Mario Vargas Llosa – O mie şi una de nopţi

Premiul Nobel pentru Literatură, 2010 De Alexandru Cristian „cartografierea structurilor puterii și pentru imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individuale” A povesti înseamnă a crea o lume cu personajele ei. A spune poveşti înseamnă a inventa o lume. O poveste este ceva magic. O poveste este confirmarea timpului dar şi victoria oamenilor asupra lui. O mie şi una de nopţi Şeherezada l-a vrăjit pe regele Şahriar şi a scăpat de moarte. Nemuritoarea poveste orientală a fost scrisă, povestită, repovestită de zeci de ori. Fiecare om are poveştile sale orientale. Şeherezada a învins moartea prin poveste, moartea în viaţa reală nu poate fi înfrântă. Mario Vargas Llosa a creat o piesă de teatru modernă, subtilă şi interesantă. Piesa este apologia poveştii, victoria ficţiunii asupra realului. Pentru Vargas Llosa povestea este cea mai bună cale de a ne alina efemeritatea, de a deveni pereni şi a de ne transforma în eterni povestitori ai vieţii. Poveştile spuse în această piesă de teatru sunt o mică parte din uriaşa arhitectură a marii poveşti orientale O mie şi una de nopţi. Sunt poveşti de dragoste, pasiuni dezlănţuite, destine, erotism şi parfumuri orientale ce se desprind cu fiecare frază citită. Perspectiva modernă a poveştii prinţului Camar Asaman ne subliniază puterea de a lupta pentru ceea ce ne dorim. Revolta împotriva sorţii a prinţului devenit rege este zadarnică, omul este supus condiţiei sale, totuşi omul trebuie să lupte pentru ceea ce visează. De multe ori ne dorim lucruri care nu sunt potrivite, iar viaţa ne taxează. Orientul  supusus scriiturii lui Vargas Llosa devine unul vulcanic, activ. Un orientalism plin de viaţă ca viaţa din America Latină. Această operă de teatru este un dialog pan-cultural. Vargas Llosa a scris o piesă de teatru şi o operă care ne arată că valorile universale trebuiesc împărtăşite în orice colţ al lumii. Câteodată viaţa depăşeşte cu mult plăsmuirile...

Savatie Baștovoi – Diavolul este politic corect

De Alexandru Cristian Dacă în viitor totul va fi programat? Dacă nu vom putea întreprinde nimic fără a avea siguranţa că noi am făcut acel lucru? Dacă vom fi controlaţi? Diavolul este politic corect când doreşte să îşi atingă scopurile. Un roman tulburător despre sclavia omenirii, controlul populaţiei. Baza acestui roman este profeţia lui Bertrand Russel despre viitorul omenirii. Reducerea numărului populaţiei este un bine necesar pentru dezvoltarea lumii, susţine laureatulu Premiului Nobel.  De ce este susţinută o astfel de idee sinistră? Teoria insuficienţei resurselor pământului este un pilon ce sprijină această teorie. Populaţia mărită nu va putea fi hrănită corespunzător de un pământ care este plin de resurse neregenerabile. Populaţia mărită va creşte conflictele în interiorul acesteia. Ieromonahul Savatie Baştovoi este un scriitor plin de forţă lirică şi vigoare intelectuală. Personajul principal este Iacob Kohner un om care se luptă cu un sistem politic ce controlează tot. Obsesia populaţiei este obsesia sistemului. Neputând învinge sistemul Iacob va găsi o nouă cale de a înfrânge această rezistenţă  a sistemului, calea lui Hristos. Într-o vreme în care credinţa şi biserica aparţineau unei lumi de muzeu, câţiva oameni au luptat  pentru păstrarea luminii lui Hristos în interiorul lor dar şi în lume. Învingerea sistemului este un rezultat al unei strădanii mari, o bătălie ascunsă. Sufletul omului este câmpul de bătălie dintre Dumnezeu şi diavol, spune Dostoievski. Sufletul omului este singurul lucru care nu poate fi ucis dacă se păstrează în el dorinţa de a lupta pentru credinţa. Diavolul este politic corect este o carte despre mântuire atunci când aceasta nu mai este prezentă. Este o carte despre găsirea unui firicel de lumină într-un ocean de întuneric. Lumina ne poate mântui, ne poate salva dar ne şi poate învăţa lupta. Azilul Euthansius nu este unica soluţie pentrua a schimba lumea şi a-i prelungi viaţa. Dorinţa diavolului de  a răni moştenirea lui Hristos...

