Marius Ghilezan – Hoţia la români

De Ovidiu Dima Marius Ghilezan a pornit acest eseu antropologic de la constatarea că se pare că nu există popor în lume în care mamele să-şi alinte pruncul cu alintul: „ce ‘oţ e copilul meu”, ca la poporul român. Încă de la început ni se subliniază că: „imediat după naştere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoţoman. Elevul învaţă să copieze pe furiş de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala şi şantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. Statul împarte cetăţeanului hârtii fără valoare. La piaţă, vânzătorul măsluieşte cântarul. În armată, nimic nu se ia, totul se completează. Delicvenţa juvenilă e iertată. Fiecare se “descurcă” la locul de muncă”.  Autorul încearcă, de multe izbuteşte, prin meşteşug epic, dar şi prin tălmăcirea istoriei,  să argumenteze enunţul formulat. Sunt luate la periat baladele populare, povestirile istorice, folcorul şi obiceiurile pentru a ne trosni cu supremul argument că în Mioriţa, Baciul moldovean este omorât pentru că era mai ortoman, adică avea mai mulţi bani. Printr-o cercetare a vorbirii curente, Marius Ghilezan ne spune că „nici o limbă nu are atâtea vorbe, expresii, locuţiuni verbale, proverbe, zicători şi mai ales verbe care să descrie delictul, drept unul ironic-afectiv dintre făptaş şi păgubit.” În „Hoţia la români„, fiinţa naţională este pusă la disecat. De la haiduci, până la îmbogăţiţii tranziţiei, nimeni nu scapă. Ni se dau explicaţii etimologice despre adjectivarea hoţiei. Şi cel mai grav, nimeni nu condamnă viciul: „Astăzi, rezistenţei la civilizaţie i se opune răspărul delicilor mitocăneşti şi toată lumea disperă, nu se teme, că nu poate fura mai mult”. Aflăm că cum de la latinescul furare s-a ajuns la peste 30 cuvinte, folosite în limbă. La români, s-au furat nu numai averi, ci şi destine naţionale, ne spune autorul. Alegerile din 1946, furate mişeleşte, au dus la pierderea...

Ihsan Oktay Anar – Atlasul continentelor înceţoşate

De Marius Ghilezan Volumul este o carte de povestiri istorice, la graniţa dintre real şi fantastic, plin de personaje pitoreşti care descriu prin acţiunile lor epoca de după anul 1681 de la venirea lui  Hristos şi la 1092 de ani de la mutarea lui Mahomed de la Mecca la Medina, aşa cum ne asigură de la început autorul. Brusc cititorul este aruncat undeva pe malurile Bosforului într-o localitate plină de poveşti cu nume creştin Konstantiniye, unde genovezii au aruncat prima oară ancora fiind călăuziţi de un pescăruş, bănuit a avea carne din Iisus, a fost fript şi mâncat de lifta conducătoare, pentru că nu era păcat. În locul unde avea pasărea cuibul s-a ridicat minunatul Turn al Galatei care veghează muntele şi oraşul Bursa. Alibaz, un tânăr aromit cu opiu până la trei ani, nu ştia ce-i somnul dă, împreună cu stăpânul său, peste oameni care dorm prea mult şi care îi erau rude. „De cum se făcea însă ziuă oamenii se dădeau la taifas istorisindu-şi visele”. Drumurile lor se desprat. Zburdalnicul Alibaz îşi face o ceată, ceva ce seamănă cu cruciada copiilor. Atacă şi se doreşte mare cuceritor. În poveste apar alte personaje. Un scrib de-al bailului veneţian ajunge să fie vândut ca sclav. Este recuparat, dar dispare şi se ocupă mai întâi de dinţărit, iar mai apoi de disecţia cadavrelor, iar în timpul liber este tălmaci. Fapta de a te ocupa de leşuri fiind aspru pedepsită, este prins şi omorât.  Doar cartea lui ajunge departe. Într-un alt plan al povestirii, apare Bunyamin şi tatăl său Ibsan Eferudi cel Lung care într-o noapte dă peste un volum intitulat Rendekâr, autorul fiind nimeni altul decât Descartes şi caută să înţeleagă cum a făcut acel scriitor din îndoială o „precedare”. Fiul său bea într-o seară din siropul său de somn şi trece într-o stare care seamănă cu moartea. Îndurerat tatăl...

