat?
D.M.: Dar mai am un prenume, Sebastian. Asta e ales de bunica, ea a vrut asa.

E.R.: De ce, are vreo semnificatie speciala?
D.M.: Nu stiu, dar din burtica, mami imi spunea Dragos, desi avea o lista intreaga cu nume pentru mine.

E.R.: Asta ti-a povestit ea, sa inteleg. Nu?
D.M.: Da, mi-a zis.

E.R.: Care e relatia ta cu bunicii?
D.M.: Hmmm, relatia mea cu bunicii?

E.R.: Da. Te intelegi bine cu ei? Ii iubesti? Reprezinta lumea copilariei pentru tine?
D.M.: Da. Reprezinta, reprezinta… Da.

E.R.: Unde locuiesc bunicii tai? In oras sau la tara?
D.M.: Am doar un bunic din Buzau, care are o casa la Bisoca si uneori mai mergem acolo.

E.R.: E foarte frumos la Bisoca, nu?
D.M.: Da! Stiti unde e?

E.R.: Am auzit ca e frumos. Nu stiu exact unde e, dar mi-a povestit cineva.
D.M.: Dar eu am fost!

E.R.: Ti-a placut, nu?
D.M.: Da!

E.R.: Si acolo ai prieteni?
D.M.: Nu prea. Doar singur ma joc. Dar am un deal cu priveliste acolo si, mai jos, e doamna unde ne ducem sa-i zicem sa ne dea drumul la curent.

E.R.: La curent?
D.M.: Da. Adica la electricitate. La luminile noastre. Si are si o curte minunata cu animale si flori foarte frumoase. Si ne-a dat si noua sa punem intr-o vaza. Asta e din calatoria cea mai apropiata.

E.R.: Ce inseamna pentru tine faptul ca a aparut cartea aceasta?
D.M.: Pai, cateodata… imi ia timp din joaca. De exemplu, acum imi ia.

E.R.: Asta pentru ca trebuie sa fii prezent la toate evenimentele acestea, nu?
D.M.: Da, pentru ca imi ia timp din joaca. Acum copiii sunt afara si ma asteapta sa vin, ca ei pe la 19.00 ies.

E.R.: Da, e cam 19.30. Ai intarziat deja!
D.M.: Daaaa…

E.R.: Si asta e un regret, intr-un fel?
D.M.: Da, pentru mine.

E.R.: Crezi ca oamenii vor intelege mai bine viata daca vor citi cartea ta?
D.M.: Nu cred. Nu gasesc acum raspuns.

E.R.: Vrei sa schimbi ceva in lume prin aparitia acestei carti?
D.M.: Nu. Aveam dorinta asta mai demult. Aceea ca oamenii sa inteleaga ca se poate invata ceva si de la un copil, asa cum spune tati ca a invatat de la mine.

E.R.: Ce-ti doresti sa faci in viata?
D.M.: Pai… cand voi fi arhitect imi doresc sa fac cel mai inalt turn, mai inalt decat Burj Dubai.

E.R.: De ce sa fie “mai inalt”?
D.M.: Pentru ca asta e ceva important, o cladire mai inalta decat alta.

E.R.: Ca sa devii cunoscut?
D.M.: Da. Ca eu voi face una si mai inalta!

E.R.: Ce inseamna Dumnezeu pentru tine? Pentru ca spuneau cei prezenti aici la lansare ca tu scrii mult pe teme religioase sau ca ai vorbit mult despre asta. De unde au venit toate gandurile acelea?
D.M.: Am vorbit, da. Dar nu-mi mai amintesc de unde mi-au venit ideile. Dar imi vin idei, pur si simplu. Si daca vreti… n-ati ascultat povestea de la lansare, nu-i asa?

E.R.: Ba da. Am ascultat-o. Mi-a placut foarte mult. Vrei sa mi-o mai spui o data?
D.M.: Nu, voiam doar sa vad daca ati ascultat-o. Ca o spuneam daca nu o stiati.

E.R.: Crezi ca vei scrie si in viitor, dupa ce vei creste mai mare?
D.M.: Nu sunt sigur!

E.R.: Te mai intreb doar daca iti place sa citesti sau daca iti plac cartile.
D.M.: Da. Imi plac doar cartile de povesti. Doar atat.

E.R.: De ce crezi ca ar trebui sa citeasca oamenii mari cartea ta?
D.M.: Hmmm. Pentru ca are povesti… nu am niciun motiv pana acum.

E.R.: Pentru ca are povesti simple, dar frumoase, scrise de tine, nu?
D.M.: Nu sunt sigur, dar poate asta este raspunsul.

E.R.: Eu stiu ca acum te grabesti la joaca. Asta e cel mai important lucru acum, la varsta asta.
D.M.: Da. Si vreau sa le-arat origami.

E.R.: Foarte frumos! Si sa le povestesti si despre lansare copiilor, nu?
D.M.: Da.

E.R.: Ce nu-ti place, la oameni, la lume, la viata?
D.M.: N-am nimic pana acum. Da. N-am nimic care sa nu-mi placa.

E.R.: Dar ce-ti place? Trebuie sa-ti placa ceva.
D.M.: Da. Ca sunt draguti, politicosi (oamenii), cam asa ceva…

E.R.: Dar lucruri, care-ti plac?
D.M.: Lucruri? Pai mie imi plac… un subiect?

E.R.: Si un subiect, daca vrei tu.
D.M.: Spatiul si timpul…!!! Da! Astea sunt subiectele care ma intereseaza!

E.R.: Iti multumesc si iti doresc mult succes in viitor! Sa te joci frumos in seara asta, da?
D.M.: Da! Multumesc!
preluat de pe Smartwomen

 

“Scara leilor” a Doinei Uricariu se montează joi şi la Bucureşti. Doar pentru două ore.

Doina Uricariu lansează joi, 4 august 2011, ora 17,30, pentru bucureşteni Scara Leilor la librăria Mihail Sadoveanu de pe Magheru. Autorul va fi flancat de critici de prestigiu de la revistele “Luceafărul”, “Observator cultural” și “România literară”.Cele două volume de memorii și documente inedite din arhive istorice, diplomatice, ale Vaticanului, etc sau aflate în fosta arhiva de la Versoix cu privire la istoria României și a Europei postebelice continuă un periplu memorialistic amplu deschis de carteaMaxilarul inferior, în 2 volume, publicate tot în colecția eco-grafii a editurii Polirom.

Miercuri revista “Observator cultural” publică două pagini cuprinzând un amplu interviu ce mi-a fost luat de către Marius Ghilezan despre această carte.
Întâlnirea va fi urmată de o ședință de autografe.

Cartea Maxilarul inferior a fost nominalizată la premiile revistei Observator cultural obținând Premiul publicului,
a primit premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare și a fost nominalizată la Premiile USR.

Călin Popescu-Tăriceanu va scrie o carte despre perioada guvernării 2004-2008

Prezent la întâlnirea blogerilor liberali, Călin Popescu-Tăriceanu a anunţat că va scrie la îndemnul prietenilor o carte despre perioada guvernării 2004-2008. Uşor jenat a mărturisit că şi relaţia tensionată cu preşedintele, despre care nu prea îi place să vorbească, va avea un spaţiu dedicat. “Omul se plictisea la Cotroceni şi căută mereu scandal. Am pierdut energii în lucruri mărunte când puteam face mai mult pentru România.”

Rumänien auf Umwegen (România, într-un sens giratoriu), Herbert-Werner Mühlroth

Herbert-Werner Mühlroth s-a născut în 1963 la Jimbolia, a studiat germanistica, romanistica şi filosofie la Universitatea din Heidelberg şi la Freie Universität Berlin, obţinând titlul de Magister Artium şi activeaza ca autor liber-profesionist, traducător, publicist. Printre altele, a tradus în limba română romanul Die wunderbaren Jahre de Reiner Kunze şi a publicat primul Dicţionar român-aromân. În 2009 a apărut primul său volum de poezii, Nachtlaub, la Marien-Blatt Verlag, Lübeck.

foto: Doina Uricariu şi Herbert-Werner Mühlroth

„Was könnte die Gesellschaft erneut erschüttern, damit sie eine neue Chance zur Veränderung bekommt?“

 

