Sorin Issvoran – Astăzi începe mâine

Dacă nu ne-am fi bătut joc de noi, timp de aproape 25 de ani, aceşti sconcşi ai tranziţiei nu ar mai fi existat. România a avut şi are modele frumoase, umane, tonice, elegante, cu înalte simţăminte patriotice, fie acasă, fie în pribegie.

Pentru că la noi liftele şi corul de valeţi ai nomenclaturii au uzurpat poziţiile de demnitate, oameni ca doctorul american, de origine română, Sorin Issvoran, nu sunt cunoscuţi de mulţime. Cartea „Astăzi începe mâine,” apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj, în 2009, este drama unei vieţi, comparabilă cu cea a celebrului Pappilon din copilăria noastră.

Prin anii de ciumă, ai instalării republicii, personajul cărţii era un tânăr student la Medicină: La nici 20 de ani, a fost aruncat în temniţă, împreună cu tatăl său, un distins avocat, învinuit că ar fi apărat “sabotori ai economiei naţionale,” de fapt patrioţi români care au încercat să zădărnicească marşul convoaielor de grâne către URSS, ca datorie de război. Scăpând de vigilenţa temnicerilor a sărit de la etajul puşcăriei şi a trecut Dunărea înot, într-o toamnă târzie a anului 1948. A fost unui dintre cei 1500 de supravieţuitori din cei aproximativ 100.000 care au încercat să treacă graniţa morţii. Niciodată nu vom şti exact câţi tineri au murit seceraţi de elicele şalupelor de coastă.

În Iugoslavia lui Tito, deloc prietenă refugiaţilor, a fost închis în vreo opt închisori. Torturat, ameninţat permanent cu extrădarea, pus să muncească în mină, ţinut la izolare, a supravieţuit tenebrelor prin mutarea lui într-un spital de tuberculoşi, acolo unde medicii sârbi nu voiau să muncească. Împreună cu alţi colegi a decis să fugă către libertate cu steaua norocului deaspra capului, dar şi cu un paşaport fals. Peripeţiile prin care a trecut sunt demne de orice roman de aventură, chiar şi aventurile lui  Huckleberry Finn pălesc în dramatism.

Prin Solcava şi peste Munţii Karanvankas din Alpii de Sud reuşeşte să ajungă în Austria, partea necontrolată de sovietici şi se predă comandamentului britanic. Memorabilă este lecţia de patriotism pe care i-o dă ofiţerului britanic, căruia îi explică fără exagerări tragedia poporului său, cel care a suferit cele mai mari pierderi umane raportând la numărul total al populaţiei.

Nici în Austria nu a găsit patria făgăduinţei. Când să prindă mugurii libertăţii, în drumul spre Germania, a fost dat jos din tren, bătut de către un grănicer neamţ, pe motiv că românii nu le-au fost niciodată fideli.

Nici trecerea prin Germania, marcată încă de război, nu a fost uşoară. „După orbecăiala ce părea să dureze o eternitate, am ajuns la o pancartă enormă, luminoasă, pe care scria în franceză: „Aici începe tărâmul libertăţii.” Doar Franţa a fost îngăduitoare, ca o mamă.  Şi-a amintit versurile unei poezii  pe care o învăţase la liceu: “Orice om are două ţări, pe a sa proprie şi Franţa!”

Parisul i-a dat şansă de a fi din nou nu numai om, ci şi student. A fost primit la Sorbona. Ca să vedeţi cum se purtau francezii cu refugiaţii. A plătit chirie de un dolar, într-o zonă care costa cel puţin o sută. Cum să nu vorbeşti frumos de patria adoptivă? Emoţionantă a fost povestea cu scrisoarea mamei.

La Comitetul Român de Asistenţă (Carom) îl cunoaşte pe Neagu Djuvara, cel care-i va scrie şi prefaţa. Îi împărtăşesc Conului Neagu regretul că medicul nu a păstrat nobiliarul titlu de Izvoranu, unul dintre cel mai vechi boieri ai Ţării Româneşti, întregitor de neam şi mare creştin, străbun de-al doctorului de azi.

Pentru că Dumnezeu nu lasă deriva sufletelor bune, îi iasă în cale, în grelele momente ale împărţirii vieţii între studiu şi serviciul de noapte ( avea timp de somn doar la sfârşitul săptămânii) George Sebastian, un om înstărit, cu relaţii diplomatice înalte, care îi dezvăluie tânărului că îi este rudă. Din acel moment i se luminează viaţa şi i se deschid uşile speranţelor. Prin intermediul celui care se doreşte a fi Unchi, îl cunoaşte pe David Bruce, ambasadorul american la Paris, cântăreţii francezi Jean Sablon, Yves Montand, Edith Piaf, celebri actori francezi, dar şi pe Majestatea Sa Regele Mihai, cel care avea să-i mărturisească opinia lui Churchill că ocupaţia sovietică va dura aproape o sută de ani. Se căsătoreşte din dragoste cu Ghislaine. Emoţionante sunt lecţiile de fidelitate ale lui şi ale prietenului său Miclea, adevărate lecţii de demnitate, în contrast cu fuga oricărui român de azi pentru îmbogăţire prin orice mijloc.

Memorabilă este şi lecţia de patriotism care i-o dă ambasadorului american atunci când află că locurile pentru imigranţi în SUA sunt limitate. O pledoarie ce ar trebui să apară în manualele româneşti, o probă a moralităţii exemplare a unui exilat care s-a dăruit şi a dăruit pentru că avea gena unui constructor de neam.

Cartea e fără final, cum stă bine unei opere alese.