Rawi Hage – Gândacul

De Ovidiu Dima Plasată în decorul comunităţii de imigranţi din Montréal, acţiunea romanului Gândacul se desfăşoară pe parcursul unei luni de iarnă deosebit de aspre. Un hoţ autodeclarat, cu o tentativă de sinucidere ratată, este salvat împotriva voinţei sale şi obligat să frecventeze şedinţe de terapie la cabinetul unei analiste bine intenţionate, dar naive. Astfel se declanşează întreaga poveste, purtându-ne din trecutul violent al copilăriei antieroului petrecute într-o ţară sfâşiată de război, într-un prezent cu un peisaj dominat de cafenele de imigranţi îmbâcsite de fum, în care fiecare are câte o poveste de spus. Pe străzile îngheţate din Montréal, hoţul supravieţuieşte la limită, imaginându-şi că este un gândac ce invadează vieţile localnicilor privilegiaţi şi nepăsători din jurul său. Scrisă într-un remarcabil stil cinematografic, Gândacul a consolidat statutul lui Rawi Hage ca una dintre cele mai interesante şi puternice voci tinere ale ficţiunii canadiene contemporane.  Numele său reprezintă o achiziţie de valoare pentru portofoliul Editurii Leda, care a publicat deja autori canadieni consacraţi, precum Margaret Atwood, Nancy Huston, Anne Hébert, Anne Michaels şi alţii. RAWI HAGE s-a născut în 1964 la Beirut, unde a trăit timp de nouă ani experienţa războiului civil. A imigrat în Statele Unite în 1982, a urmat cursurile Institutului de Fotografie din New York, iar după zece ani s-a mutat în Canada, unde a studiat artele plastice la Colegiul Dawson şi la Universitatea Concordia din Montreal. Este un scriitor laureat al multor premii, artist fotograf, curator şi comentator politic. Scrierile sale au apărut în publicaţii precum Maclean’s, Fuse, Mizna, Jouvert, The Toronto Review, Montreal Serai si Al-Jadid. Creaţiile lui fotografice au fost expuse în galerii şi muzee din întreaga lume. Romanul de debut, Jocul lui De Niro (2006), este câştigător al unor premii extrem de prestigioase: International IMPAC Dublin Literary Award, Paragraphe Hugh MacLennan Prize for Fiction, McAuslan First Book Prize, Prix des Libraires de Québec...

Cornel Ungureanu – Despre regi, saltimbanci şi maimuţe

Volumul lui Cornel Ungureanu, Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, apărut la Editura Marineasa din Timişoara, în 2003, este subintitulat Jurnal, august 1976 – august 2003. Însemnările, rare în prima parte a jurnalului, uneori sărind peste câţiva ani, devin, mai ales după 2001, tot mai dese, aproape cotidiene. Textul este un produs postmodern, în care fragmentarismul şi polimorfismul sunt la ele acasă. La început, apar însemnări alternative: din Arhiva Aurel Buteanu şi din cartea despre Franyo Zoltan. Din arhivă, autorul reproduce memorii adresate lui Iuliu Maniu şi, apoi, statului român, prin care Aurel Buteanu şi Alexandra Indrieş cer anumite drepturi. Tot din arhivă, este reprodusă o amintire a lui Zaharia Stancu, din 1940, de la începutul colaborării României cu Germania. Nu lipseşte o serie de scrisori, din anii ‘40 şi ‘50, dintre Victor Iancu şi Aurel Buteanu. Produsul postmodern se întregeşte cu articole de presă, ale altora sau ale autorului însuşi, cu începutul unui curs universitar, cu o recomandare pentru acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Timişorii actriţei Florina Cercel, cu comentarii despre teatru, despre unele cărţi citite sau despre emisiuni tv. Vorbind despre Rene Fulop – Miller, autor de cărţi “eretice”, trecut din stânga bolşevică în dreapta eşichierului politic, autorul jurnalului reproduce largi citate din nuvela “americană” a acestuia, Unchiul Gioca. Jurnalul lui Cornel Ungureanu nu conţine introspecţii, autorul nu este un Narcis care se contemplă în apa oglinzii, ci priveşte spre alţii, realizând scene din viaţa literară, pline de dinamism, uneori cu comentarii minime. Alteori evocă, cu un mare talent de portretist. Dacă ne reţine atenţia chipul original al lui Ion Stoia – Udrea, nu putem să nu constatăm că figura care domină prima parte a jurnalului este cea a lui Franyo Zoltan. Amplul portret al cunoscutului traducător este alcătuit, pe spaţii despărţite între ele, în spirit postmodern. Datele biografice nu sunt importante în sine, ci pentru...

