Marius Ghilezan
Prin “Ultimul Papă,” Luis Miguel Rocha ne-a convins că are rovinieta de thriller pe autostrada cărţilor de succes. Noul său vehicul publicistic – zice autorul – este dedicat lui Karol Wojtyla, dar pe care spre finish îl mută din spaţiul de odihnă al papilor într-un loc necunoscut. Dacă partea ce ţine de concluzii e una ciudată, necoaptă şi predispusă la interpretări, demarajul prinde cititorul. Profitând de intenţia turcului care a tras în Papa Ioan Paul al ll-lea, în anul ‘81, de a se mărturisi printr-o carte, Rocha ii preia ideea, direct pe capotă şi o trece fedeleş spre piaţa publicistică, gata dospită. Cum altfel, thrillerul începe în Piaţa Sf. Petru, cu o mulţime de 20.000 de oameni şi “un tânăr de 23 de ani care aşteaptă în mijlocul mulţimii, cu amândouă mâinile înfipte în buzunarele hainei, Suveranul Pontif, Karol Wojtyla, doar ceva de lucru”. Cinicul “acest ceva de lucru” este axul cartezian al desfăşurărilor incredibile de conspiraţii de la CIA, prin Opus Dei, până la KGB. Nici nu putea fi altfel construit firul epic al lucrării care caută să explice o taină neelucidată: cine a urmărit să-l ucidă pe Papă? La acea vreme, noi credeam – asemeni multor europeni – că cei de la Kremlin au decis asasinarea. Ei bine, Rocha ţese intrigile chiar în Vatican, în jurul lui Marcinkus, un arhiepiscop cu acces la cifrul conturilor secrete, om influent şi cu tentacule în lumea laică. Responsabil cu plasamente financiare, el a finanţat chiar publicaţii porno şi traficul de armament. Personajul se credea de neînlocuit. Şi-a construit o carapace şi un grup de presiune asupra oricărui Papă. De aici a demarat acţiunea. Fireşte pentru suspans şi acţiune, reapare ziarista Sarah Monteiro, o mai veche cunoştinţă din scrierile autorului portughez, din nou prinsă în sferele de interes ale marilor servicii secrete.
Cartea grupată pe articole e ca un sens giratoriu în care bolizii intră nebuneşte în indicatoarele intersecţiei. Crime, trădări, Vatican, Kremlin, Casa Albă, toate ingredientele necesare unui policer de succes se derulează ca într-un scenariu de film. La un moment dat, nu mai ştii cine cu cine joacă, singurul lucid dintre toţi fiind Papa Ioan Paul al ll-lea când printr-o scenă superbă îl iartă pe autorul atentatului. Într-un cocktail de nu se mai înţelege “omul cu friptura sa”, darmite berea cu vinul sau câinele cu pisica, Rocha zăpăceşte de cap. Îţi trebuie multă atenţie şi dexteritate să menţii volta prin mareea de intrigi şi de interese. Pentru consumatorii genului, “Papa trebuia să moară” e o bunătate pregătită la oala sub presiune. Merită savurată.
De acelaşi autor
Doru Braia Când un european cu state mai vechi în comunitatea continentală vine pentru prima oară în România, reacţia acestuia este implacabil stupefacţia. Din primul moment. Indiferent de mijlocul de transport folosit, constată imediat că timpul alocat c
