rss feed
articole |
comentarii
Ne-am obişnuit să-i glorificam pe sportivi. Să-i ambalam în locuri comune şi în clişee uleioase. Să facem din ei ambasadori de conjunctură sau cotizanţi la vistieria bucuriilor noastre zilnice. Eventual să-i transformăm în modele. Fanionul roşu propune un alt tip de abordare nu neapărat demitizantă, dar în orice caz realistă.
De acelaşi autor
Octav Popa
Că omul blamează contemporanul şi agitaţia care îl sustrag de la atenţia pentru micile detalii devenite „de lepădat”, nu mai este o noutate. Că grobianismul câştigă teren în faţa gesturilor cugetate, nu ne mai miră. Că lipsa celor şapte ani de acasă mai poate fi corectată şi la vârste înaintate, asta chiar ne poate suscita atenţia.
Mihaela Nicola este o lady de un rafinament apus, expert în domeniul comunicării şi profesor de maniere elegante certificate de Şcoala de protocol de la Washinton. După însemnările de specialitate pe care le-a făcut odată cu lansarea cărţilor Publicitate (1999) şi Bazele publicităţii (2000), Mihaela a dat curs unei noi direcţii didactice, aceea a bunelor maniere, dând naştere volumului Cu mănuşi, un adevărat îndreptar de atitudine.
Cu mănuşi nu dictează reguli, ci le induce într-un mod persuasiv, o persuasiune cum numai un specialist în comunicare îl poate concepe, dând lectorului nerăbdarea de a pune în aplicare practicile de curtoazie şi politeţe asimilate în cele 253 de pagini. Acest ghid de conduită te învaţă că regulile de comportament nu au termen de valabilitate, iar contemporanitatea şi haosul cotidian nu este o scuză a lipsei de politeţe. Împărtăşind credinţa că mimetismul e forma în care evoluăm, şi că învăţăm de la cei ce fac lucruri şi gesturi măreţe, autoarea tinde să ofere un ton testimonial cărţii, o mărturie a ceea ce este omul Mihaela Nicola şi ceea ce revendică de la alţii. „Acest ghid de conduită este definiţia proprie despre ceea ce e voie şi ceea ce nu e voie, despre ceea ce e inspirat şi ceea ce nu e inspirat să facem în cele mai diverse situaţii din viaţă”, ne mărturiseşte ea.
Cât Despre maniere, învăţăm că respectarea regulilor sociale sunt absolut benevole dar decisive pentru felul în care îţi colorezi personalitatea în funcţie de care restul te vor, sau nu în preajma lor. Aici apare Nevoia de politeţe, efectul pe care „Mulţumesc”,” Te rog”,”Bună ziua” îl poate avea atât asupra celui care le rosteşte cât şi asupra aceluia căruia îi sunt adresate. Punctualitatea ia şi ea parte la definirea gradului de seriozitate pe care îl acorzi lucrurilor, dar mai ales, a responsabilităţii cu care te raportezi la noţiunea cea mai valoroasă a existenţei umane: timpul.
Un om impecabil este şi un bun comunicator. Ritmul în care rosteşti cuvintele, vocea şi accentul, entuziasmul, tonalitatea, volumul, timbrul vocii te pot transforma într-un interlocutor adorabil, sau din contră într-unul indezirabil. Împletirea armonioasă a acestor elemente te recomandă ca personalitate, ca individ.
Frazele lungi începute cu „Deci…”, „Mi-ar place” în loc de „Mi-ar plăcea”, pot fi corectate prin citirea unei cărţi pe săptămână, pentru că, spune autoare, „Nu-i grav să nu ştii, e grav să nu progresezi”.
În ceea ce priveşte Viaţa de familie, „normele minimale de purtare civilizată, politeţea, armonia sunt forme molipsitoare de manifestare şi abc-ul lor începe din casa în care locuieşti”.