I. Rumänien auf Umwegen

Ich lande auf dem Flughafen in Bukarest. Nachdem ich das Flughafengebäude verlasse, sehe ich mich nach einem Taxi um. Ein Rumäne, den ich schnell als Roma identifiziere, hängt sich an mich und beschwört mich, sein Taxi zu benutzen. Wild gestikulierend vermittelt er mir, dass er eine Familie zu ernähren habe. Ich winke ab. Er lässt sich aber nicht abschütteln. Er verfolgt mich und redet pausenlos auf mich ein. Ich sage ihm, dass ich für die Fahrt bis zum Triumphbogen nicht mehr als  50 Lei (ca. 14 Euro) bezahlen werde. Er ereifert sich: „Die Benzinpreise sind schon wieder gestiegen, damit können wir nicht überleben (…).“ Ich sage ihm, dass er mit 50 Lei gut bedient wäre. Er schlägt die Hände vors Gesicht und lamentierte: „Mein Gott, dann müssen wir alle vor Hunger sterben.“

Der Flughafen von Bukarest ist bei den Taxifahrern sehr beliebt, denn da lässt sich gutes Geld machen. Grundlage dafür ist vor allem die Naivität der Neuankömmlinge. Hinzu kommt, dass die meisten einfach nur von hier weg und nicht belästigt werden wollen. Daher sind sie gerne bereit, überhöhte Preise zu bezahlen. Ich blicke um mich und kann auf die Schnelle keine bessere Möglichkeit ausfindig machen. Die Taxifahrer haben sich alle unter einander abgesprochen, sie gehören zu Cliquen, die sich möglichst autonom mit Fahrgästen versorgen. Manche zahlen Steuern, manche machen ganz einfach Schwarzfahrten. Mein Taxifahrer gestikuliert immer noch weiter und beschwört mich, sein Angebot anzunehmen. Er garniert dieses abermals mit einem ausführlichen Bericht über die Sorgen seiner Familie um das tägliche Überleben. Ich unterbreche ihn brüsk: Einverstanden! Ich ließ mich einfach erweichen. Es muss an der Nostalgie liegen, die ich für dieses Land verspüre, seit ich zu Ceauşescus Zeiten aus Rumänien geflüchtet bin.

Es überraschte mich kaum, als er nicht selbst ins Taxi stieg, sondern einen anderen heranwinkte, dem er mich sozusagen als Fracht anvertraute. Solche Leute nennt man eigentlich Schlepper. Wortlos ging er von dannen, als er diesen Deal eingefädelt hatte. Bevor ich einstieg, kam ein junges Roma-Mädchen und bat mich um einen Euro. Ich fragte es, was es damit machen wolle. Es sagte, es wolle ihn eintauschen. Ich fürchte eher, dass es ihn abgeben muss an denjenigen, der das erbettelte Geld einsammelt. Ich gab ihr den Euro, damit ich endlich von hier wegkomme. Ich schloss die Tür und wir fuhren los.

Der Fahrer fuhr in die Innenstadt wie eine besengte Sau. Ich genoss die Geschwindigkeit und den unorthodoxen Fahrstil. Vordrängeln, Überholen, wo es nicht erlaubt ist, usw., da sie mir einen Vorteil gegenüber den anderen Verkehrsteilnehmern verschaffte. Er hatte jedoch keine Ahnung, wo sich die kleine Straße befand, wo er mich absetzen sollte. Er irrte umher und befragte zahlreiche Passanten und Kollegen. Auffällig war, dass man für eine Auskunft keinerlei Dank erwartete. Weder bedankte sich der Fahrer, noch erwartete der Befragte irgendeine Erwiderung.  Nach vielen Umwegen erreichen wir endlich das Ziel.

 

II.  Die Taxifahrer-Philosophen und ein kleines Erdbeben

Ein ganzes Jahr hatte ich daran gearbeitet,  um die Publikation des aromunischen Autors Apostol N. Caciuperi vorzubereiten, an dessen Werk mein Herz hing. Ich hatte mir zwei Wochen vorgenommen, um meiner Vorarbeit die Realisierung folgen zu lassen.  Ein ehrgeiziges Unternehmen, wie sich schnell herausstellte.  Hier in Bukarest  versank ich in Arbeit und an irgendeine Freizeitgestaltung war in den ersten beiden Wochen nicht zu denken.  Mein einziger Außenkontakt waren die Taxifahrer, die mich möglichst schnell zu irgendwelchen Zielen führen sollten, seien es nun Verlag, Druckerei oder einfach nur Supermärkte.

