Eugen Ovidiu Chirovici – Puterea

De Alexandru Cristian Legenda puterii Puterea un cuvânt cu valenţe magice. În toată istoria omul a vrut să fie recunoscut, să ştie că există. Lupta pentru această recunoaştere este lupta pentru putere, lupta cu el însuşi dar şi cu cei din jurul său. Ne temem de putere? Înţelegem puterea? La aceste răspunsuri ne răspunde Eugen Ovidiu Chirovici, un bun anatomo-patolog al puterii. De ce anatomo-patolog? Autorul face autopsia puterii şi sondează înţelesurile ei, prima parte a misiunii sale s-a încheiat. Analistul lucid identifică  patologia puterii pe care  o  analiză cu claritate în cartea sa Puterea, astfel se încheie şi a doua parte a misiunii sale de anatomo-patolog al fenomenului numit putere. Un titlu simplu, direct, plin de virilitate şi atracţie inconştientă. Eugen Ovidiu Chirovici în această carte este scriitor, analist dar şi gânditor. Definiţia clasică a puterii este capacitatea de a stabili obiective sau decizii urmată de  forţa de a le pune în practică, spune Eugen Ovidiu Chirovici. Implementarea este elementul unde toate încordările omului dar şi ale statului evidenţiază puterea adevărată. Confuzia perpetuă este între PUTERE ŞI INFLUENŢĂ. Autorul ne spune că puterea are trei ramuri, una dintre ele cuprinde şi influenţa. Rareori influenţa este deasupra puterii. Excepţii există întotdeauna, influenţa cercurilor oculte este extrem de discutată şi în era noastră. Adesea  influenţa a fost văzută ca un creier ascuns al umanităţii şi un motor întunecat al istoriei. Cele trei puteri enumerate în carte sunt: puterea militară, puterea economică şi puterea simbolică. Enumerarea este în ordinea cronologică a apariţiei acestora. Puterea militară este prima formă de putere care s-a născut datorită stării cvasipermanente de conflict între oameni. A doua formă de putere este cea economică, născută din schimbul între oameni. Dacă ar fi existat un perpetuu conflict noi astăzi nu am mai fi existat. A treia formă de putere, în opinia mea cea mai importantă, este cea simbolică....

Jean Dominique Bauby – Scafandrul şi fluturele

De Octav Popa Pare că simţul nostru pentru mirabil a fost atrofiat de găleţile de filme pe care Hollywood-ul le azvârle asupra-ne la intervale regulate. Am pierdut, cred, noţiunea de „extra-ordinar” (înţeleasă literalmente, ca ceva ieşit din day to day lifetime) în cea de „senzaţional” (înţeleasă şi ea literalmente, ca ceva de senzaţie, care produce „oau!”-uri şi „ueisă!”-uri). Scafandrul şi fluturele încearcă primul concept în lipsa celui de-al doilea. O încercare dificilă, dacă nu imposibilă. Jean Dominique Bauby este un om-poveste. Viaţa lui stă sub semnul neimitabilului. Născut în anii 1952 în Franţa, redactor-şef al revistei ELLE, Bauby suferă la vârsta de 43 de ani un atac cerebral. După 20 de zile de inconştienţă se trezeşte închis în sine … la propriu. Este ceea ce medicina numeşte locked-in syndrome: funcţiile mentale rămân intacte, dar tot corpul este paralizat. În aşa condiţii, Jean Dominique Bauby îşi scrie memoriile clipind. Claude Mendibil, editorul său, recita literele alfabetului francez în ordinea frecvenţei iar pacientul clipea atunci când auzea litera dorită. „Ortofonia este o artă care merită cunoscută. Nici nu vă puteţi imagina ce gimnastică face, mecanic, limba voastră ca să poată produce toate sunetele limbii”.   ESARINTULOMDPCFBVGHJQZYXKW – la asta se rezumă viaţa autorului. Ceea ce pentru noi pare la limita biologicului, pentru Jean-Do este o corvoadă frumoasă la limita imposibilului. Mai ales că unii „pentru nimic în lume n-ar pune «-perci» după «ciu-» , «-mic» după «ato-» , sau «-bil» , fără de care nu există nici «intermina-» , nici «insuporta-»”. Tristul pat al lui Procust, tabloul cu vecini în come permanente şi mizerii bătrâneşti, nu îl împiedică pe Jean-Do să-şi trăiască finalul cu un minim de bună dispoziţie, mai eficientă decât multe medicamente. Atunci când a face baie este o aventură cu probleme şi a vorbi cu un vizitator o sarcină anevoioasă, nu-ţi rămâne decât să laşi totul baltă (inclusib...

