Oscar şi Tanti Roz e o carte care, în ciuda substratului dramatic, lasă în urmă un plăcut sentiment de întelegere a tot ceea ce descoperă Oscar. Nu se vrea a fi o lecţie de viaţă, cartea doar te poarta prin viaţă.
Oscar este un băieţel de 10 ani, bolnav de leucemie, căruia nimeni nu are curajul să îi spună că mai are foarte puţin de trăit.Toţi au în preajma lui o privire gravă, iar el nu suportă să fie privit de medicul său ca pe un eşec în ale medicinei. De părinţi e vizitat numai duminica. Printre toate infirmierele îmbracate în roz, una singura e Tanti Roz, cea care îl învaţă lucruri înţelepte, precum aceea că “dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?“. Ajunsă acum la o vârsta cu 13 cifre, spune poveşti din vremurile în care numele ei era Teroarea din Languedoc, şi se confruntă în ring cu adversare aprige precum Sarah Treosc Pleosc sau Surorile Ţâşnitoare.
Datorită simplităţii şi sincerităţii ei, Oscar îi urmează cu încredere sfaturile: îşi trăieşte ultimele 12 zile din viaţă ca şi cum fiecare zi ar avea 10 ani, în acelaşi timp scriindu-i mici scrisori lui Dumnezeu, în care micuţul încă nu crede.
Dumnezeu devine astfel un bătrânel care nu o duce (nici el) prea bine cu sănătatea, şi pe care Oscar nu ezita să îl certe – “azi nu te iubesc” ori sa il alinte-”te pup, Oscar“. Tot Lui îi cere ajutorul atunci când are probleme la “adolescenţă” sau cand vrea să se căsătorească cu Peggy Blue, a cărei piele miroase a alune şi pe care o apără de fantome. Chiar şi când Oscar ajunge un “batrânel” bolnav de cancer, a cărui “soţie” se află pe masa de operaţie, Tanti Roz îl învaţă să nu îşi piardă credinţa, întrucât “suferinţa fizică o înduri, pe cea morală ţi-o alegi“. Necunoscutul nu ar trebui să-ţi provoace frică, ci numai curiozitate, iar acele mici ajutoare primite de sus Oscar e dispus să le împarta şi cu ceilalţi.
În ciuda medicilor conformişti şi a lumii îndoctrinate din spital, Oscar găseşte oameni pentru care merită să trăieşti, cu care îşi împarte bucuriile şi alături de care învaţă cam ce înseamnă viaţa asta, care nu e un dar aşa cum se spune, ci numai un împrumut. Ajuns la “120 de ani”, naraţiunea se opreşte brusc, cu siguranţa că “doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv“. El a înţeles că cea mai des întâlnită greşeală a oamenilor este aceea că se comportă precum acei nemuritori, dar că viaţa poate fi trăită cu adevărat în oricare moment.
Recenzie de OCTAV POPA
De acelaşi autor
Sku: E016ESC
Carnavalul veneţian a suscitat interesul oamenilor din toate epocile, misterul a fost întotdeuna căutat şi promovat.Măştile care au un colorit divers pot provoca plăcere, teamă, ură, frică, dorinţă. te pot purta prin toate sentimentele şi senzaţiile comune omului.
„Te autorizez să subliniezi cărţile pe care le vei citi“, spune personajul principal al acestei poveşti. Este numai una din lecţiile pe care le primeşte un adolescent, care a nimerit la timp în cea mai frumoasă şi mai grea aventură a vieţii lui: cititul cărţilor. Băiatul, ai cărui părinţi tocmai au divorţat, face parte dintr-o gaşcă de hoţi mărunţi. Preferă, fără îndoială, televizorul, nu biblioteca. Dar, spre ghinionul lui, ajunge într-un loc unde nu exista televizor…
„Soare și oțel” este un roman abordat tehnic, un ghid al onoarei samuraiului prezentat în termeni extrem de direcți, deși nuanțați și plini de expresie.
