Marius Ghilezan – Hoţia la români

De Gabriel Daliș Românul din Hoţia la români – cartea lui Marius Ghilezan – este cel de toate zilele, atât de hoţ, încât ar fura şi pe datorie. Cu această convingere pare că autorul radiografiază şi deconspiră genetica hoţiei aşezate pe harta lumii ca o săgeată cu vârful înfipt în inima României. Hoţia e una cu supravieţuirea, cu moştenirea, e constituţională. Românul fură fără conştiinţă sau instinctiv, intuitiv, din şmecherie, din lene, din obrăznicie, din disperare, din eroism, fură că nu are ce face, că nu are cu ce altceva să se laude sau fură, pur şi simplu, din plăcere. Se delectează. Îşi tot caută ocupaţie şi nu găseşte. Cartea lui Ghilezan este Adevărul spus cu voce tare. Nu e ficţiune, ci diagnostic corect, corelat cu nevoia urgentă a unei operaţii legislative şi spirituale, în regim de urgenţă, a societăţii româneşti. Autorul nu situează adevărul la mijloc, ca în cunoscutul proverb anti-justiţie, deja parte a tradiţei noastre schizoidale de multe ori; el proliferează răspunsul tranşant, decisiv. Ghilezan înţelege mecanismele cangrenate ale unui sistem social praf şi pulbere de la început şi are curajul de a ieşi public o teză socială serioasă, de care cei mai mulţi se feresc afişând nobleţe. Dacă această carte ar fi tradusă şi promovată, Marius Ghilezan ar deveni singurul milionar român care învinge la propriu hoţia. O merită, mai ales ca scriitor. Order Hoţia la români Preț @ RON19,90 Qty: Adauga in cosul de...

Bogdan Suceavă – Bunicul s-a întors la franceză

De Marius Ghilezan Titlul volumului, apărut iniţial la Editura T, iar din 2008 la LiterNET.ro (se poate citi PDF, aici), Bunicul s-a întors la franceză, provine din numele unei istorisiri dintre cele opt publicate. Putea să se numească mai trandy:  Lumea ta, rock şi parfum de guave, dar autorul nu caută să şocheze, nici să impresioneze prin artificii. Poveştile sale curg şi se pot asculta la gura sobei. Dacă e ceva remarcabil în proza lui Bogdan Suceavă este acea detaşare  a autorului faţă de contextul istoric şi politic, de parcă nu l-ar interesa.  O fină atitudine scriitoricească. Comunică mesaje doar prin vocile personajelor sale, care  uneori nici nu au nume. Evocă simplu cu adevărată forţă de povestaş despre nebunul de la oraş cu Rubik-ul său, care şi-a pierdut într-un accident câinele, fiind dat dispărut de familie, dar lui nu-i pasă, despre profesoara care fuge de boală prin muncă şi refuză avansurile bărbaţilor, despre băiatul care îi vorbea iubitei prin descoperirile lui Tycho Brache. O adevărată încântare. În volumul Bunicul se întoarce la franceză, nostalgicii „epocii de aur”  pot să se regăsească în drama tovarăşului Tudor Bistreanu, cu o nevastă nebună şi o poziţie politică periclitată de aceasta, iar cei după vremurile interbelice, opuse celei descrise, un caracter puternic de bătrân, rămas singur, din întreagul său comandament de luptători anticomunişti, încredinţat că trebuie să-şi încheie misiunea onorabil. Mai rar o poveste atât de închegată despre principii. Ironia fină a autorului se poate citi printre rânduri. Familia acestuia se preocupa de starea lui de sănătate, mai mult decât de misiunea sa istorică. „Dar nu munca e problema, bunicule!“, zise Matei. „Nu mai suntem tineri, trebuie să ne îngrijim.“ „Onoarea mea, a maiorului în retragere Aristide Ioan, decorat la Odessa în 1942, după atâţia ani de reproşuri şi deziluzii, poate fi salvată. Am o promisiune şi acum mă ţin de ea.“ Şi...