Der erste Taxifahrer, den ich mit rumänischer Währung bezahlte, erkannte in mir sofort den Ausländer, der Rumänisch mit deutschem Akzent sprach. „Aah, Deutschland.“ Er legte sofort los mit einem politischen Sermon erster Güte: „Unsere Politiker sollte man sofort exterminieren. Sie haben das Land verkauft und füllen nur ihre eigenen Taschen, während das Volk Hunger leidet. Wir haben nur Idioten, die am Ruder sind und das Land vollkommen ins Abseits führen.“ Seine Betrachtungen bettete er ein in die gesellschaftsphilosophische Betrachtung der rumänischen Gesellschaft und der conditio sine qua non des Rumänen. Ich war beeindruckt von der abgrundtiefen Unzufriedenheit dieses Taxifahrers, wohl wissend, dass es den Taxifahrern immerhin noch etwas besser geht als der großen Masse.

Der zweite und der dritte Taxifahrer stimmten in diesen Kanon ein. Sie schimpften alle fürchterlich auf die Politik, auf die erschreckende Korruption, auf diejenigen, die durch Macht oder Privilegien legitimiert sind und sich rücksichtslos die Taschen füllen: „Die haben uns alle abgezockt.” Sie sprachen vom Scheelen, (das ist der Staatspräsident Traian Băsescu) und von dem Porno-Zwerg (das ist der Ministerpräsident Emil Boc) so, als hätten diese ihnen die Mitgift ihrer Tochter geklaut.

In all ihren Suaden erkannte ich jedoch, dass sie die eigentliche Stimme des geknechteten und entrechteten Volkes sind. Sie nennen das Übel beim Namen, sie zerren die Verantwortlichen für das Desaster, das Rumänien derzeit erlebt, zur Verantwortung. Sie sind Philosophen, wenn auch nur in der symbolischen Tonne, die sich für sie zu einem veritablen Gefährt ausgeweitet hat, in dem sie über die Missstände zumindest philosophieren können.

Es ist die Ausnahme, dass mir ein Taxifahrer erzählt, dass er sich gewerkschaftlich engagiert und, aufgrund dieses Engagements seinen Job verloren hat. Er sagte mir, dass die Massen mobilisiert werden müssten, dass neue Hoffnung für das Volk erzeugt werden müsse, dass Rumänien einen katastrophalen Umweg nach 1989 beschritten habe. Ich sagte, dass eine Partei, die dies zu tun in der Lage ist, einen Zulauf haben würde, der seine Vorstellungen sprengt. Er war absolut mit mir einverstanden. Er hat genau dies getan: sich eingesetzt, nicht die Hände in den Schoß gelegt, sich exponiert. Mit dem Erfolg, dass er nun Taxi fahren muss, um seinen Lebensunterhalt zu bestreiten.

Die Rumänen lassen sich gegenwärtig mobilisieren bei einem Konzert von Shakira, wenn es jedoch um Politik geht, dann lassen sie ihre Köpfe hängen: Wie in ihrer Volksballade: Als der rumänische Schäfer von seinem weissagenden Lämmchen erfährt, dass er umgebracht werden soll, dann wählt er als erstes den Ort, an dem sein Grab sein soll. Ein Fatalismus, der sich in der Gesellschaft Rumäniens widerspiegelt.

Ich war von dem durch die Taxifahrer-Philosophen abgelieferten Stimmungsbild derart geschockt, wie ich es in den letzten 20 Jahren, in denen ich Rumänien immer wieder besuchte, noch nie gewesen bin. In der ersten Nacht wurde ich in meinem Bett erschüttert: Ich wurde ca. 20 cm nach links geschleudert. Am Morgen hieß es dann: Es sei ein Erdbeben der Stärke 4,9 gewesen. Kein Grund zur Beunruhigung. Was mich mehr beschäftigt, ist:

„Was könnte die rumänische Gesellschaft erneut erschüttern, damit sie eine neue Chance zur Veränderung bekommen?“ – Dies formuliert Marius Ghilezan, einer der Wenigen, die sich kritisch mit den Fragen der gesellschaftlichen Ethik beschäftigen, der zwei wichtige Bücher geschrieben hat, die direkt in das Gewissen der Rumänen geschrieben sind. Es ist dies kein Taxifahrer-Philosoph, sondern einer, der die rumänische Gesellschaft durch Idealismus und Schaffenskraft wieder auf den rechten Weg zu bringen versucht. – Was ja nur durch ein kleines Erdbeben möglich ist.

