Lev Tolstoi – Război şi pace

De Alexandru Cristian Istoria uluitoare a marilor puteri este marcată de mari tragedii. Imperiul lui Alexandru cel Mare s-a stins după o cumplită luptă fratricidă. Imperiul Roman a căzut sub berbecii barbarului însetat de cucerite. Imperiul lui Napoleon s-a sfârşit într-un fum temporal, ca un vis măreţ. Război şi pace este capodopera literaturii ruse şi poate cel mai mare roman istoric din istoria literaturii universale. Este un romn ce descrie starea societăţii ruseşti în războiul cu Imperiul Napoleonian dar sub dominaţie culturală franceză. La începutul secolului al-XIX-lea mândra nobilime rusă vorbea numai limba franceză, aproape că uitase rusa. Romanul este vast, dens,  de o limpezime aparte. Lev Tolstoi a rescris romanul de 13 ori înainte de a-l publica. Frazele sunt şlefuite şi atent alese. Romanul este ca un tablou plin de culoare despre o epocă în care glasurile au tăcut şi muschetele au urlat. Acţiunea se petrece între anii 1805-1812 şi începe cu descrierea celebrei bătălii de la Austerlitz, culmea militară şi politică a lui Napoleon Bonaparte. Personajele principale ale romanului sunt Pierre Bezuhov un nobil modest, prinţul Andrei Bolkonski, Nataşa Rostov  o femeie de o frumuseţe remarcabilă. Numărul personajelor este uluitor de mare peste 500, epicitatea romanului este construită ca un solid schelet de fapte idei şi întâmplări. Război şi Pace este reflecţia lui Lev Tolstoi asupra istoriei. Pentru acesta istoria este un înşelător joc de şah unde noi suntem pionii. Mareşalul Kutuzov deşi un ’’bătrân şiret’’ salvează Rusia, pentru că aşa a trebuit să fie, concluzionează Tolstoi. Un roman filosofico-istoric despre măreţia şi decăderea popoarelor. De ce Rusia nu  a fost cucerită de Napoleon? Lev Tolstoi ignoră presupunerile şi analizele istorice, crede că fiecare om sau fiecare naţiune are un destin sau  o soartă proprie  de neschimbat. Obiectivul istoriei este libertatea omului în raport cu spaţiul, timpul şi o cauzalitate cu origini greu de cunoscut, crede Tolstoi....

Toma Roman Jr. – Omul care aduce pipi

De Marius Ghilezan Povestirile erotice ale unui jurnalist român, scrise cu pasiune de un autor versat, în ale tălmăcirii realităţii,  incită la lectură, chiar dacă titlul este cam neinspirat. Când am ordonat repartiţia volumelor pentru recenzii, mi-am ţinut deoparte  cartea lui Roman Jr. Ştiam că astfel de subiecte incită. Eu, ca ziarist, eram curios să retrăiesc prin  interpretările autorului o lumea pe care  o cunoşteam deja. După ce unul dintre colaboratorii mei a citit cu voce tare una dintre poveştile de amor, altul mai şugubăţ a intrat pe net. „E naşpit, autorul. Cum dracu’ cădeau păpuşile aşa de uşor la pat?” La care am reacţionat zâmbind: „Ăsta e farmecul pove…ştirilor.” Niciunde nu scrie că e o carte autobiografică. Este doar un compendiu de întâmplări amoroase. Precum în viteza de la ziar, aşa şi în iuţeala partidelor de sex, Roman Jr. nu ratează niciun subiect. Fie că e duduia Mary, o femeie între două vârste, fie Doiniţa, fata mutată din cartier, povestaşul, fără a se pretinde mare literat, redă direct întâmplarea. Nici chiar în stilul: „văzut, plăcut, f…t”, dar pe aproape. Omul care aduce pipi este acelaşi individ, energic la pat, dar leneş la coborât şi urcat scări postcoital. Pentru că buda era departe, de hogiacul Alexandrei, obişnuia să urineze de la geam, iar, Dani, vecinul,  viitor popă, îi mărturisea la un moment dat că nu mai ştie cum să se îmbrace: „când plouă, când e soare.” Şi aşa a ajuns la porecla: „omul care aduce pipi.” Limbajul e direct, uneori pigmentat cu jargoane, nu prea supărătoare, textul fiind uşor de parcurs chiar şi de firile mai ruşinoase. Puştan fiind, şi-a pierdut alături de unii dintre colegi „polenul fecioriei.” Chiulind de la giogra’, a ajuns în pat cu una bucată Cami. „Doamnă, sunteţi curvă?” aşa şi-a interpelat prima oară femeia pregătită la orizontală pentru acţiune rapidă, că „timpu-i bani,” vorba...