Eric Emmanuel Schmitt – Domnul Ibrahim şi florile din Coran

De Alexandru Cristian Ce putere nevăzută ne facem să ne naştem într-un loc în care totul se împleteşte cu un sens? Ce carte trebuie să citim ca să pătrundem sensul vieţii…? Unde putem găsi un prieten sau o persoană care să ne schimbe viaţa? Moise este un copil evreu născut într-un agitat loc din spectaculosul Paris. Domnul Ibrahim este un comerciant care are deschis de la 8 dimineaţa până la miezul nopţii, chiar şi duminica. În limbajul comerţului este un arab. Domnul Ibrahim şi florile din Coran este o carte despre viaţă şi puterea de a lupta chiar  dacă totul îţi este potrivinic. Pentru a putea să suporţi fatalitatea vieţii trebuie să zâmbeşti, Moise sau Momo va zâmbi trist unor oameni care nu îi ştiu zbuciumul. Un arab adoptă un copil evreu, orfan din punct de vedere spiritual, şi îi dăruieşte florile din Coran drept supremă învăţătură. Viaţa este ca o grădină trebuie să culegem ce este mai pur şi frumos din ea. Călătoria celor doi, Moise şi Ibrahim, spre Cornul de Aur, sprea marea natală a lui Ibrahim este un drum fără întoarcere. La capătul acesteia Ibrahim se va scufunda în marea eternităţii. Drumul a fost momentul în care Moise a învăţat ce înseamnă să exişti. Existenţa poţi să o ai dar mai greu este să o simţi, să fie palpabilă. Ibrahim l-a învăţat pe Moise a verbul a dărui. Ceea ce oferi rămâne la tine, ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna. Dăruind Moise a realizat că nu există diferenţe dintre oameni. Concepţia filoetnică a fiecăruia dispare în faţa umanităţii. Deşi Ibrahim era doar un arab, în opinia tânărului,  acesta a fost un om. Arabul din colţul străzi nu a murit s-a dus să  întâlnească necuprinsul iar Momo a simţit marea lui natală ca pe marea pe care o căuta de o viaţă. Eric-Emmanuel Schmitt a scris...

Eric Emmanuel Schmitt – Milarepa

De Alexandru Cristian În lume totul este poveste. O poveste care este viaţă, care este moarte. Împlinirea unui destin este un fapt unic dorit de voinţă sufletească nu de raţiune. Sufletul conduce lumea spre nemurire. Omul metafizic supravieţuieşte, omul fizic piere. Destinul lui Milarepa este marcat de dihotomia rău-bine. Acest întreg compune sufletul lui Milarepa, marele yoghin tibetan. Peste nouă veacuri povestea sa este spusă de un tânăr parizian, Simon,  care nu uită transformarea simplului om în marele ascet al Tibetului. Samsara ( transmigraţia sufletului) unchiului lui Milarepa, Svastika este îndeplinită pentru ca lumea să nu uite acest destin unic al ţării înzăpezite. Simon şi Svastika descoperă împreună povestea yoghinului nemuritor. Ca să devii un înţelept, un adevărat Bodhisattva , un iluminat, trebuie ca trupul să moară, să se frângă sub dorinţele lumeşti şi sufletul să fie liber de închisoarea fragilă  a cărnii. Un yoghin trebuie să ştie că sufletul este marele său ţel. În lume totul  „ poartă pecetea vremelniciei” ne învaţă Milarepa. Socrate, Buddha, Confucius, Lao Zi, niciunul nu  a ştiut să ne explice de ce totul este trecător. Singurul care ne-a dat soluţia şi ne-o dă în continuare este Iisus Hristos. Eric-Emmanuel Schmitt a scris o povestre despre trăirea adevărată, despre sufletul unui ascet. Ascetul se deosebeşte de omul de rând prin faptul că poate simţi ploaia în sufletul său pe când omul de rând doar pe pielea sa. Marele Lama Marpa un model de atingere a stării ascetice, ne învaţă  că “ toate făpturile pot deveni Buddha dar ele nu ştiu acest lucru şi mor în durere, fără ideal”. Acest regret este învăţătura supremă a filosofiei tibetane, o filosofie însetată după  nemurire precum deşertul după apă. Milarepa, marele yoghin priveşte şi acum Tibetul după un mileniu. Acesta, măreţ, ne învaţă că cel mai scurt şi sigur drum este acela pe care îl simţi.   De...