 

III. Im Sumpf der Securitate

Tatsache ist, dass die wirtschaftliche Krise Rumänien voll im Griff hat. Durch den Beitritt zur Europäischen Union wurde diesem Land eine ungeahnte Chance eröffnet, die jedoch kläglich vergeben wurde. Korruption und eigene Machtinteressen verhinderten, dass diese Chance genutzt wurde. Die Folge davon war, dass die Rumänen, deren heiliger Spruch es bis dahin gewesen war: “Wir verkaufen unser Land nicht!”, sich auf Gedeih und Verderb den ausländischen Investoren, die auf kurzfristigen Profit aus waren, ausgeliefert haben. Nun muss man die rumänischen Firmen in den Gewerbegebieten mit der Lupe suchen. Infolge der Wirtschaftskrise beschloss die Regierung, dass die meisten Arbeitnehmer und die Rentner eine Kürzung ihrer Bezüge von bis zu 25 % hinnehmen müssen. Zahlreiche Rumänen sind nur Lohnsklaven, die mit Hungerlöhnen abgespeist werden, während ausländische „Investoren“ den Reibach machen.

Die Lebensmittelpreise stehen denjenigen in Deutschland keineswegs nach. Nur das mickrige Einkommen, das von den internationalen Statistiken hochgeschönt wird, lässt die Schlussfolgerung zu, dass es den meisten Rumänen absolut unmöglich ist, derartige Preise zu bezahlen. Wie soll es weitergehen? Keiner weiß dies so genau. Aufgrund der für den Sommer angekündigten Dürre sollen die Lebensmittelpreise abermals steigen.  Wie die Bevölkerung dabei überleben soll?

Tatsache ist, dass Rumänien sich auf dem Holzweg befindet.  Einem fatalen Weg, der das Land weit zurückwirft. Ich habe Rumänien derart resigniert, hoffnungslos, ja zynisch nur in den Zeiten der kommunistischen Diktatur erlebt.

Der ehemalige Dissident Doru Braia, welcher eine Fernsehsendung mit dem Titel „Talk-Shock“ macht, beklagte, dass „Punkt 8 der Proklamation von Temeswar (Timişoara)“ niemals angewandt wurde. Diese besagte, dass sich die Securitate-Mitarbeiter für einige Jahre von der Einmischung in die politischen Belange des Landes fernhalten sollten. Dies erwies sich jedoch als unrealisierbar. Heute, so Doru Braia, sind sie die unbestrittenen Führer des Schicksals der Rumänen und bestimmen die Geschicke des Landes.

Braia stellt fest, dass die rumänische Gesellschaft sich vollkommen festgefahren hat: „Heute, da wir nicht mehr aus noch ein wissen (ob wohl Europa dies weiß?), haben wir uns festgefahren. Die Gewöhnung an das Böse hat uns so richtig festgefahren in dem Sumpf, in dem wir uns ´zurechtgefunden` haben, und was uns daraus erheben könnte, ist nahezu unsichtbar. Die Antriebsmotoren dieser Gesellschaft sind einer gemeinsamen Grippewelle verfallen und die „Mechaniker“, die dies reparieren könnten, sind kaum noch aufzufinden, während unsere Intelligenz vor der vorgefundenen Realität kapituliert, da sie unbewusst die im Sumpf Festgefahrenen verurteilt.

Die aus Rumänien stammende Nobelpreisträgerin für Literatur, Herta Müller ,schreibt über die Securitate, den Geheimdienst im kommunistischen Rumänien: „Diese Menschen haben so viel Einfluss gewonnen, dass es ihnen gelungen ist, das alte Netzwerk der Macht wieder in Funktion zu setzen (…) In Rumänien lebt die Diktatur ein zweites Leben. Ohne Ideologie. Ohne Sozialismus.“

Auch in meiner Securitate-Akte, die ich nun endlich einsehen durfte, konnte ich keinerlei Material auffinden, das sich aufgrund der Eintragungen in der Akte des rumäniendeutschen Journalisten William Totok ebenda hätte befinden müssen: Sollte ich mich ihm näheren, es war im Jahre 1986, dann würde ich von zwei Sekuristen zu Boden gestoßen und verhaftet. Ich wurde damals, bei meinem Rumänien-Besuch, zwei Wochen lang observiert und auf Schritt und Tritt begleitet. Am Grenzübergang wurde ich zur Seite genommen und man sagte mir, dass ich keine Dummheiten machen sollte, denn es könnte sehr leicht ein Autounfall geschehen.