Elena Vlădăreanu – Spaţiu privat. Cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi

De Gabriel Daliș “Spaţiu privat” este al patrulea volum de versuri al Elenei Vlădăreanu, una dintre cele mai cunoscute şi mai zgomotoase voci din generaţia tânără de scriitori. Placheta apărută la editura Cartea Românească beneficiază de 33 de ilustraţii care poartă semnătura lui Dan Perjovschi, de citate din cărţile de gastronomie ale lui James Oliver, din cataloagele Ikea 2008 şi 2009, dar şi de informaţii apărute în presa ultimilor ani, cazul lui Claudiu Crulic, de exemplu, fiind surprins în unul dintre poemele acestui recent volum de versuri, apărut la Cartea Românească. Ce are de-a face poezia cu gastronomia? Omul îşi mănâncă propria viaţă şi o digeră ca pe o mâncare a cărei primă formă o îmbrăcase un text. În “Spatiu privat”, poeta se pune în postura individului din mulţime care cunoaşte blazarea şi lipsa de nuanţe în a aborda pragmatic viaţa. E ca şi cum te-ai opri brusc pe un bulevard aglomerat şi ai începe să fotografiezi înălţimile clădirilor, primind împunsături din toate părţile. Pentru ca Elena Vlădăreanu nu se fereşte de contradicţii. În pofida locului comun, călduţ, ea preferă să reacţioneze direct, stabilindu-şi prin poezie un target de evaluare a cotidianului de care se jenează şi se simte străină, dar în prezenţa căruia se autodenunţă (proclamă?): “nu-mi place poezia./ nu-mi place carnea de porc./ nu sunt mulţumită de jobul meu/ de viaţa mea/ de iubitul meu./ nu am speranţă de viaţă/ nu am planuri de viitor/…/ nu dau doi bani pe viaţa mea./ şi în general nu îmi place/ şi nu-mi doresc nimic./ doar un spaţiu în care să ma aud/ cum inspir şi expir. atât.” Dezabuzarea vine din prea multă cunoaştere a lumii care viermuieşte şi se vaietă. Acest social îmbâcsit de bacterii şi boli, neajunsuri şi frustrare, devine pentru Elena Vlădăreanu un spaţiu al hidrocarburilor care devastează viaţa şi o îngroapă: “în fiecare casă există câte...

Bogdan Suceavă – Venea din timpul diez

De Marius Ghilezan Metafora timpului diez, adică a nebuniei, alterării şi neadaptării  din titlul cărţii lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, cuprinde întreaga esenţă a vieţii de după comunism într-un Bucureşti troglodit, murdar şi vespasian. Nu întâmplător, autorul l-a zămislit – spre a batjocori fin, elegant şi senorial un timp, o epocă, un crez – pe Vespasian Mois, sosit pe lume ca un personagiu însemnat. Pe pieptul său, din naştere,  are desenată harta Bucureştiului.  De tânăr ajunge în capitală unde întemeiază secta Vestea Domnului, în care adună deopotrivă savanţi, profesori, dar şi tineri trăitori „în locul de diavolească splendoare chemat Ferentari”. Repede îţi dai seama cum Bogdan Suceavă râde de noi. Dacă ideologia grupării se gruperază într-un spaţiu dintre vibraţiile interpersonale şi cele cosmice, numai decât putând asculta îngerii, medicul Arghir cu leacul asupra calviţiei adună enoriaşi rapid. Ascensiunea profetului Vespasian pare de nestăvilit. Mişcarea trece zările, până în birourile pontificale, iar nevroza justifică parcursul unei cariere nebuneşti de profet care îngână ceva religios, într-un ritm de patologie colectivă. Şi asta în jurul unei însufleţiri colegiale, toţi fiind convinşi că limba română are un cod, că doar nu degeaba Bucureştiului i s-a zis „Noul Ierusalim”.  Totul ar fi mers spre zeificare dacă nu ar fi apărut găştile rebele, ştefaniştii, cuziştii, paveliştii care se luptau pentru supremaţie într-un oraş în care regula era neregula. Vespasian nu este crucificat. Aşa cum s-ar fi aşteptat citittorul la un moment dat, ci sfârşeşte ca orice om al străzii peste care s-au pişat câţiva golani. Autorul, printr-o ironie fină, batjocoreşte orice idee de renaştere naţională, aruncând în derizoriu simboluri istorice, nu direct, ci prin terfelirea lor în mâinile neajutorate ale aşa numiţilor „chemaţi.” Metafora cvu timpul diez a lui Bogdan Suceavă prinde toată decadenţa şi ignoranţa unei populaţii care încă mai crede în Mântuire prin Profeţi mincinoşi. Doar locotenentul pisică e din alt...

