Viața versificată a Reginei Ana

Când fetele dansau în baluri Sau pe faleză, le-ntâlneai, Adolescentă, ca și ele, În plin război, tu ajutai.   Menită-ai fost să fii regină! – Regină, precum alta nu-i! – Pe-o lume, ca să fii stăpână, Nu-ntr-o grădină, flori să pui.   Dacă-ai fi fost pe tron – știu bine! Dacă-un vrăjmaș ne-a atacat, Soldatul ne-nfricat din tine, Pe „baricadă”-ar fi urcat.   Însă după Eliberare, Destinul s-a grăbit să vie: Un Făt-Frumos, pe cal, călare, Ți l-a dat soț, pentru vecie.   Acum, copiii vin pe lume: „Un liliac ce-avea cinci foi”, Căci ei sunt marea bucurie, Cu toate că-aduc și griji noi.   Apoi, „întâlnești” România! Noi, Țara, te-am îmbrățișat, Căci Monarhie, voiam iară Și pe Mihai, ca șef de Stat.   Dar n-a putut să fie bine, Căci „ochi albaștri” unelteau Chiar în Palat, pe lângă tine, „Săpau o groapă” Ne-ngropau”!   Pe Neculai crescut de tine, Mișeii ni l-au scos din țară! Cu el, plecă nădejdea-n bine, Dar l-aşteptăm să vină iară.   Lui Neculai, nepot iubit, – Pe când trăiaţi încă-n exil – De România, i-ai vorbit, Deci ne-a iubit chiar de copil.   Că Neculai ne va fi rege, – Chiar Nostradamus veste-a dat – Şi Legea iarăşi, va fi Lege, În România, ca Regat.   Discretă-ai fost în toată viaţa. Şi tot discret, ne-ai „părăsit”, Căci iar, învinsu-ne-a „paiaţa” Şi trai incert, ne-a hărăzit.   Ai fost Regina-mi aşteptată! – Păcat că nu a tuturor! – Iar pentru clipa cea ratată, Istoria-i...

Adio, Regină Ana

Adio, Regină Ana! Plouă Ţara, pentru Tine, Plouă lacrimi pentru Tine, Fiindcă-ai vrut să trăim bine.   Eu, supusa-Ţi credincioasă Ce-am luptat să vii Acasă, Plâng şi sufăr în tăcere, Împietrită, de durere.   Căci simt mâna Ta regească Ce mă mângâia Atunci când mă întâlnea: Fotografia confirmă   Mângâi funda ce-am păstrat De la buchetul dat mie De mâna Ta...

În aşteptarea Majestăţii Sale, Regele Mihai, la Timişoara

Ţara este-n frământare, Bucuria e în toi: Vom avea un Crăciun MARE, Căci Mihai va fi cu noi.   Prunul tânăr din ogradă, Când simţi ce s-a-ntâmplat, Rochiţică de zăpadă, Iute, iute a-mbrăcat.   Oglindindu-se-n izvorul Care murmură sub gard, Brazii vor să-I dea onorul, Celui care-i FALNIC BRAD.   Însă corbul negru zboară Şi ne-aduce-o veste grea: Regele-a fost oprit iară, De-a veni în ţara Sa.   Vestea năvăşeşte-n casă! Toţi, de piatră, au rămas… Blidul s-a răcit pe masă, Chiar şi focu-i fără glas.   Inima-n piept, mi se frânge. Izvoraşul a gemut. Prunul, în batistă, plânge… Brazii, crengile, şi-au rupt!  ...

Bine-ai venit Mihai I

După ani trăiţi departe, tot în dor şi tot în jale, Astăzi, Te întorci Acasă! Calci pământul Ţării Tale! Zi de zi, în ruga serii, lângă Crist Te-am pomenit, Şi de-aceea mic şi mare, Îşi urăm: „Bine-ai venit!” Hai sărută plaiul nostru, căci pe el întâiu-Ţi pas E-mplântat în trupul Ţării şi-n istorie-a rămas. Îngenunche-n faţa gliei! Du urechea la pământ, Ca s-auzi, O, Doamne Sfinte, câte gemete mai sunt… Tu ascultă cum ţăranii plâng pământul! Plânsu-i trist, Căci pământu-i dat de-un Rege şi-i răpit de-un comunist. Strigă tare, ca s-audă toţi acei ce n-au ştiut, Cum că România Mare, tot de-un Rege, s-a făcut, Cum trosnea a casei grindă, sub belşugul ce-l ducea, Şi cum cea din urmă babă, cel puţin, o vacă-avea, Cum credinţa fu CREDINŢĂ şi cum omul era OM! Spune cum INDEPENDENŢA, de la turci, ne-am câştigat În războiul care-atuncea, tot de-un Rege-a fost purtat! Tu ne-ai smuls din Iadu-acela care ţara pârjolea Şi ne-ai dat ARDEALUL, iarăşi, fiindcă după noi, plângea. Ne-ai adus şi Bucovina, Basarabia mănoasă Ce priveau mereu, spre graniţi şi cereau să vină-Acasă. Chiar plecarea-Ţi fu REGALĂ: numai doi Te-au „vizitat” Şi-au cerut să pleci din Ţară; Tu n-ai tras, Te-ai conformat! Astăzi, mii de oameni strigă: jos CUTARE sau CUTARE, Însă cel vizat n-aude, că neruşinarea-i mare!...

Aud un glas în depărtare

Un glas străbate depărtarea. E-un glas cu tonul de argint. El ne vesteşte „deşteptarea” Şi că legiuitorii mint.   Şi glasu-i plin de-nţelepciune, Şi-i reţinut că e regesc. El roagă, fiii Săi şi-ai Ţării, Să fie demni, cât mai trăiesc.   Şi glasu-acesta e durere, E depărtare şi-i surghiun, Îi simt şi tremur, şi adiere, Căci vrea, cu noi s-aibă...

Fernando Pessoa – Vecin cu viața

Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră.