„Soare și oțel” este un roman abordat tehnic, un ghid al onoarei samuraiului prezentat în termeni extrem de direcți, deși nuanțați și plini de expresie.
Concepându-și cartea ca un eseu autobiografic, Mishima își prezintă convingerile despre lume și om, atingând temele cele mai dificile, dar esențiale, cu care se confruntă ființa umană: trupul și spiritul nu sunt despărțite prin natura lor, în contrapondere cu teoria europeană creștină, neoplatonică, ci conlucrează ca două centre ale aceluiași univers consangvin etc.
Romanul a fost scris după călătoria autorului în Grecia, în urma căreia a fost sedus de frumusețea corpului masculin exprimat de întruchipările vechilor zeități. Reîntors în Japonia, va descoperi secretele perfecțiunii fizice prin ore obositoare de antrenament, voință și meditație. El asimilează perfecțiunea atleților Greciei Antice.
“Soarele” devine conștiința luptătorului, iar “oțelul” – puterea brațelor antrenate. Doar când ai un corp perfect poți alege moartea.
“Cum pentru mine lumea naturală era cea în care moartea era o chestiune zilnică, evidentă, și cum ceea ce era natural pentru mine era ușor de obținut prin mijloace neoriginale, precum datoria/…/voi căuta să înlocuiesc imaginația cu datoria”.
De acelaşi autor
Sku: YU006MI
Romanul lui Kim Echlin relatează povestea lui Anne Graves, o fată de 16 ani din Montreal, care-l întâlneşte pe Serey, tânăr cambodgian forţat să emigreze, asistent la universitate şi solist într-o formaţie. Anne şi-a pierdut mama la vârsta de doi ani, ceea ce îi imprimă fetei un sens al imediatului şi o dorinţă intensă de viaţă. Cei doi se întâlnesc într-un club de jazz şi împart pasiunea pentru blues, singurătatea şi nevoia de a zâmbi. Între ei se naşte o mare iubire, în ciuda avertismentelor tatălui lui Anne, care intuieşte că, la un moment dat, Serey se va reîntoarce în ţara lui.
Dintre toate cărţile lui Enrique Vila-Matas, probabil că Parisul nu are sfârşit are cel mai pronunţat caracter autobiografic; este şi un roman-eseu, în care îşi povesteste cu duioasă ironie începuturile scriitoriceşti din epoca săracă şi foarte nefericită. În mansarda închiriată rând pe rând multor scriitori ai boemei pariziene de către Marguerite Duras a început să se configureze biblioteca mobilă a tânărului spaniol, la care se adăugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov şi alţii. E adevărat, avea să mărturisească peste ani Vila-Matas ca aproape toţi m-au influenţat, dar n-am izbutit să-l copiez pe nici unul…
Fiecare luptă cum poate împotriva limbii în care se exprimă. Unul foloseşte anacolutul, altul pleonasmul. Unul vorbeşte „ca şi politician“, altul evocă filmele „care le-a văzut“. Printre formele rezistente de dispreţ la adresa limbii se numără însă şi clişeul, exprimarea şablonardă, platitudinea fioroasă. Rar ţi-e dat să deschizi un ziar şi să nu găseşti formule bătătorite până la nevroză. Puţini sunt cei care apar la televizor şi nu te îndeamnă să-ţi pliezi urechile. Până şi copertele de carte au devenit spaţii ale exprimării clişeizate. Un discurs bont pentru un public lobotomizat – iată reţeta succesului. O lume de plastic nu se poate simţi împlinită decât folosind o (nouă) limbă de lemn. Aşa stând lucrurile, Dintre sute de clişee este rezultatul unei exasperări care nu mai poate fi ţinută sub control. Radu Paraschivescu adună câteva zeci de clişee şi le supune tratamentului ironic. Cartea lui e un minidicţionar comentat de locuri comune, un bobârnac peste nasul celor care trec prin viaţă murmurând „Viaţa merge înainte“, „Speranţa moare ultima“ sau „Balonul e rotund“.