Relaţiile şi relaţionarea se insinuează pe parcursul întregilor etape ale vieţii, cu oameni şi în situaţii mai mult sau mai puţin aşteptate. Că eşti singur sau în căutarea unor prieteni noi, că ai o întâlnire romantică ori eşti la capătul unei relaţii, că eşti pe punctul angajării sau concedierii, fiecare situaţie presupune o conduită, o atitudine corectă şi elegantă , iar Mihaela Nicola ţi-o recomandă mereu pe cea mai bună. Acestea sunt doar o parte a temelor pe care cartea le aduce în discuţie şi pentru care te pregăteşte să le întâmpini precum o lady. Ia aminte, într-un restaurant bărbatul intră primul şi se ocupă de haina doamnei, aperitivele reci se mănâncă cu mâna, iar pe scaun te aşezi dinspre partea ta stângă (drepta scaunului). Un om valoros trebuie să îşi însuşească şi toate aceste norme de comportament social. Cartea abundă în astfel de lecţii protocolare, pe care dacă nu ai avut şansa să le studiezi în şcoli de specialitate, acum ai această oportunitate sub îndrumarea Mihaelei Nicola.
Cu mănuşi revitalizează respectul, duce o pledoarie pentru fineţe şi eleganţă, oferindu-ţi spre încercare o paletă de reguli cu care te poţi picta pe tine şi în fundal o lume mai frumoasă.
Arareori întâlneşti o astfel de carte care să impună de la sine o ipostază anume, demnă, în care să fie citită. Dacă stai trândav în confortul propriului fotoliu de lectură ar fi bine să-ţi revizuieşti ţinuta, iar dacă ieşi în lume ţinând în mână o carte de un asemenea rafinament ar fi bine să fii posesorul unei maichiuri impecabile. „Oricum” şi „treacă-meargă” nu mai funcţionează de această dată.
De acelaşi autor
Romanul lui Kim Echlin relatează povestea lui Anne Graves, o fată de 16 ani din Montreal, care-l întâlneşte pe Serey, tânăr cambodgian forţat să emigreze, asistent la universitate şi solist într-o formaţie. Anne şi-a pierdut mama la vârsta de doi ani, ceea ce îi imprimă fetei un sens al imediatului şi o dorinţă intensă de viaţă. Cei doi se întâlnesc într-un club de jazz şi împart pasiunea pentru blues, singurătatea şi nevoia de a zâmbi. Între ei se naşte o mare iubire, în ciuda avertismentelor tatălui lui Anne, care intuieşte că, la un moment dat, Serey se va reîntoarce în ţara lui.
Atunci când graniţele Cambodgiei se deschid, Serey părăseşte Canada cu dorinţa de a-şi regăsi familia. Rămasă singură şi fără nicio veste din partea iubitului ei, Anne încearcă să-şi construiască o nouă viaţă, dar nu reuşeşte să-l uite pe Serey. Învaţă limba khmeră şi, după unsprezece ani, se hotărăşte să plece în căutarea lui, într-o ţară pustiită de război.
Cei dispăruţi este istoria acestei iubiri proiectată pe fundalul regimului lui Pol Pot – supranumit «criminalul secolului» – liderul khmer care a preluat cu fanatism modelul chinez al lui Mao Zedong şi a instaurat dictatura.
De la prima pagină, romanul ne poartă în lumea fascinantă a templelor, în miezul devastator al războiului şi în realitatea unei pasiuni pe care nu o poate stinge uitarea.
«Kim Echlin redă literar o realitate ce sfidează imaginaţia.»
Literary Review of Canada
«Echlin are o voce literară fluentă şi senzuală, îmbinând imaginile cu măiestria cu care un muzician îşi construieşte armonia».
