Luis Miguel Rocha – Ultimul Papă

De Marius Ghilezan La Târgul frumos de carte, Tritonic a fist cu un nou thriller. “Ultimul Papă”, al tânărului autor portughez Luis Miguel Rocha, are toate ingredientele necesare unui ospăţ de la care care n-ai mai pleca. Respectând reţeta acestui gen literar, de unii contestat, de alţii considerat new-wave, romanul se desfăşoară, cum altfel, în jurul unui mister. Cel legat de moartea Papei Ioan Paul 1. Pontiful care a stat pe scaunul de la Vatican doar 33 de zile. O ziaristă din Londra, Sarah Monteiro, primeşte un misterios pachet cu nişte înscrisuri şi o cheiţă. De aici nebunia. Planurile sunt întretăiate.   Acţiunea te ţine cu sufletul la gură. Papa este găsit mort în pat. Ca în Dan Brown, un om îşi dă duhul în faţa unui tablou. Blitz. Urmează urmăriri ca-n filme. Secvenţele se succed. Apare în scenă Raphael, un agent dublu care este recomandat de tatăl ziaristei. Aşa află marele secret al familiei. Părintele său era agent al unui serviciu secret şi de aici viaţa ei paşnică devine un coşmar. Raphael încearcă să o scoată din turbionul provocat de înscrisuri. Interesant caz de manipulare este momentul în care acesta realizează un act terorist pe o stradă din Londra, iar serviciile secrete îl împachetează drept al unor arabi. Cei doi pleacă să se întâlnească cu tatăl fetei la o mănăstire din Portugalia. CIA e pe urmele lor. De aici alte escapade, urmăriri, scene de film, prinderea lor şi foarte fain lucrată ţeserea intrigilor şi întinderea curselor, chiar celor care sunt specializaţi în aşa ceva. În final, cheiţa deschide seiful şi întregeşte dosarul de manuscrise. Acestea se întorc întregi de unde au plecat şi CIA se recunoaşte învinsă. Multe crime, prea multe crime, în numele adevărului despre moartea Papei. Foarte expresiv unul dintre ultimele capitole în care un ofiţer CIA recunoaşte că l-a omorât pe Papă pentru că încerca...

Stephen Young – Capitalismul moral

De Marius Ghilezan Într-un moment de criză şi de pervertire a valorilor, prodecanul de la Harvard, Stephen Young, a grupat toate principiile morale ale umanităţii într-o lucrare de referinţă. „Capitalismul moral –  o reconciliere a interesului moral cu binele public” nu este o intruziune galopantă prin memoria diferitelor culturi, ci o colecţie de argumente pentru dezvoltarea eficientă a sistemului concurenţial de mâine. Reinterpretând învăţăturile lui Confucius, ale lui Budha şi ale altor înţelepţi antici sau moderni, creează un silogism apt pentru o construcţie democratică nu numai pentru domeniul privat, ci şi de stat. El consideră că ne aflăm în cea de a şasea treaptă de dezvoltare socială preconizată de psihologul Lawrance Kohlberg, acea a contractului, bazată pe valorilor etice. Autorul este convins că „tentativele de a guverna în numele unor virtuţi absolute au lăsat în urmă moarte şi suferinţă”. El consideră că acordul social şi încercarea de construcţie durabilă a noului capitalism trebuie să fie în paradigma moralităţii. În viziunea sa, socialismul utopic nu a făcut altceva decât să deterioreze mugurii dezvoltării sociale, iar globalizarea ar trebui să aducă beneficii nu numai pentru investitori, ci şi pentru clienţii acestora. După el, strategia cu sumă nulă: „eu câştig- tu pierzi” ar trebui să dispară. Esenţa e ca fiecare grup de interese să fie mulţumit: „maximizarea beneficiilor şi avantaje pentru ceilalţi” (John Nash, premiul Nobel pentru economie) Un duşman învederat al marxismului, pe de o parte, şi al capitalismului de cumetrie, pe de alta, el postulează viitorul ca fiind al responsabilităţii sociale, în care grija faţă de ceilalţi creează confortul business-ului, deci al investitorilor, dar şi al consumatorului de servicii. Young este astăzi preşedintele Caux Round Table, o iniţiativă economică începută într-un orăşel din Elveţia. Mari gânditori şi magnaţi ai lumii occidentale au postulat o serie de principii viabile pentru viitorul economic. Ei nu sunt împotriva extinderii companiilor pe diferite pieţe...