Rumänien im Sumpf der Securitate – 20 Jahre nach der Revolution, der geklauten Revolution. Es ist Zeit für ein neues Erdbeben. Stärke 8,9.

 

IV Biedermann und die Brandstifter

Aber, woher soll die Hoffnung kommen? Marius Ghilezan analysiert präzise die Folgen der kommunistischen Ideologie für die rumänische Gesellschaft sowie die nicht stattgefundene „Vergangenheitsbewältigung“. Die rumänische Gesellschaft hat das rechte Maß vollkommen aus den Augen verloren. Die kommunistische Ideologie wurde hinübergerettet in die postkommunistische Zeit und sie hat verheerende Wirkungen  für die rumänische Gesellschaft gezeitigt.  Der Kommunismus hat die rumänische Gesellschaft auf Jahrzehnte hin verpestet, indem er sämtliche gesellschaftlichen und ethischen Werte nachhaltig zerstört hat. Die ehemaligen Securitate-Schergen haben die Privatisierung der staatlichen Betriebe allein dafür genutzt, um sich selbst maßlos zu bereichern. Nun befinden sie sich an den Schaltstellen der Macht und haben dem Volk nichts anderes mitzuteilen als ihren abgrundtiefen Zynismus, begleitet von einer Inhumanität, die seinesgleichen sucht.

Dieser Barbarismus äußert sich völlig legitim im heutigen Rumänien. Jeder weiß, dass Gebäude, die unter Denkmalschutz stehen, nicht zugunsten von profitablen Blocks ausradiert werden können. Dennoch können sie im heutigen Rumänien dafür instrumentalisiert werden. Wie? – Indem man einfach Feuer legt. Ich habe in der kurzen Zeit nur zwei denkmalgeschützte Häuser gesehen, die abgefackelt wurden von einem Magnaten, der das Vertrauen des rumänischen Präsidenten genießt. Der Denkmalsschutz wird locker ausgehebelt, indem man Feuer legt. – Der Biedermann als Brandstifter – getragen vom Präsidenten. Sollte da nicht das Vertrauen in das System vollkommen verlorengehen?

Woher soll das Volk Hoffnung schöpfen? Im Theater spielte man „Die Blonde, der Scheele und der Zwerg“. – Eine eindeutige politische Anspielung, denn es handelt sich dabei um den Staatspräsidenten, den Ministerpräsidenten und Elena Udrea, der Ministerin für Tourismus und Regionalentwicklung. Da hilft auch nicht, dass es den ersten Fall der Zensur nach 1989 darstellt, dass der Regisseur bedroht wurde. Die Personen Băsescu, Boc und Udrea kommen in dem Stück gar nicht vor. Es werden Gemeinplätze der Gesellschaftskritik darin abgeklappert, es soll viel gelacht werden.  Das Theaterstück ist zwar eine Gesellschaftssatire, aber politisch gesehen ist es nichts weiter als ein Fake.

 

V. Die Monarchie – Das zivilisierte Gesicht Rumäniens

Meinen ersten Ausgang hatte ich am 10. Mai. Es war der Tag der rumänischen Monarchie, der im Palais Elisabeta in Bukarest gefeiert wurde. Der 10. Mai war nahezu 100 Jahre lang der Rumänische Nationalfeiertag und steht für drei wichtige Ereignisse: Am 10. Mai 1866 legte der erste rumänische König Carol I (von Hohenzollern-Sigmaringen). seinen Treueschwur vor dem Rumänischen Parlament ab. Am 10. Mai 1877 verkündete Carol I. die Unabhängigkeit Rumäniens und am 10. Mai 1891 als König von Rumänien gekrönt.

In der rumänischen Presse habe ich vergeblich nach Berichten über den 10. Mai  2011, über den Tag der rumänischen Monarchie gesucht, sie wurden einfach verschwiegen. Tatsache ist, dass der König Mihai I. an diesem Tag mehrere Hundert, wenn nicht gar Tausende seiner Anhänger empfangen hat. Er begab sich in deren Mitte und er hörte von allen, ja von allen Seiten: „Es lebe der König!“ – Ich fühlte mich zunächst in einem falschen Film. Ich habe Rumänien ja nur im Stadium des Kommunismus erlebt. Rumänien jetzt erleben zu dürfen, wie es dem König huldigt, dies war für mich eine völlig neue Erfahrung.

