De Florin Moise Valencia înseamnă, în limba latină, „vigoare, curaj”. În „Casa blestemată,” Vicente Blasco Ibanez portretizează viaţa de la satt. O lume neînfricată, pasională, generoasă, cam la fel ca cea din „Ion” a lui Liviu Rebreanu. Dacă tradiţionalistul bistriţean ne vorbeşte despre nelinişti şi disperare, Ibanez ne ofera un roman al reuşitei unei oameni cu sabia dreptăţii. Huerta era nu numai o mare întindere de pământ, ci şi o comunitate războinică. Stăpânii ştiau de frică. Barret era un locuitor al huertei extrem de harnic,ce avea pământuri în posesie de pe aceste meleaguri,lucra şi îşi intreţinea familia din munca lui. Arendaşul, un anume Don Salvador, avar, dar exclusivist cu ţăranul Barret, tocmai datorită comportamentului ireproşabil al acestuia şi a plîţilor efectuate la timp, îl ducea pe stăpân în pragul nebuniei prin ameninţarea cu datul afară de pe terenurile pe care le avea. Disperat de ameninţări şi de nedreptate, il va ucide pe proprietar într-un acces de disperare, iar mai apoi să înfunde puşcăria. Familia harnicului ţăran se va destrăma, fetele sale ajungând mai toate prostituate pentru a putea trăi, însă istoria acelui om, impins pe căile pierzaniei datorită cruzimii omului avar, a fost păstrată ca sfântă de Huerta. Pământul a rămas nelucrat. Nimeni nu s-a putut apropia de el. Oamenii locului, extrem de războinici şi de nesupuşi. Povestea va culmina cu incendierea casei reconstruite pe ruinele reşedinţei Barret (moment în care aflăm şi de unde numele „La Barraca”*original) tot de către mulţimea războinică, ce va constitui lovitura de graţie în micul război desfăşurat în acel loc. Familia lui Batiste a înţeles că nu se poate lupta cu ţăranii. Asta destul de târziu. trebuie să plece. Şi pleacă. „Casa Blestemată” are farmec, savoare şi conflict. Aceasta l-a consacrat pe Ibanez ca scriitor....