Comisarul MONTALBANO revine mai nervos, mai orgolios şi mai îndărătnic decât până acum.
Paul Goma: un „caz“ incitant la culme al literelor române. Un „caz“ depăşind pe cele din interbelic ale unor Panait Istrati sau Mihail Sebastian, deoarece s-a schimbat dramatic contextul, contemporanul nostru fiind expresia unor împrejurări ale istoriei ce transcend în aşa grad orice miză individuală, încât angajează într-un fel sau altul conştiinţa fiecăruia dintre noi…„Punerea în paranteză“ a lui Goma prin obstacole produse tipăririi şi difuzării creaţiilor d-sale s-a împletit cu un proces de calomniere menit a-l „stropi cu vitriol“, a-i desfigura chipul…O mânie de 
Héléne Junot, eroína romanului Păcate, aparţine acelor oameni pentru care afirmarea personalităţii reprezintă unicul ideal. Caracter puternic, o aminteşte foarte bine pe Emma Hart. Héléne îşi transformă viaţa într-o luptă crudă şi pasionată, la capătul căreia, după modelul american, câştigă putere, bani şi dragoste. Răzbunarea, care i-a dat forţă şi succes este împlinită, dar Héléne pierde lucrul cel mai de preţ al vieţii: DRAGOSTEA.
Dacă România ar fi fost Cehia sau Polonia, dacă românii şi-ar respecta valorile-valori, oamenii-oameni, scriitorii-scriitori, Paul Goma ar fi avut un destin public identic cu destinul lui Havel sau Walesa. Cum însă motorul istoriei noastre este amnezia, el a fost obligat să rămână, chiar şi după 1989, Paul Goma, adică un disident neacceptat de regimul-în-continuare-comunist de la Bucureşti. Într-o ţară demnă şi cinstită cu ea însăşi Paul Goma ar fi fost de multă vreme academician, reper moral şi scriitoricesc, autor de manual. Inventator al unui stil-unicat, între Céline, Creangă şi Faulkner, stil marcat de experienţele trăite-rememorate-recuperate în stricta lor 
„Recitesc şi iar recitesc. Sunt fragmente care mă obsedează. Mă înspăimântă bătaia şi umilinţa îndurate de tânărul Paul Goma. Mă înspăimântă cazna tuturor semenilor noştri care au mărturisit prin faptă şi prin scris, cărora nu le semănăm şi care au îndurat suferinţe neverosimile pentru alintaţii, îmbuibaţii, apaticii şi nesimţiţii regimului comunist. Numai indivizii defecţi sufleteşte şi cu mintea pervertită pot crede că reuşesc să umilească azi un om care a cunoscut iadul, întorcându-se de acolo mai speriat şi mai puternic decât oricare dintre noi. Nu, nu este o contrazicere din parte-mi. Când veţi citi rememorarea bătăilor de la Gherla, în cartea omonimă, poate vă veţi angoasa. Căci şi spaima este utilă uneori. Oroarea şi suferinţa nu sunt expresii stilistice, sunt trăite. Aici e diferenţa majoră dintre o scriitură adevărată şi «profesiunea» scriiturii.
Apocalipsa după Vaslui e o naraţiune savuroasă, greu clasabilă, dar care poate fi considerată fără probleme şi roman. Amestecul de parodie arhaizantă şi de jargon computeristic, bogat asezonat cu elemente ale societăţii româneşti de azi şi dintotdeauna, are bătaie lungă, trimiţând la o imagine a identităţii locale peste timp şi mode. Formula accesată este patafizică şi absurdistă, cu elemente ce trimit la Urmuz, la Păstorel Teodoreanu sau Luca Piţu. Savuros, textul amuză, bulversează şi captivează. Aproape sigur, nu va trece neobservat. În definitiv, dacă Mizilul a intrat cam de multişor în literatura română, Vasluiul de ce să mai aştepte?
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
