Ismail Kadare – Palatul viselor

De Alexandru Cristian Să ne imaginăm că nu mai suntem liberi să visăm…Groaznic, nu? Terifiant, ultima fărâmă de libertate confiscată de o poliţie secretă.Visul tău nu este în siguranţă într-o lume condusă de Palatul Viselor(Pallati I Ėndravve), această instituţie îţi controlează mintea şi pe urmă sufletul.Romanul cu acelaşi nume al lui Kadare a fost interzis într-o Albanie terorizată de stalinistul convins Enver Hodja(secretar general al Partidului Comunist Albanez între 1941-1985). Tânărul Mark Alem, descendent al legendarei familii de viziri Köprülü, doreşte să lucreze în această instituţie comparată cu Oracolul de la Delphi.Esta angajat datorită familii sale încă foarte influentă în Imperiul Otoman.Cariera sa este rapidă, fulminantă şi datorită unor calităţi native în scurt timp ajunge foarte apreciat în cadrul acestei tenebroase instituţii, de ce tenebroase?Pentru că obiectul principal de lucru este visul, mai exact Visul Total, visele tuturor supuşilor din imperiu.Ca o adevărată instituţie, este împărţită pe departamente fiecare după importanţa şi atribuţia sa.Selectarea viselor şi Interpretarea viselor sunt două departamente care se întrepătrund dar se şi concurează între ele. Aflat la Selectare Mark Alem citeşte un vis pe care îl consideră important, acest vis va duce la condamnarea la moarte  a unchiului său şi la ascensiunea sa până la funcţia supremă în Palat.Fără să-i dorească moartea, doar făcându-şi treaba îi poate condamna pe mulţi la moarte, moartea era adusă prin scris (visele erau scrise de cei care visau noaptea şi în fiecare dimineaţă erau date unor funcţionari care le transmiteau la instituţia centrală adică la Palat) şi interpretarea unor vise poate însemna condamnarea la pedeapsa capitală.Palatul Viselor este curpins de zvonuri multe, de tulburări interne provocate chiar de puternica sa familie o inamică tradiţională a acestei instituţii.Pentru ca familia sa să reziste în timp trebuie sacrificat un om, aşa spune sumbra legenda a marii familii de origine albaneză.Numele lor vine de la un pod cu trei arcade din...

Dan Lungu – Sînt o babă comunistă!

De Marius Ghilezan Citind volumul de povestiri Sînt o babă comunistă! – pe care nu-l consider roman – am înţeles lesne succesul acestuia la publicul occidental.  „Experimentul de mentalitate,” început de Dan Lungu cu Raiul găinilor, continuă şi aici. Autorul nu face altceva decât să transcrie un univers şocant (lumea în comunism) pe foile veline ale capitalismului. Şi îi iese al naibii de bine. Ceea ce ar părea o lecţie din pedagogia absurdului nu e decât o dezbrăcare a mentalului colectiv, până la simplitatea nudă a unui cretinism patent. Noi, cei care am trăit în epoca de aur, nu ne putem decât da palme şi a ne struni convulsiile spastice ale adormirii. Faptul că mulţi ne-am trezit la Revoluţie nu ne absolvă de vina colectivă de a fi îndurat un astfel de sistem. Că ne-am luptat cu toţii cu indivizi din tipologia “infractului” social ca Emilia (Mica) Burac, eroul cărţii, nu ne face mai fericiţi.Femeia e realitate. E omul nou care nu va dispărea decât odată cu exitusul generaţiei. Cartea lui Dan Lungu nu e decât o oglindă pe care tot ne chinuim să o spargem, dar nu reuşim. Principiile de viaţă ale femeii care calcă pe tezic, din obişnuinţă, ne îngroaşă sentimentul zădărniciei. Sociologul, altfel decât noi, ştie că rădăcina răului nu se scoate cu telefoane din Canada sau mesajele amăgitoare ale liberalismului care nu dă nimic. N-am vrut să recunosc niciodată că “ideile nu ţin de foame”. A trebuit să vină profesorul de la Iaşi să-mi amplifice decepţiile şi să-mi dea o lecţie, pe care n-aş fi voit să o iau nici în ruptul capului. Banalul operei e ca un cuţit în rană. Ţucu şi Emilia nu sunt decât personajele unei realităţi pe care am negat-o cu virulenţă. Ce mă încălzeşte pe mine, ca idealist, că niciodată un astfel de personaj obişnuit să fenteze comunismul n-ar fi...

