Stéphane Mallarmé – Album de versuri
Nici pe departe o traducere oarecare, Albumul de versuri , versiunea Şerban Foarţă, demonstrează limpede o folosire aproape alchimică a limbajului, în ambele cazuri. Poemele lui Stéphane Mallarmé, cel reorchestrat de Foarţă, responsabil, de altfel, pentru un întreg mecanism critic ridicat în jurul textului, vorbesc nu doar despre aventura poeziei de-a lungul istoriei, ci şi despre nobleţea simţului lingvistic.
“Foc e poezia lui Mallarmé şi foc aţi aprins în limbajul nostru poetic. Alegra zi (pentru vivace aujourd’hui) îmi pare o biruinţă. Cu aleasă gratitudine şi afecţiune statornică”, Nicolae Steinhardt îşi încheia mesajul către Şerban Foarţă.
Cioran, la rândul lui, n-a întârziat, la scurtă vreme după ce l-a citit pe Mallarmé în varianta poetului-traducător, să spună că “Foarţă a încercat imposibilul şi a reuşit, graţie talentului său şi virtuţilor poetice ale limbii române” (Emil Cioran, 13 mai 1989).
Sku: ALBUMDF546DFH
Plin de umor şi ironie, de melancolie şi, în acelaşi timp, de exuberanţă, George Topîrceanu cultivă o lirică a graţiosului şi a suavului. Poet al anotimpurilor, miniaturist, fin observator al diversităţii tipurilor umane, versurile sale sunt o îmbinare de zâmbet şi lacrimă, de comic şi tragic.
Pentru a face ab initio cunoscut că această scriere (lipogramatică, savant vorbind) e una care nu cuprinde nici un Ş/ş & Ţ/ţ, a trebuit să le pun, iată, pe hârtie, – fapt ce mă face s-o semnez nu Serban Foartă (cum avusesem mai întâi de gând), ci cu diacriticele de rigoare!”
Ca şi în cazul Cărţii Psalmilor (Brumar, 2007), transpunerea în stihuri româneşti a celor două texte biblice faimoase constituie (într-o accepţie, sperăm, benefică) o compilaţie… Ar fi de-a dreptul derizoriu (ba chiar aproape sacrileg) să încercăm un comentariu al lor în câteva cuvinte. Întrucât inconturnabila clapetă a volumului trebuie, totuşi, scrisă, spune-vom doar atât: în timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato, ce reia tema incipientă (şi, de fapt, unică) până la propria-i istovire, Cântarea Cântărilor ar fi (zis cvasi-pleonastic) o cantată; în ciuda cantabilităţii, însă, cel mai hermetic text este al ei, – pe când al cestuilalt e sapienţial şi, ca atare, mult mai transparent. Cât despre cel dintâi, făcând abstracţie, aici, de conotaţiile-i absconse şi de subtextu-i esoteric, un comentariu optim (în, bineînţeles, puţine vorbe) ar fi acela din Samariteanca, o „proză” a marelui poet Arghezi: „Şi în mijlocul mânăstirii, urzită cu fulgi de ceaţă, ea [«ţiganca tânără şi frumoasă», n.n.] porni cu urciorul cu apă, ridicându-şi fusta ca o togă deasupra unui trup negru, molatic şi sprintem, ca din Cântarea Cântărilor, însoţită de murmur de cobze.”
Modul de producţie
Adora este titlul care deschide colecţia de poezie a Editurii ART.
În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea à la Bukowski sau à la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă”. Radu Vancu
Poemele din Operele imperfecte nu sunt mai frumoase sau la fel de frumoase ca eroticele din O viziune a sentimentelor. Sunt, pur şi simplu, altfel, deşi aparţin aceluiaşi poet. În loc să regretăm schimbarea, ar trebui să o salutăm: Nichita Stănescu este unul dintre puţinii mari poeţi români care nu acceptă să moară în viaţă fiind şi, mai întâi la 37, apoi la 45 de ani, întoarce spatele la tot ce crease până atunci şi caută altceva. Tocmai această misterioasă – pentru unii, inexplicabilă sau inacceptabilă – pluralitate asigură operei sale o remarcabilă rezistenţă în timp.
Între anii 1598-1601, Shakespeare a fost pasionat sonete şi a scris 154. Remarcabile sunt sonetul 116, în care autorul exprimă ideea unei iubiri pure şi statornice şi sonetul 130, care ilustrează însă luciditatea, realismul.
Ce bine e să fii Daniel Bănulescu este o antologie alcătuită de autor. Multe dintre poemele alese au fost drastic rescrise. Poemele au fost selectate din volumele: „Te voi iubi pîn’ la sfîrşitul patului”, „Balada lui Daniel Bănulescu” şi „Daniel, Al Rugăciunii”. În deschidere: cinci poeme inedite.
m. duţescu a câştigat cu volumul şi toată bucuria acelor ani trişti premiul de debut al Editurii Cartea Românească.
NUVELIST,
sînt incompetent în alimentarea locomotivelor;
sînt incompetent în eternitatea fotosintezei;
sînt incompetent în speologie;
sînt incompetent în cultivarea bujorilor;
sînt incompetent în a înţelege o bujie;
sînt incompe
