Alexandru Cristian – O carte despre impostură

Ce este impostura? Este prezentă în lume? Impostura este acţiunea prin care un om ia un loc ce i se cuvine altui om. Din multitudinea de imposturi prezente în lume, consider că cea mai gravă este impostura intelectuală. Nu te poţi juca de-a intelectualul. Un intelectual se formează greu şi se dezvoltă şi mai greu. Mărturisesc tristeţea cu care am citit cartea lui Marius Ghilezan, ImpostURA-despre snobism şi puterea falsului. Cartea este scrisă pe un ton sarcastic,  jovial, critic, este scrisă cu putere. Revolta interioară este provocată nu de modul de a scrie ci de tema expusă. Oare societatea noastră este plină de impostori? Oare sângele vărsat de la Revoluţie este o jertfă în zadar? Sângele uscat nu ne mai glăsuieşte nimic, nu ne mai tresare nici o emoţie. Veleitarul este simbolul societăţii actuale, acesta are tupeu şi inhibă prin tenacitate, spune Marius Ghilezan. Veleitarul umblă după aprecieri, elogii. Este ambiţios şi ignorant. Veleitarul este personajul arhetipal al cărţii lui Marius Ghilezan. Impostor prin excelenţă acesta îşi măsoară performanţa doar prin kilometrii de tupeu, ne avertizează trist autorul. Societatea română este plină de impostori. Avem academicieni fără opere, biserici pline de negustori şi nu de preoţi cu har, medici care nu mai respectă jurământul lui Hippocrate din Cos. Între mirare sardonică şi tristeţe am citit această carte. Factorii de mediu influenţează impostura în special în societăţile aflate în tranziţie, ne spune autorul cu un fin simţ sociologic. Minciuna cu cât este mai mare cu atât e mai credibilă spunea Goebbels. Marius Ghilezan încearcă să demascheze minciuna, parvenirea şi falsitatea din societarea românească. Distrugător al măştilor veneţiene, autorul ne avertizează ca impostura naşte o lume a subumanului, a dedublării, a minciunii, a schimonosirii, a parvenirii. Civilizaţia modernă decapitează simbolul în opinia lui Marius Ghilezan. Cred că societatea modernă va ajunge să se autodistrugă pentru că decapitează pe lângă simbol şi...

Alexandru Cristian – Lectura, un virus salvator

Când spunem cuvântul virus ne gândim la boală şi chiar la moarte. Este un cuvânt terifiant, dătător de mari spaime. Mă gândeam zilele acestea dacă din multitudinea de viruşi prezenţi în lumea biologică  există unul care să nu ne facă rău. Vă spun sincer nu am găsit. Anumite obiceiuiri ale omului sunt numite vicii sau reflexe condiţionate. Un viciu bun este un oximoron ciudat. Expresia un virus sănătos este amuzantă pentru marea majoritatea a oamenilor. Reflectând, mi-am adus aminte de puterea curativă  a unui viciu  lectura. Lectura are o putere greu de cuantificat. Citind te dezvolţi, te întregeşti, te hrăneşti cu lucruri utile. Pentru a deveni un viciu bun sau un virus sănătos lectura are nevoie de trei elemente. Primul element este imboldul. Imboldul sau voinţa de a citi se dezvoltă încă din copilărie. Acest element trebuie să fie  o parte a educaţiei unui om. În loc să lăsăm copilul să se joace ore nemăsurate, îi limităm timpul şi îi adăugăm puţin câte puţin acest microb al cititului. Al doilea element este dorinţa de a cunoaşte. Acest element apare odată cu înaintarea în vârstă şi apariţia unor noi semne de întrebare. Copilul descoperă lumea, oamenii, casa, totul din jurul său este necunoscut. Pentru a cunoaşte are nevoie de cunoaştere, iar această cunoaştere o dobândeşte citind. Al treilea element este virusarea. Odată format obiceiul acesta, virusul lecturii pătrunde în minte şi inimă şi nu mai lasă aceea fiinţă umană decât în momentul trecerii în altă lume. Acest virus este mortal pentru ignoranţă şi necunoaştere dar în acelaşi timp  este un panaceu pentru lumea în care trăim. Pentru a trăi în această lume plină de atât mister, revelat forţat de către  tehnologie, trebuie să ne alimentăm cu multă cunoaştere. Înţeleptul este cel care doreşte să descopere mai mult, ignorantul este cel care ştie totul avant la lettre. Sábato spunea că viitorul...