Charles Bukowski – Femei

De Marius Ghilezan Romanul “Femei”, scris în 1978 şi apărut în 2003 la Editura Polirom, nu este un volum pentru cititorii aplecaţi spre pudibonderie şi conservatorism. Iubitorii operelor lui Henry Miller, Philip Roth, William Burroughs, Martin Amis găsesc în cartea controversatului scriior american o altfel de vulgaritate, brutală, neaoşă, izbitoare şi plină de sexualism efervescent. Personajul principal al romanului, Henry Chinaski, un alter-ego al autorului, este un fost poştaş, mare amator de curse de cai, băutură şi femei. El îşi trăieşte existenţa în suburbiile Los Angeles-ului, scriind poezii despre sexul frumos. Altfel decât majoritatea. Invitat în diferite locuri ale Americii, pentru lecturi în faţa publicului, Chinaski urcă pe scenă doar băut, făcând audienţa să cadă în şoc auditiv, la citirea fără perdea a strofelelor despre femei. Mai mult, reuşeste ca în fiecare oraş, unde îşi recită poeziile, să atragă în patul lui câte-o fetişcană. Trăind o viaţă tumultoasă, plină de băutură, droguri şi femei, Chinaski se îndragoşteşte de Lydia, o damă plină de personalitate, gelozie şi brutalitate. Relaţia lor, una de “du-te-vino”, se consumă prin seri pline de iubire, erotism şi sex, dar şi prin certuri brutale şi despărţiri frecvente. “M-am întins pe spate. Mă simţeam foarte bine. Uşa s-a trântit de perete şi Lydia a năvălit în cameră. Stătea acolo gâfâind. Sticla era pe măsuţa de cafea. A văzut-o şi a înfăşcat-o. A, sărit şi am apucat-o de mână. Când eu eram beat şi Lydia era nebună, aveam parcă forţe egale”, aşa descrie Bukowski o scenă de romantism. În fond, Chinaski nu caută decât puţină căldură umană, puţină căldură fizică pentru că poartă în el teama de singurătate. Şi aşa, Chinaski reuşeşte să se agaţe de orice femeie care îi apare în cale. Dee Dee, o evreica de 40 de ani, stilată, sofisticată mare amatoare de marijuana, Mindy, o tânăra new-york-eză, Hilda şi Gertrude, două tinere nemţoaice hipiote....

Andrew Davidson – Gargui

De Marius Ghilezan Garguiul e o piatră sculptată, cu figură diavolească, folosită ca streaşină la bisericile catolice. Feudalii considerau că ele protejează  omul de jos de rele, de stihiile naturii. Când am primit cartea cu acelaşi nume a canadianului Andrew Davidson, ştiam despre succesul de peste Ocean. Nu m-a provocat titlul, original, ce-i drept, ci succesul enorm al unui sinopsis, pe baza căruia a obţinut de la o editură americană peste două milioane de euro. În România, s-a organizat o licitaţie pentru drepturile de autor. Peste 20.000 de euro. M-am zbârlit şi am căutat chei de marketing în volumul de succes. Ştiam povestea. Dar nu credeam că scrierea poate fi atât de închegată, minuţios dăltuită, pe marginea unui subiect, în fond de piatră. Gargui e drama omului de succes, care crede că nimic nu-i poate frânge ascensiunea. Un personaj fără nume, găselniţă sugestivă a autorului, se bucură de admiraţia femeilor, fiind un porno-star. Tânăr fiind, călătoreşte cu maşina spre o destinaţie neprecizată. La un moment dat,  îşi varsă o sticlă de bourbon între picioare, se apleacă să o ridice şi se trezeşte cu roţile în sus, într-o stare: “ce doare ca dracu’”. Flama dintre picioare se transformă în incendiu. Arde de viu. Autorul descrie senzaţiile de parcă le-ar fi  trăit. Brusc, cititorul e băgat direct în iad: “Carnea începuse să se carbonizeze de parcă aş fi fost o fleică aruncată pe grătar şi mi-am auzit piele sfârâind, sărutată de flăcări.” Descrierile sunt macabre. De un realism grotesc. Încă din primele pagini, cartea te prinde. Te ţine în priză. Evident,personajul fără nume  ajunge inevitabil într-un spital de arşi.  Aici, povestea se lălăie. Prea multe amănunte, descrieri inutile, pasaje plictisitoare despre un mort cu ochii vii. De abia pe la pagina 80 cititorul este lămurit că organul i-a fost mistuit de foc. Cariera-i compromisă. Nu înţeleg de ce a trebuit să...