Ernesto Sabato – Înainte de tăcere

De Alexandru Cristian Memoria are istorie. Istoria are memorie. Faptele din viaţa unui om se succed cu o repezciune delirantă. Când te opreşti din fuga vieţii rememorezi ce ai făcut. Nu îţi poţi aduce aminte tot,  dar crâmpeie din amintiri poţi să le lipeşti obţinând un ultim cuvânt înainte de tăcere. Când aşterni pe hârtie ce ai trăit, citit şi scris îţi ies o sumă de idei. Când aceste idei sunt ultimele importante din viaţa ta îţi iese un testament. Testamenul lui Ernesto Sábato este unic prin profunzimea sa filosofică. Moştenirea gigantică a acestui om se reduce la câteva fraze ce ne pot schimba cursul vieţii. Citiţi ceea ce vă place va fi singurul lucru care vă va ajuta să suportaţi existenţa. Un temperament trist şi melancolic marele scriitor argentinian a avut gânduri de sinucidere. Un fost fizician, un pictor şi un scriitor de geniu a fost cotropit de ideea inutitilităţii vieţii. Deşi Camus spunea că singura dilemă filosofică este sinuciderea Sábato a ales să trăiască şi să ne lase o moştenirea uriaşă. Testamentul lui Sábato este realizat într-un epilog de secol sfâşiat între delirurile raţiunii şi cruzimea armelor. Memorii scrise cu esenţă şi savoare, Înainte de tăcere ( Antes del fin) este un eseu filosofic despre viaţă. Viaţa trebuie trăită indiferent de tragedii. Durerea sabatiană a vieţii este legată de absurdul unor întâmplări şi de persistenţa răului în lume. De ce există rău? O întrebare ce a stors minţile filosofilor din toată istoria lumii. Neliniştile metafizice desprinse din acest eseu sunt de o dimensiune gigantescă. Viaţa este frumoasă dar angoasantă, o idee ce se desprinde din reflecţiile lui Ernesto  Sábato. Nu putem sta liniştiţi când semeni de ai noştri sunt chinuiţi în fiecare zi. O proză care curge ca un râu şi lasă urmă adânci ca apa care sapă în piatră, Înainte de tăcere este un ultim cuvânt...

Clezio Le J.M.G – Peştişorul de aur

Premiul Nobel pentru Literatură, 2008 De Gabriel Daliş „Autor al inovaţiilor, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al umanităţii aflate deasupra şi dedesubtul civilizaţiei dominante” “Uneori dispar copii. Asta e realitatea, ce putem face?” O poveste care te ţine în priză, deşi pe alocuri predictibilă, care personal nu mi-a adus nicio noutate, în afara unei confirmări locvace a nedreptăţii destinului unor oameni pentru care exilul devine garanţia propriei lor reevaluări tragice. Imigrarea şi desrădăcinarea sunt, de câţiva ani încoace, două mari actuale teme care au reuşit să capteze atenţia juriului Nobelului in Literatură. Le Clezio nu face excepţie, deşi, din ce am citit, am avut impresia unei sinteze tematice de la mari opere clasice până astăzi, de la Hector Malot la Herta Muller. Peştişorul de aur este, aşadar, o metaforă a primelor descoperiri dintr-un mereu alt ţinut  în care exilul, desrădăcinarea şi dramele, ca şi binefacerile lumii moderne, se vor proiecta asemenea unor umbre aduse de lumini multe, în chinuita viaţă a tinerei Laila. Valorile tradiţionale devin insuficiente în faţa tavalugului globalizării unei lumi îndepărtate, abrupte şi foarte nesigure. Consangvinul dispare, explorarea noului ameninţă umanitatea care aleargă “spre capătul lumii.” Partea luminoasă a cărţii nu stă în povestea în sine, ci în tehnica minuţioasă a lui Le Clezio: fraze scurte, dense, tăieturi bruşte, cinematografice, verbe tari ca nişte bufnituri, pe tot parcursul poveştii. De acelaşi autor Urania Order Peştişorul de aur Preţ @ RON28,95 Qty: Adauga in cosul de...