Ernesto Sabato – La Resistencia

De Alexandru Cristian O lume plină de tehnologie, dominată de internet şi de tehnică, o lume în care iubirea a devenit condiţionată de tehnologie, în care internetul este vectorul cel mai important de comunicare.O lume înlănţuite în fire şi mii de unde. A lupta în această lume te defineşte ca un erou post-modern, un erou anti-tehnologic, rezistenţa lui Ernesto Sabato este remarcabilă.Într-o reflexie împotriva masificării, clonării, globalizării Sabato ne provoacă la o rezistenţă pe care trebuie să o ducem ca o nouă cruce, un nou drum al Golgotei presărat de o tehnologie dezumanizantă. Rezistenţa(La Resistencia) este o carte manifest, un apel la supravieţuire, un monument de apărare  al speciei umane. Împărţită în cinci scrisori, eu le-am numit epistole, cartea este scrisă cu pasiune nedisimulată şi cu tumult interior.Din prima scrisoare, Sabato ne spune că un cutremur ameninţă civilizaţia şi specia noastră în care trăim aparent lipsiţi de griji , un cutremur pe care valorile spiritului nu pot să-l oprească.Televiziunea este opiul popoarelor reintrepretând butada celebră a lui Marx, Sabato ne trage un grav semnal de alarmă.Televiziunea dezumanizează, răceşte omul, îl goleşte de sentimente, îl bestializează, îl coboară pe un stadiu josnic al evoluţiei sale. În a doua epistolă, Sabato ne spune că valori precum demnitatea, respectul, ruşinea sunt considerate valori antice.Sunt lucruri despre care se vorbeşte numai în basme sau în poveştile despre război ale bunicilor noştrii.Citându-l pe marele Mircea Eliade care spunea că fiecare concepţie despre lume trebuie trăită înăuntrul ei, Sabato ne reliefează că noi nu mai avem o lume în care să trăim.Globalizarea duce la masificare, la atomizare şi chiar la clonarea fiinţei umane, oameni cu gusturi asemănătoare, cu pasiuni identice, fără unicitate sau personalitate, fiinţe golite de sens şi de substanţă, aneantizarea fiinţei. Sentimentul dominant al acestei lumi este cel de orfanitate, de singurătate perpetuă.Omul este singur pentru că s-a înconjurat de tehnologie care nu...

Carlos Fuentes – Bătrânul Gringo

De Alexandru Cristian Uneori destinul este atât de puternic încât nici măcar iubirea nu-l poate împiedica să se împlinească.Această concepţie care nu este acceptată de biserică este un fatalism pe care putem să-l întâlnim în orice decizie, fatum-ul este implacabil.Se spune că singur îţi faci destinul, ceea ce este în principiu corect dar dacă anumite fapte te orientează către un drum neştiut de tine? Discuţia rămâne deschisă şi aflarea multor întrebări va duce la găsirea de noi şi noi întrebări, un carusel al interogaţiei care nu se mai opreşte. Romanul Bătrânul Gringo(Gringo Viejo), publicat în 1985 este un roman care este marcat de soartă şi de curgerea de neoprit a timpului.Povestea unui bătrân scriitor american  care în viaţa lui nu a putut citi opera de căpătâi a limbii spaniole Don Quijote este împletită cu destinele unui general al Revoluţiei Mexicane(1910-1920) şi cu o tânără americancă. Laitmotivul romanului este aflat din primele pagini, bătrânul gringo  a venit să moară în Mexic. Romanul este construit pe fundalul istoric al violentei revoluţii mexicane dar şi a eternelor neînţelegeri de-a lungul Marelui Fluviu(Rio Grande este fluviul ce reprezintă lunga frontieră naturală a Mexicului cu Statele Unite ale Americii, un fluviu brăzdat de sânge şi de ură). General al armatei revoluţionare Tomás Arroyo este un fost peon al unei mari familii mexicane Miranda(nume clasic pentru marii proprietari de pământuri din aceea perioadă în Mexic).Scopul său suprem este să distrugă, să şteargă de pe faţa pământului ferma familiei( la hacienda) unde a suferit în copilărie.Peonii pot fi comparaţi cu şerbii şi rumânii din ţările române, dependenţa lor faţă de stăpâni este zdrobitoare.Harriet Winslow este tânăra ziaristă, o frumoasă gringa, de care Arroyo şi bătrânul gringo se vor îndrăgosti nebuneşte. Cei doi bărbaţi au  un ţel comun moartea, generalul vrea o moarte demnă de un erou homeric iar bătrânul gringo vrea doar o moarte atât şi...

Alexandru Cristian – Parusia

Geamăt profund, urlete isterice, suflete răpuse, noaptea uitării zdrobeşte flacăra lumii. Omul beat de păcat, uită albastrul desăvârşit, galbenele pur al unui tablou din tablou, din timpuri imemoriale.suflete virgine sunt sfâşiate de barda neagră a viciului, o entelehie ratată a clipei ascunse.   Un clopot rupe cerul, o lumânare arde carnea noastră, o tămâie mumifică gândul nostru…..cădere, tăcere, moarte….. peisajul uitat al grădinii paradisului zace strivit de forţe digitale şi voinţe informatice…aştept chemarea unui glas ce purifică auzul scârbos…..dar cad în versuri deşănţate şi pasiune de o rară şi pură efemeritate.   Candoare violată de infernale chemări, puritate scuipată de venin, minţi încleiate, răni înecate în sare……. scrisul atât a rămas!   Peştera unde sfârşitul a fost scrijelit pe seculari pereţi este loc de desfrâu, bacantele isterice rup icoanele şi calcă vestminte patristice…cărţi rare sunt colorate cu carioca superficialităţii şi tempera durerii…muzici bizantine sunt stinse de sound-uri de o păgânitate suavă.     Numai EL aşteaptă un semn să ajungă…deşi Împărat, va veni umil, cu o bocceluţă în care ţine o carte, mir, tămâie…hainele vor fi simple, fără strălucire, nu va avea coroană decât bolta cerească…de EL vor râde cei ferecaţi în palate luxoase şi   maşini preţioase, dar piciorul LUI va scufunda în beznă împărăţiile pline de viermi,. mâna o ridică…pe loc… întuneric profund, o anticipată tăcere se aude în tainice clopotniţe,  cei morţi plâng cu respect, cei vii râd cu batjocură….iar eu biet scrib poate voi scrie eternitatea pe un deget sau o unghie şi sper că EL mă va ierta sau el nu mă va răpi…iar pe toţi ceilalţi  EL, mă rog LUI, să-i ducă unde zâmbetul şi liniştea sunt eterne…   Să nu uităm că la o clipă pasul LUI se va auzi, dar va fi un timp al vinovăţiei, în care inocenţii vor fi apostoli….....