National Post
Dintre toate cărţile lui Enrique Vila-Matas, probabil că Parisul nu are sfârşit are cel mai pronunţat caracter autobiografic; este şi un roman-eseu, în care îşi povesteste cu duioasă ironie începuturile scriitoriceşti din epoca săracă şi foarte nefericită. În mansarda închiriată rând pe rând multor scriitori ai boemei pariziene de către Marguerite Duras a început să se configureze biblioteca mobilă a tânărului spaniol, la care se adăugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov şi alţii. E adevărat, avea să mărturisească peste ani Vila-Matas ca aproape toţi m-au influenţat, dar n-am izbutit să-l copiez pe nici unul…
De acelaşi autor
Fiecare luptă cum poate împotriva limbii în care se exprimă. Unul foloseşte anacolutul, altul pleonasmul. Unul vorbeşte „ca şi politician“, altul evocă filmele „care le-a văzut“. Printre formele rezistente de dispreţ la adresa limbii se numără însă şi clişeul, exprimarea şablonardă, platitudinea fioroasă. Rar ţi-e dat să deschizi un ziar şi să nu găseşti formule bătătorite până la nevroză. Puţini sunt cei care apar la televizor şi nu te îndeamnă să-ţi pliezi urechile. Până şi copertele de carte au devenit spaţii ale exprimării clişeizate. Un discurs bont pentru un public lobotomizat – iată reţeta succesului. O lume de plastic nu se poate simţi împlinită decât folosind o (nouă) limbă de lemn. Aşa stând lucrurile, Dintre sute de clişee este rezultatul unei exasperări care nu mai poate fi ţinută sub control. Radu Paraschivescu adună câteva zeci de clişee şi le supune tratamentului ironic. Cartea lui e un minidicţionar comentat de locuri comune, un bobârnac peste nasul celor care trec prin viaţă murmurând „Viaţa merge înainte“, „Speranţa moare ultima“ sau „Balonul e rotund“.
De acelaşi autor
Comisarul MONTALBANO revine mai nervos, mai orgolios şi mai îndărătnic decât până acum.
Nervos pentru ca trebuie sa ancheteze moartea unei frumoase femei, dar şi pentru că Livia, eterna logodnica, îi cere explicit să se căsătoreasca şi să-l înfieze pe François, micul hoţ de merinde.
Orgolios pentru că se ia la sfada cu noul chestor, un fandosit cu pretenţii aristocratice, şi nu are nici cea mai mică intenţie să-şi ceara scuze. În revanşă, chestorul îi ia cazul.
Îndărătnic pentru ca nu accepta nici în ruptul capului concluzia Brigazii mobile, care arunca vina crimei pe un tânăr retardat, ruda îndepărtată a victimei. Comisarul nu ezita să-şi rişte cariera, efectuând în secret o ancheta pe cont propriu.
Dar Montalbano devine şi mai nervos, şi mai orgolios, şi mai îndărătnic atunci când Mafia însăşi se ofera să-i dea o mână de ajutor.
„Astazi, când vorbim despre romanul noir italian, vorbim despre Andrea Camilleri şi seria COMISARUL MONTALBANO, devenită între timp şi un serial TV de mare succes.“
La Repubblica
În Anglia secolului al XlX-lea se spunea ca pasul cel mai important din viaţa unui barbat este acela când intra prima oara pe uşa Templului în care toţi Fraţii îl recunosc ca fiind de-al lor. Cartea de faţa ne istoriseşte, din perspectiva unui prieten care a lasat de mult timp în urma, cronologic vorbind, statutul de Ucenic, ce se întâmpla DUPA acest pas. Ştefan Masu care în ultimii ani şi-a construit un solid statut de scriitor de literatura ezoterica a realizat o construcţie livresca foarte complexa, care are cel puţin doua merite fundamentale. Primul este acela ca lucrarea de faţa este un indubitabil instrument de lucru pentru cei care au paşit în Lumina. Nu este un ghid la urma urmei, revelaţiile nu pot fi împartaşite pâna la capat, sunt rodul unei stari de spirit eminamente individuale, dar este un exemplu concludent şi semnificativ. Al doilea este acela ca inclusiv cei care nu cunosc Echerul şi Compasul pot fi mult mai lamuriţi despre intenţiile şi scopurile Ordinului nostru iniţiatic decât au fost pâna acum.
Gabriel Daliş
„Soare și oțel” este un roman abordat tehnic, un ghid al onoarei samuraiului prezentat în termeni extrem de direcți, deși nuanțați și plini de expresie.
Concepându-și cartea ca un eseu autobiografic, Mishima își prezintă convingerile despre lume și om, atingând temele cele mai dificile, dar esențiale, cu care se confruntă ființa umană: trupul și spiritul nu sunt despărțite prin natura lor, în contrapondere cu teoria europeană creștină, neoplatonică, ci conlucrează ca două centre ale aceluiași univers consangvin etc.
Romanul a fost scris după călătoria autorului în Grecia, în urma căreia a fost sedus de frumusețea corpului masculin exprimat de întruchipările vechilor zeități. Reîntors în Japonia, va descoperi secretele perfecțiunii fizice prin ore obositoare de antrenament, voință și meditație. El asimilează perfecțiunea atleților Greciei Antice.