Milan Kundera – Ignoranţa

De Alexandru Cristian Ce înseamnă a avea o patrie? A fi născut într-un loc în care prima oară ai simţit, ai vorbit, ai iubit, ai cunoscut lumea, ai visat. Patria este leagănul pământesc al oricărui om. Poţi avea mai multe patrii? Milan Kundera spune că poţi avea câte vrei, important este să simţi că faci parte din acel loc. Irena este exilată în Franţa de peste douăzeci de ani, Josef la fel. Au plecat după Primăvara din 1968, după ce tancurile roşii au zdrobit dorinţa de libertate a ţării lor. Patria pentru ei este o noţiune abstractă, este o amintire pierdută în colţul minţii. Ignoranţa cu care ei tratează lipsa patriei nu trebuie să ne mire. Pentru aceştia  patria a fost reprezentată de oameni care au alcătuit universul lor. Fără acest univers ei sunt pierduţi, nu îşi mai ştiu originile. Familia şi prietenii reprezintă de cele mai multe ori patria unui  om. Ziua îi arăta paradisul pe care-l pierduse noapte infernul din care fugise, acesta este coşmarul unui exilat în perioada Cortinei de Fier.  Amândoi vor reveni în Boemia natală şi vor cunoaşte dezamăgirea, speranţa şi visul. Între cei doi se va înfiripa o poveste lăsată neterminată. Revenirea lor este continuarea şi sfârşitul poveştii din tinereţe. Ignoranţa lor este povestea  de dragoste de care şi-au dat seama prea târziu. Ea se va încheia după ce se va consuma pentru că nu mai avea sens după zeci de ani. Doi străini nu pot avea o adevărată poveste de dragoste. De remarcat că autorul foloseşte denumirea Boemia şi nu Cehia. Boemia este originea acestei patrii. În timpul comunismului ţara era formată din două entităţi diferite.Irena şi Josef   nu erau cehoslovaci ci boemieni. Noţiunea de patrie este raportată la scurtimea vieţii noastrea, trăim prea puţin pentru a avea mai multe patrii. Un om când se mută în altă ţară are nevoie de timp pentru...

Andrei Ruse – Soni

De Marius Ghilezan Prin „Soni” l-am cunoscut pe Andrei Ruse. Personajul a făcutut ocolul netului de la Dăbuleni până în Fundul Moldovei. Un sinopsis scurt, clar şi acroşant. Aşa m-am decis să cunosc mai  întâi autorul. Un tânăr mai puţin nervos decât mine, şi mai optimist. Bătăios, din fire, lung la vorbă, dar scurt la frază. Ceaa ce m-a convins să pun mâna pe carte. Povestea Soniei,  Soni, pentru prieteni,  este simplă. O tânără la 20 şi ceva de ani află că are cancer în ultima fază. Decide să trăiască viaţa la maxim. Sex, droguri şi boală. Totul extrem de dens. Scrisul este în acord cu viteza vieţii. La cei bolnavi timpul se comprimă. Doar în astfel de stări degradante, îţi dai seama de valoarea darului lui Dumnezeu. Autorul povesteşte în ritm cinematografic aventurile fetei, decise să-şi consume cu poftă măruntele clipe rămase. Ce e interesant e că naratorul nu stă deoparte. Decide să intre în scenă. Ca debutant. Răscoleşte prin sertarele existenţei fiinţei devorate de viermele bolii, în loc să profite de un trup ce i se oferă lasciv. Nu promite că scrie romanul. Lasă cititorul să se dumirească. Schimburile de mailuri îi trădează apetitul pentru poveste. Fata l-a incitat la scris. Şi-a fixat dead-line-ul. Timpul zbura. Cititind mi-am amintit de poezia lui George Lână, timişoreanul meu, care în volumul Tulpina mea nevăzută are încercări reuşite de condensare a spaţiului dintre două secunde.  E incredibil cum poţi măsura timpul când vezi finish-ul ca o provocare, ca pe o amăgire, dar ca staţie sigură pentru fiecare dintre noi. Dimensiunea vieţii are în spaţiul  dintre cuvintele gong şi imperativele morţii gust de iarbă, mestecată cu adrenalină şi pofta de fugă. În cartea lui Andrei Ruse personajul aduce, conştient sau inconştient, un elogiu acelui carpediem pe care-l uităm permanent. Parcă John Lenon zicea că viaţa e ceea ce trece pe lângă...