Luis Miguel Rocha – Papa trebuie să moară

De Marius Ghilezan Prin „Ultimul Papă,” Luis Miguel Rocha ne-a convins că are rovinieta de thriller pe autostrada cărţilor de succes. Noul său vehicul publicistic – zice autorul – este dedicat lui Karol Wojtyla, dar pe care spre finish îl mută din spaţiul de odihnă al papilor într-un loc  necunoscut. Dacă partea ce ţine de concluzii e una ciudată, necoaptă şi predispusă la interpretări, demarajul prinde cititorul. Profitând de intenţia turcului care a tras în Papa Ioan Paul al ll-lea, în anul ’81, de a se mărturisi printr-o carte, Rocha ii preia ideea, direct pe capotă şi o trece fedeleş spre piaţa publicistică, gata dospită. Cum altfel, thrillerul începe în Piaţa Sf. Petru, cu o mulţime de 20.000 de oameni şi „un tânăr de 23 de ani care aşteaptă  în mijlocul mulţimii, cu amândouă mâinile înfipte în buzunarele hainei, Suveranul Pontif, Karol Wojtyla, doar ceva de lucru”. Cinicul „acest ceva de lucru” este axul cartezian al desfăşurărilor incredibile de conspiraţii de la CIA, prin Opus Dei, până la KGB. Nici nu putea fi altfel construit firul epic al lucrării care caută să explice o taină neelucidată: cine a urmărit să-l ucidă pe Papă? La acea vreme, noi credeam – asemeni multor europeni – că cei de la Kremlin au decis asasinarea. Ei bine, Rocha ţese intrigile chiar în Vatican, în jurul lui Marcinkus, un arhiepiscop cu acces la cifrul conturilor secrete, om influent şi cu tentacule în lumea laică. Responsabil cu plasamente financiare, el a finanţat chiar publicaţii porno şi traficul de armament. Personajul se credea de neînlocuit. Şi-a construit o carapace şi un grup de presiune asupra oricărui Papă. De aici a demarat acţiunea. Fireşte pentru suspans şi acţiune, reapare ziarista Sarah Monteiro, o mai veche cunoştinţă din scrierile autorului portughez, din nou prinsă în sferele de interes ale marilor servicii secrete. Cartea grupată pe articole e ca...

Ioan Es. Pop – Ieudul fără ieşire

De Şerban Axinte Caz rar în literatura contemporană, Ioan Es. Pop, debutant în 1994, a ajuns autor de manual! Ce-i drept, deocamdată este vorba despre un Manual de literatură (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), unde poetul este egal în drepturi de copyright cu Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Floarea Ţuţuianu, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu şi Cristian Popescu. Biografia acestui scriitor optzecisto-nouăzecist (aici discuţia rămâne deschisă) este definitiv marcată de episodul Ieudului fără ieşire, un răstimp aproape ovidian, la scara celor şase ani în care Ioan Es. Pop a „activat” ca profesor de limba şi literatura română în celebra (şi datorită lui) comună maramureşeană. Această experienţă nu constituie doar subiectul cărţii sale de debut; ea devine motivul tuturor celorlalte volume pe care le-a publicat până în prezent: Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999), Podul (2000), Rugăciunea de antracit/ The Anthracite Prayer (2002) şi Petrecere de pietoni (2003). Mai mulţi critici literari au afirmat şi demonstrat că biografismul este o trăsătură esenţială a poeziei lui Ioan Es. Pop. Acest fapt este, totuşi, doar parţial adevărat. Anti-retorismul scriitorului nu se explică doar ca ataşament pentru propria viaţă concretă. El exprimă dorinţa de a transpune biografemele prin cuvinte cât mai simple, cât mai apropiate de gradul lor zero. Se urmăreşte astfel un impact violent, nemediat. Esenţială nu este relatarea trăirilor, ci modalitatea prin care ele devin literatură, fundamentarea unui plan personal ce ordonează elementele lumii conform unei singure viziuni. Scriitorul apelează, în acest sens, la strategii de multiplicare a perspectivei. De multiplicare, nu de diversificare. Personajele care apar în scenariile sale nu au o teză individuală; ele nu fac altceva decât să orchestreze o partitură deja existentă, dusă până la sfârşit şi reluată, da capo al fine. Din această cauză, poemele lui Ioan Es. Pop se pretează atât unei lecturi secvenţiale (pentru că un singur text spune deja totul), cât şi unei lecturi de ansamblu...