Norman Manea – Captivi

De Alexandru Cristian O societate închisă este una plină de oameni cu destine greu de realizat. O astfel de societate predispune la frustrări, claustrare şi neîmplinire. O captivitate fără ieşire şi fără orizont în timp. Captivi într-o societate comunistă incipientă şi plină de ură trei destine se împletesc spre a îndeplini un singur ţel, nerealizarea. Romanul lui Norman Manea este împărţit în trei părţi, Ea, Tu, Eu şi este caracterizat de o atmosferă apăsătoare, de neîmplinire. Ea este o profesoară de franceză obeză cu vocaţie muzicală, Monica Smântânescu. Micimea vieţii acesteia  este străbătută de mizerie interioară şi exterioară. Profesoara aparţinând altor vremuri simte plină de durere şi de  greutate  sfidarea noii elite. Tu nu ai putut împiedica tragedia căpitanului de artilerie Bogdan Zubcu, întors glorios din război şi sinucis în mod fantastic într-o uzină. A doua parte a romanului este analiza psiho-socială a profilului sinucigaşului. Demersul lui Norman Manea seamănă cu cel al lui Lev Tolstoi realizat în Anna Karenina. Eu sunt un căutător al unei vieţi noi în noul regim comunist. Mă simt exilat, deportat şi dezrădăcinat. Proaspăt întors dintr-un lagăr de război ajung să trăiesc într-o societate lagăr. Puzzle-ul acesta compune dimensiunea iniţială  a societăţii comuniste… căutarea. Revoluţionarea completă a tuturor valorilor este haosul permanent al acestui surogat de nouă atlantidă. Omul comunizat forţat “nu regăsea drumul către sine sau către semenii care îl aşteptau”.  Muncitorii care se speteau erau “părăsiţi de semenii lor, îmbătrâniţi”. Războiul a fost o experienţă terifiantă, inumană. “Cadavrele în zdrenţe care reveneau printre cei vii” erau supuse un satanic experiment, transformarea unui om distrus într-un om nou, plin de avânt revoluţionar. Estetica halucinantă a acestui roman ne prezintă o societate gri, prăfuită, firavă, devitalizată, tembelizată până la idioţenie. Un roman străbătut de sufocare, o societate care nu are oxigen, poluată la extrem de noxe ideologice. Titlul Captivi este metafora care descrie cel...

Svetlana Aleksievici – Dezastrul de la Cernobîl

Premiul Nobel pentru Literatura 2015 De Alexandru Cristian „scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinței și curajului în vremurile noastre” Câteodată istoria ne face oribile feste. Cele mai sigure lucruri devin un pericol, iar viața o interogare asupra a ceva. Moartea unei lumi nu este neapărat nașterea unei noi lumi. Poate fi declinul perpetuu al acelui univers. Dezastrul de la Cernobîl  a precedat stingerea visului de aur al socialismului sovietic. Evenimentul de la Cernobîl  a lăsat urme adânci fizice dar mai ales metafizice. Oamenii care au supraviețuit catastrofei de la Cernobîl sunt noii hibakusi, hibakusi fiind supraviețuitorii celor două dezastre nucleare din Japonia. În  termeni fizici dezastrul de la Cernobîl  a afectat 2,1 milioane de oameni dintre care 700.000 erau copii. Peste 70% din radiații s-au abătut asupra Bielorusiei. Înainte de Cernobîl rata afecțiunilor oncologice era mică, 82 de cazuri la 100.000 de oameni, după Cernobîl s-a mărit de 74 de ori, 6000 de cazuri la 100.000 de oameni. În termeni metafizici efectele au fost greu de surmontat. Oamenii caută și acum în sufletul chinuit și pustiit vinovatul. Cine e vinovat? Omul de știință, omul de partid, sistemul. Svetlana Aleksievici  a scris o carte în care nu dorește să caute vinovatul. Jurnalista descrie o tragedie umană, încercând să o cuprindă din punct de vedere metafizic. Cartea Dezastrul de la Cernobîl are ca subtitlu Mărturii ale supraviețuitorilor. Sunt gândurile unor omeni care te cutremură și te lasă împietrit în fața Istoriei. Lichidatorii au fost cei care au suferit cel mai mult. Cei care au intervenit exact în momentul avariei. Aceștia s-au îmbolnăvit grav, diferite forme galopante de cancere. Soția unui lichidator povestește plină de uimire cum medicii i-au spus că soțul său nu mai este un om, este un adevărat reactor și că o să ardă amândoi. Dar ea ardea de dragoste pentru bărbatul ei și nimic nu  a împiedicat-o...