Alexandru Cristian – Regrete efemere

În urmă cu ceva timp o veste m-a zguduit. Un mare scriitor nu mai poate să scrie, nu-şi mai ştie opera. Condamnarea sa la uitare este o cruntă pedeapsă, m-am gândit iniţial. Reflectând mi-am dat seama că este o minune. Timpul scriitorului s-a oprit exact unde  a dorit el, în liniştea vieţii pe care  a descris-o în Un veac de singurătate. Satul Macondo încremenit în istorie este parte a istoriei lumii şi a Columbiei. Acolo timpul aşteaptă, se aşează umil pe o bancă şi priveşte evenimentele. Gabriel García Márquez s-a aşezat pe bancă lângă timp şi se uită la Macondo. Eternitatea ideilor sale este sculptată cu slove de granit în pământul lumii. Opera sa este un monument închinat singurătăţii omului dar şi a timpului. Timpul în goana sa este atât de singur. Condamnat la uitare, García Márquez  este prins pe aleea prăfuită a satului Macondo cu un trandafir galben în mână, spunând că nimic nu este mai frumos decât să trăieşti aşa cum îţi doreşti. Nemaiştiind prezentul gândul său este purtat de uriaşa sa minte către timpul fără istorie al operelor sale. A refuzat să mai ştie ce este în jurul său, răutatea şi minciuna în lume a fost prea mare pentru a mai putea scrie ceva. Acuzat de-a lungul vieţii de tot felul de partizanate politice, columbianul s-a retras într-o coordonată spaţio-temporală unde nimeni nu îi mai poate face rău. Cel care a scris poate cel mai frumos roman de dragoste al secolului XX trăieşte în pace cu gândurile sale. Scriitura sa a fost orientată către om şi sufletul său. Iubirea pentru el a fost o patimă. Sacrificiul pentru ceea ce iubeşti este cel mai mare posibil. Închis un an şi jumătate a creat o nouă lume. Demiurg şi stăpân al timpului  García Márquez  nu uită să ne lase un mesaj înainte de plecarea definitivă, opera sa. Gândurile...

Gabriel Garcia Marquez – Aventurile lui Miguel Littin, clandestin în Chile

Premiul Nobel pentru Literatură, 1982 De Alexandru Cristian „pentru romanele și povestirile sale în care fantasticul și realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viața și conflictele unui continent”. În atmosfera apăsătoare a dictaturii chiliene unii oameni au îndrăzneala de a spera.Regimul lui Pinochet este aspru, plin de cruzimi şi represalii.În 1985 un celebru regizor Miguel Littín doreşte să realizeze un film pentru a demitiza regimul lui Pinochet şi aparenta bogăţie adusă în ţară de el şi camarila sa, legendarii Chicago Boys, economişti chilieni discipoli ai lui Milton Friedmann. Aventura sa se transformă în romanul Aventurile lui Miguel Littín clandestin în Chile.García Márquez scrie acest roman cu scopul de a arăta monstruozităţile dictaturii chiliene dar şi valorile perene ale culturii născute de acest regim lipsit de raţiune.Deghizat Littín va ajunge în Chile sub o altă identitate, un uruguyan bogat şi va reuşi să filmeze o serie de pelicule care pun în evidenţă starea generală a ţării.Deşi aparent prosper, Chile este apăsat de o mare distanţă între bogaţi şi săraci. Lipsa libertăţii cuvântului împovărează sentimentul de a fi chilian , chilieni simt că nu mai aparţin acestei ţări.Figura lui Allende este legendară, mitică, preşedintele martir  este speranţa moartă a poporului chilian.Alinarea sufletelor este produsă de auzul nemuritoarelor versuri ale lui Neruda, în plină dictatură mii şi mii de îndrăgostiţi se duc la Valaparaíso şi îşi jură iubire eternă la mormântul legendarului poet.Acţiunea este alertă, scrisă cu vervă, în acest roman se observă vasta experienţă a lui García Márquez în domeniul ziaristicii.Roman dinamic,  împletirea  descrierilor  de peisaje calme şi liniştitoare cu agitaţia şi evenimentele pline de suspans ne face dovada unui povestitor de prim rang şi ne  confirmă calitatea romanului. .Atmosfera generală este cea de clandestinitate, te simţi ca luând parte la un complot împotriva regimului militar.Multe nume din roman sunt fictive pentru a păstra umbra de mister dar...

Ismail Kadare – Generalul armatei moarte

De Alexandru Cristian Moartea este memoria vieţii. Nu te poţi împotrivi morţii dar poţi lupta ca să o întârzii. Războiul este cea mai crudă manifestare a violenţei native a omului. Războaiele au dat naştere paradoxal unor  popoare. Fiecare luptă pentru independenţă şi recunoaştere este un crud război. Generalul armatei moarte încearcă să-şi mobilizeze soldaţii pentru ultima bătălie, onorul patriei. Un general italian se luptă pentru a recupera rămăşiţele soldaţilor căzuţi în Al Doilea Război Mondial în Albania. Ţara în care au murit zeci de mii de italieni este o ţară misterioasă străjuită de munţi şi mărginită de ape. Ca o ancestrală teamă faţă de apele albastre toţi locuitorii acestei ţări s-au retras în munţi. Tărâm al ultimilor haiduci şi patrie a eroilor uitaţi Albania este marele mormânt pe care generalul îl deschide pentru a afla povestea marii armate italiene. În această poveste se găseşte miticul batalion albastru. Un batalion cu o reputaţie sumbră şi cu un fals eroism. Colonelul Z este comandantul acestui batalion, un ofiţer care a dispărut în pământul acesta plin de pietre. Găsirea rămăşiţelor acestuia îl va obseda pe general tot parcursul misiunii. Misiune ingrată dar şi plină de onoare, o misiune a morţii care ne dezvăluie un general care se revoltă împotriva armatei sale, o armată fantomatică. Jurnalele soldaţilor ne dezvăluie campania din Albania dar şi ciudăţenia acelui război dus fără voinţa nimănui. Generalul scârbit de acest onor ingrat va încerca să ignore aceste jurnale care îl vor urmări ca nişte demoni mereu. Oare cei peste 40.000 de soldaţi vor dori cu adevărat să se întoarcă în pământul patriei? Romanul lui Ismail Kadare este  o epopee a morţii. Fiecare mort are povestea sa. Albania enveristă este o ţară închisă în graniţele sale. Totuşi nu poate scăpa de moştenirea sa istorică. Tărâm al luptelor şi al eroismului mica ţară duce o bătălie, a libertăţii,  de sute...