Milan Kundera – Lentoarea

De Alexandru Cristian Fiecare epocă are propriul său mod de a percepe lumea. Lumea de astăzi se închină la demonul vitezei şi uită de ea însăşi spune Milan Kundera. Epoca noastră este o fugă ce este rezumată la câteva colţuri de ziar şi minute de publicitate. Spre ce alergăm? Alergăm pentru a ne reîntoarce în trecut unde totul era permis şi ascuns. Falsul tabu al epocii noastre a născut o lume în care totul este obsedat de cuvântul spectacol. Toţi trebuie să ne dăm în spectacol pentru a ne simţi cineva. Lentoarea este prezentă doar în mintea unui observator devastat de viteza lumii moderne. Amorul de altădată este acum  frugal şi plin de superficial. Lumea actuală este dominată de oameni moderni ca Pontevin care dezvoltă conceptul de balerini, mai exact exhibiţionişti. Exhibiţionismul este totul timpul prezent în actuala civilizaţie occidentală. A fi narcisist şi exhibiţionist este trăsătura unui balerin autentic. Balerinii   doresc să fie în lumina  reflectoarelor cu orice preţ. Vincent şi Julie se îndrăgostesc sincer unul de altul, apoi cad pradă unui penibil des întâlnit în lumea de astăzi, o relaţie sexualizată. Sexul a suprimat iubirea iar să fii iubit fără merit este chiar dovada adevăratei iubiri, spune Milan Kundera. Lumea modernă nu mai cunoaşte frica, pudoarea şi ruşinea pentru că s-a eliberat. Cine s-a eliberat de viitor s-a eliberat de teamă. Balerinul este un concept cheie în acest roman, este esenţa degradării civilizaţiei noastre. Lentoarea este un roman trist cu accente  nostalgice. Kundera deplânge pierderea valorilor esenţiale ale lumii de odinioară, respectul, teama, ruşinea şi pudoarea. Un roman profund cu accente satirice şi plin de esenţă, Lentoarea este un roman care este de fapt un tablou al lumii de astăzi, o lume ca o scenă plină de balerini şi de curioşi care privesc.   De acelaşi autor: Iubiri...

Radu Paraschivescu – Balul fantomelor

De Octav Popa „Hotărât lucru, ne aflăm în plin stanşibranism”. Et voila! Iată substanţa prezentului rezumată drastic şi mintos. Câteodată, la vremea lor şi numai în răstimpuri, un roman cum e Balul Fantomelor şi un autor cum e Radu Paraschivescu, înlocuiesc cu succes construcţiile epice kilometrice, pline de înţelepciune şi canoane gata de asimilat. Imperativul categoric se transformă, deci, în exclamativul fantasmagoric, mai pur într-un sens măcar prin lipsa de încărcătură morală. http://www.youtube.com/watch?v=TQLSI5z-QAU Pare greu de înghiţit o aşa încadrare a lui Radu Paraschivescu. „Poftim? Acel Radu Paraschivescu, mereu aprovizionat cu injecţii satirice simpatico-serioase? El este cel dezinteresat moral? Îmi vine greu a crede”. Pe bună dreptate aşa judecată, însă am impresia că de data asta accentul a căzut în altă parte. Balul Fantomelor nu pare a se certa cu nimeni şi cu atât mai puţin regăsim vreun interes de sfinţire a vreunui loc drăcesc. Ori, având în vedere subiectul, asta e o performanţă. Virgil Mihalcea, profesor de istoria literaturii, campion la divorţuri. În prezent, nimicagiu la un liceu bucureştean, dascăl pe bandă rulantă, îngrozit de noutate şi gâdilat de ideea repaosului etern. Rutina are pentru V.M. aceeaşi funcţie biologică pe care o are apa, alcoolul condimentează pe ici pe colo trăiri prozaice, fotbalul are o etichetă pe care scrie „salvare!”. Aşa, acum uitaţi toate acestea şi catapultaţi imaginar personajul într-o lume cu droguri, poliţie, gangsteri, asasinări, presă şi orgii. Enumerarea de mai sus pare frivolă, dar în roman zalele zuruie crunte într-un fel care nu incomodează. Nu m-am simţit nicăieri luat peste picior, cu tehnici futile de captare a atenţiei şi supans artificial. Scurt insight: un puternic clan din lumea drogurilor poposeşte în România pentru a „fertiliza” zona aşa cum se cuvine şi se hotărăşte să o facă începând din licee. Cum altcumva decât prin profesori, tablouri de imoralitate şi secrete, perfect şantajabili. Dacă ar fi să abuzăm...