Romanul lui Kim Echlin relatează povestea lui Anne Graves, o fată de 16 ani din Montreal, care-l întâlneşte pe Serey, tânăr cambodgian forţat să emigreze, asistent la universitate şi solist într-o formaţie. Anne şi-a pierdut mama la vârsta de doi ani, ceea ce îi imprimă fetei un sens al imediatului şi o dorinţă intensă de viaţă. Cei doi se întâlnesc într-un club de jazz şi împart pasiunea pentru blues, singurătatea şi nevoia de a zâmbi. Între ei se naşte o mare iubire, în ciuda avertismentelor tatălui lui Anne, care intuieşte că, la un moment dat, Serey se va reîntoarce în ţara lui.
Dintre toate cărţile lui Enrique Vila-Matas, probabil că Parisul nu are sfârşit are cel mai pronunţat caracter autobiografic; este şi un roman-eseu, în care îşi povesteste cu duioasă ironie începuturile scriitoriceşti din epoca săracă şi foarte nefericită. În mansarda închiriată rând pe rând multor scriitori ai boemei pariziene de către Marguerite Duras a început să se configureze biblioteca mobilă a tânărului spaniol, la care se adăugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov şi alţii. E adevărat, avea să mărturisească peste ani Vila-Matas ca aproape toţi m-au influenţat, dar n-am izbutit să-l copiez pe nici unul…
Fiecare luptă cum poate împotriva limbii în care se exprimă. Unul foloseşte anacolutul, altul pleonasmul. Unul vorbeşte „ca şi politician“, altul evocă filmele „care le-a văzut“. Printre formele rezistente de dispreţ la adresa limbii se numără însă şi clişeul, exprimarea şablonardă, platitudinea fioroasă. Rar ţi-e dat să deschizi un ziar şi să nu găseşti formule bătătorite până la nevroză. Puţini sunt cei care apar la televizor şi nu te îndeamnă să-ţi pliezi urechile. Până şi copertele de carte au devenit spaţii ale exprimării clişeizate. Un discurs bont pentru un public lobotomizat – iată reţeta succesului. O lume de plastic nu se poate simţi împlinită decât folosind o (nouă) limbă de lemn. Aşa stând lucrurile, Dintre sute de clişee este rezultatul unei exasperări care nu mai poate fi ţinută sub control. Radu Paraschivescu adună câteva zeci de clişee şi le supune tratamentului ironic. Cartea lui e un minidicţionar comentat de locuri comune, un bobârnac peste nasul celor care trec prin viaţă murmurând „Viaţa merge înainte“, „Speranţa moare ultima“ sau „Balonul e rotund“.
Comisarul MONTALBANO revine mai nervos, mai orgolios şi mai îndărătnic decât până acum.
Paul Goma: un „caz“ incitant la culme al literelor române. Un „caz“ depăşind pe cele din interbelic ale unor Panait Istrati sau Mihail Sebastian, deoarece s-a schimbat dramatic contextul, contemporanul nostru fiind expresia unor împrejurări ale istoriei ce transcend în aşa grad orice miză individuală, încât angajează într-un fel sau altul conştiinţa fiecăruia dintre noi…„Punerea în paranteză“ a lui Goma prin obstacole produse tipăririi şi difuzării creaţiilor d-sale s-a împletit cu un proces de calomniere menit a-l „stropi cu vitriol“, a-i desfigura chipul…O mânie de 
Héléne Junot, eroína romanului Păcate, aparţine acelor oameni pentru care afirmarea personalităţii reprezintă unicul ideal. Caracter puternic, o aminteşte foarte bine pe Emma Hart. Héléne îşi transformă viaţa într-o luptă crudă şi pasionată, la capătul căreia, după modelul american, câştigă putere, bani şi dragoste. Răzbunarea, care i-a dat forţă şi succes este împlinită, dar Héléne pierde lucrul cel mai de preţ al vieţii: DRAGOSTEA.
Recomandat de bookiseala.ro