“Soarele” devine conștiința luptătorului, iar “oțelul” – puterea brațelor antrenate. Doar când ai un corp perfect poți alege moartea.
“Cum pentru mine lumea naturală era cea în care moartea era o chestiune zilnică, evidentă, și cum ceea ce era natural pentru mine era ușor de obținut prin mijloace neoriginale, precum datoria/…/voi căuta să înlocuiesc imaginația cu datoria”.
De acelaşi autor
Această abordare clasică a evenimentelor cunoscute drept punctul de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial a devenit un bestseller internaţional. Stalingradul lui Antony Beevor este o remarcabilă repovestire a unei saga. Beevor îmbină felul în care soldatul înţelege realităţile războiului cu tehnicile narative ale romancierului… Este o carte care permite cititorului să privească de aproape o bătălie Orlando Figes, Sunday Telegraph M-am simţit ca şi cum aş fi citit un roman istoric clasic de proporţiile epopeii Război şi pace. Vitali Vitaliev, Guardian O superbă tapiserie de iarnă… Se citeşte la fel de uşor ca un roman şi nu ca o excelentă carte de istorie, ceea ce de fapt este. Dirk Bogarde, Daily Telegraph, Books of the Year Cititorii interesaţi de Stalingrad au mai cumpărat şi: Războiul lui Hart, de John Katzenbach
Roman savuros, scris într-un limbaj colorat, în ritm alert, Rromi şi gagii prezintă frânturi din viaţa rromilor, din timpul regimului comunist. Autorul îşi avertizează încă de la încput cititorii:
„Întâmplările, personajele şi localităţile din acest roman sunt rod al ficţiunii; orice asemănare cu lumea reală este o simplă coincidenţă.
Expresiile care n-ar putea fi citite într-un cenaclu literar au fost eliminate, participantele la cenaclu ar fi fost şocate; câteva expresii s-au ţinut dârz pe poziţii. Român-tigan, ce să-i faci! Ar fi cazul ca persoanele alergice să renunţe la citirea acestui roman.”
De acelaşi autor
Paul Goma: un „caz“ incitant la culme al literelor române. Un „caz“ depăşind pe cele din interbelic ale unor Panait Istrati sau Mihail Sebastian, deoarece s-a schimbat dramatic contextul, contemporanul nostru fiind expresia unor împrejurări ale istoriei ce transcend în aşa grad orice miză individuală, încât angajează într-un fel sau altul conştiinţa fiecăruia dintre noi…„Punerea în paranteză“ a lui Goma prin obstacole produse tipăririi şi difuzării creaţiilor d-sale s-a împletit cu un proces de calomniere menit a-l „stropi cu vitriol“, a-i desfigura chipul…O mânie de vates neînţeles constituie esenţa acestei personalităţi care abia dacă n-ar fi stârnit valul de idiosincrazii, rejectări, furii ce-l cunoaştem ar fi fost suspectă de inautenticitate. Îndeobşte preferăm a evita prognozele, însă ne îngăduim o excepţie: nu va întârzia prea mult momentul în care Goma, cum bine s-a remarcat, un Soljeniţîn român, va deveni, la o scară de largă aprobare, una din figurile centrale ale literelor noastre şi deopotrivă ale vieţii noastre publice din ultimele trei sferturi de veac ce aproape îi acoperă traiectul biografic…
Cu cât minimalizările, aversiunile, insultele s-au acumulat (pe linia, de altminteri, a zvonurilor imunde lansate de Securitatea care s-a văzut incapabilă a-l doborî), cu atât dreptatea de fond a exilatului de la Paris a devenit mai convingătoare. Tratamentul de care a avut parte abia că a scos în relief latura bună a lucrurilor, i-a stimulat pe cei de bună-credinţă să reflecteze şi să ajungă, sperăm, la concluziile cuvenite… Goma se cade a fi socotit atât drept unul din scriitorii noştri de seamă, cât şi drept un reper moral de prim ordin.
De acelaşi autor
Doru Braia Când un european cu state mai vechi în comunitatea continentală vine pentru prima oară în România, reacţia acestuia este implacabil stupefacţia. Din primul moment. Indiferent de mijlocul de transport folosit, constată imediat că timpul alocat c