Der König hatte eingeladen und die Menschen erschienen alle in zivilisierter Kleidung.  Es herrschte eine aufgeräumte Stimmung. Der König begab sich unter sein Volk. Weit über zwei Stunden präsentierte er sich hautnah seinen Anhängern.  Für einen 90-Jährigen wohl eine enorme Anstrengung. Als ich ihn sah, spürte ich, dass von ihm eine außergewöhnliche Kraft ausging: Dieser König liebt sein Volk, das wusste ich sofort. Und ich erkannte: Dies ist das zivilisierte Gesicht Rumäniens. Wenn Rumänien gerettet werden kann, dann nur durch die Monarchie. Sie allein ist in der Lage, diesem fehlgeleiteten und abgezockten Volk Stabilität, Sicherheit und Zukunftsperspektive zu verleihen.

Ich wurde gezwungen, mich mit einem „Dorobanţ“ abzulichten. Er gehört zu der „Leibgarde” des Königs, die ja aus Freiwilligen besteht. Er ist eigentlich Maler. Er lud mich zu einem Atelierbesuch ein. Leider fehlte mir die Zeit dazu.

 

VI. Der Unterkiefer oder die Suche nach der verlorenen Identität

Ich habe mir sagen lassen, dass König Mihai I. in den Kriegswirren des II. Weltkrieges und danach sehr vielen Menschen das Leben gerettet hat. Er hatte am 30. Dezember 1947 abgedankt, weil die Kommunisten, unterstützt durch ihre sowjetischen Freunde mit der Ermordung von 1.000 Studenten drohten, die nach einer anti-kommunistischen Demonstration verhaftet wurden. Er unterschrieb die Abdankungsurkunde, die formaljuristisch gar keinen Wert hat. Eigentlich wurde die Monarchie niemals rechtlich aufgehoben. Faktisch ist Rumänien immer noch eine Monarchie.  Darüber sollten die Rumänen sich wirklich Gedanken machen.

Zu den zahlreichen Menschen, die König Mihai I. gerettet hat, zählt auch die Mutter der rumänischen Schriftstellerin Doina Uricariu. Diese wartete 1945 in Bessarabien, das an die Sowjetunion gefallen war, zusammen mit vielen anderen Menschen auf die Deportation nach Sibirien.  König Mihai I. ermöglichte durch seine Unterschrift die Heirat der Bessaraberin ohne Mitgift mit einem kriegsversehrten rumänischen Offizier. Dieser wurde durch eine Kugel so schwer verletzt, dass sein Unterkiefer in 39 Operationen wiederhergestellt werden musste. Diese auf derart unnatürliche Weise im Jahre 1945 zustande gekommene Eheschließung wurde 1949 geschieden. Ein Jahr später wurde diese Ehe erneut geschlossen. Diesmal aber war es eine wirkliche Liebesheirat.

Das Buch von Doina Uricariu ist eine Metapher für die Suche nach der verlorenen Zeit, der verlorenen Geschichte, der verlorenen Identität Rumäniens, und zwar eines Rumäniens mit einem anderen Gesicht als das Hässliche des Kommunismus. Eingebettet in die Rekonstruktion der Geschichte der europäischen Monarchien behandelt sie die Entwicklungen nach dem II. Weltkrieg in Rumänien.  Ein Desiderat, das der Erinnerung der Rumänen unschätzbare Dienste zu leisten vermag.

Zurückgekehrt im Gepäck mit den Werken meines aromunischen Autors, bin ich mir im Klaren, dass mein Aufenthalt in Rumänien erfolgreich gewesen ist. Ich kann nicht beurteilen, was daraus gemacht wird, ich kann nur sagen: “Ich habe euch diese Arbeiten zur Verfügung gestellt. Es liegt an euch, was ihr daraus macht.“

Das Erlebnis mit dem König jedoch hat mich nachhaltig entschädigt für die furchtbare Zeit des Ausharrens im kommunistischen Rumänien. Die Hoffnung stirbt zuletzt, zunächst muss sie jedoch gelebt werden.