Sandra Pralong – De ce m-am întors în România

De Marius Ghilezan Ceea ce se dorea a fi un résumé al unei mişcări ideologice neopaşoptiste, De ce m-am întors în România, colecţia de texte ale diferiţilor repatriaţi coordonată de Sandra Pralong, publicată de editura Polirom, este o excelentă sursă de   pasihanaliză exploratorie. Cartea mai putea să se numească un tratat al neadaptării.  Ca să nu mai vorbim că prea multă eseistică diluează misiunea revoluţionară. Cei aproape 40 de români reîntorşi în ţară, fără a discuta între ei în prealabil, au reuşit un excelent portet colectiv al complexelor umkehrung, termenul care defineşte precis în psihologie acea stare de răsucire, când zici una şi faci alta. „Noii paşoptişi” ai Sandrei Pralong nu sunt iluminiştii de care are nevoie societatea românească. Citind notele unora ca Radu Florescu, Indrei Raţiu, Tereza Vâlcan, îţi dai seama că „salvatorii” fostei directoare a fundaţiei Soros nu sunt decât nişte parcimonioşi ai binelui, care nu au venit să ofere, ci să ia. Când nu li se fac poftele devin critici. Puţini dintre ei s-au implicat în acţiuni sociale. Excepţie făcând activistul social Dan Nicuşor şi fireşte distinşii profesori Ion Vianu şi Sorin Alexandrescu. Ceilalţi din lista lui Sandra au găsit ferestre de oportunitate, ca să nu mai spunem că ei înşisi recunosc că nu şi-au adaptat stilul de viaţă. Trăiesc în microclimate pariziene, petrec concediile prin insule, nu coboară, precum autenticii paşoptişti, la talpa ţării, să o educe, să o lumineze, să-i facă pe cei umili mai europeni. „Civilitate” nu există în limba română, chiar dacă e formulat de un promotor al societăţii deschise. Meritocraţia este un termen peiorativ, în aceiaşi limbă.Oricum redactarea cam suferă şi asta în condiţiile în care coordonatorul se pretinde un mare buchisitor. Dar pripa, lucrul făcut pe ultima sută de metri sunt caracteristici seculare ale românilor din afara „civilităţii”. Dacă Paul Shalit şi-a încercat nu ştiu de ce pornirile poetice...

Dostoievski – Idiotul. 2 volume

De Alexandru Cristian Bunătatea este o virtute aleasă. A fi un om bun înseamnă a înţelege imperfecţiunea omului,   a-l accepta şi a-l ierta. Uneori bunătatea poate fi luată ca un semn de naivitate sau mai grav, pură prostie. Idiotul este un prinţ care este un inadaptat perpetuu. Lev Nikolaievici Mîşkin este ultimul din familia sa, este un om inteligent dar care suferă din păcate de o maladie frecventă în acele timpuri, epilepsia. Epilepticii sunt oameni extrem de sensibili şi în stare de multe sacrificii. Ca orice bărbat acest prinţ este îndrăgostit de o femeie care se joacă cu mintea şi cu sentimentele sale. Iubirea ei este inexistentă, Natalia Filipovna este genul de femeie fatală care doreşte ca bărbaţii să fie sclavi nu parteneri. Prinţul Mîşkin este “idiot” de bun şi de îngăduitor cu toţi oamenii din viaţa sa. Este un om care nu protestează la nicio nedreptate este un om  care acceptă multe deoarece este un om cu un suflet rar şi pur. Maladia sa l-a făcut să vadă viaţa în alt mod. Viaţa este prea scurtă pentru a ne chinui şi a fi răi unii cu alţii. Dostoievski a zugrăvit un personaj ieşit din comun. Mulţi critici şi istorici literari cred că acest prinţ este un alter ego al lui Dostoiesvki. Nu poate fi o afirmaţie extrem de fundamentată  deoarece în toate romanele sale putem vedea o parte a sufletului acestui genial creator. Romanul este plin de întrebări unele fără răspuns. Întrebarea centrală este legată de neadaptarea unui om. Acesta poate trăi într-o astfel de lume mult timp? Şi dacă poate trăi atunci în ce mod poate trăi. Putem spune  că acest roman este unul care urmăreşte viaţa unor oameni înzestraţi cu calităţi mari. Oamenii simpli nu vor recunoaşte oamenii mari pentru că nu pot ori nu doresc acest lucru. Femeia pe care prinţul o iubeşte va pieri...