Liviu Vişan – Licenţioase

De Ovidiu Dima Cu un titlu nepotrivit cărţii, Licenţioase, ediţia a doua a acestui volum de versuri aduce în atenţie eterna discuţie despre actualitatea formulelor clasice ale poeziei. Pentru iubitorii de poeziei de altădată, în care rima devine esenţială precum membrele unui corp, iar nevoia simetriei – definitorie pentru reuşita poeziei, cartea poate fi o respiraţie de ozon. În schimb, pentru amatorii de poezie recentă, această carte poate părea în cel mai bun caz o culegere de exerciţii ale unui întârziat ghiduş şaizecist. Fără niciun dubiu, Liviu Vişan are ştiinţa construcţiei unui text poetic, poemele lui cele mai reuşite amintind de poeţi contemporani pentru care rima rămâne o mare şansă a poeziei: Şerban Foarţă, Octavian Soviany sau, în momentele de graţie, Mircea Dinescu: “Mie dor de visul nostru, domnişoară,/ cum ne răpune dureros de blând/ şi cum din cele câte ne-nconjoară/ doar el o să ne stăruie în gând” (Cântec de dor şi teamă). Mă simt uimit pe ţărm, ca getodacul care-a citit abia acum din triste, convins cum ca Ovidiu-i cogniacul băut în gări şi-n tren de navestiste …………………………………………….. Cap d epoet decapitat în bronz… -Şi câte elegii ai scris Bătrâne? -Onze!...

Sam Savage – Firmin

De Marius Ghilezan Sam Savage a reuşit, prin cartea sa de debut “Firmin”, să depăşească la vânzări nume mari ale literaturii americane contemporane, precum Ken Follett şi Stephen King. Scriitorul debutează la 67 de ani. Seamănă cu Fidel Castro la pilozitatea facială şi are un stil inconfundabil. Aşa cum a mărturisit, s-a documentat câţiva ani pentru construcţia personajului care acum face cifre de vânzări astronomice. Firmin, eroul cărţii, îi aduce profesorului din Carolina de Sud celebritatea. La scurt timp de la apariţia poveştii din librăria cu chiriaşi nepoftiţi, traducerile au curs pe bandă rulantă. Dar ce a stârnit aşa de mult interesul cititorilor? Povestea este a unui şobolan pricăjit, născut într-o familie modestă de rozătoare, fiind mic şi neajutorat. Mama sa, Flo, o beţivă şi o alterată social în lumea tenebrelor, nu avea grijă de micuţ. Nu-i dădea de mâncare. Mai avea alţi doisprezece fraţi. Membri familiei şi-au făcut adăpost într-o librărie dintr-o zonă săracă a Bostonului. De foame, Firmin rodea cărţi. De mic, şobolănuţul făcea ce ştia mai bine. Toca orice fel de filă, cu rigoare şi tact. Mai târziu, gusturile sale s-au rafinat. Ştia să facă diferenţa între stiluri literare (Proust nu are acelaşi gust ca şi Joyce) şi, până la urmă, a învăţat să citească. Prima lui întâlnire literară a fost cu “Veghea” lui Finnegan, pagini care căptuşeau adăpostul familiei. Eroul poveştii, hrănit cu slovă literară, şi-a depăşit condiţia de simplu rozător. S-a emancipat. A dobândit cunoaştere şi ştiinţă de oameni. La un moment dat recunoştea cărţile după gust. Ştia, de exemplu, că otrava de şoboloani dă o “senzaţie ciudată de bună, un amestec de brânză Velveta, asfalt fierbinte şi Proust”. A ajuns chiar într-o familie şi cânta la pian. Dar cel mai rău îi părea că nu poate comunica la fel ca oamenii. Învăţase ceva semne, dar nu era luat în serios şi asta-l amăra...

Marta Petre – Diavolul şi ucenicul său/Nae Ionescu – Mihail Sebastian

De Vladimir Tismăneanu Am citit pe nerasuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei si eseistei Marta Petreu pe tema tineretii intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relatiei dintre tânărul intelectual evreu român de la Dunăre, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generaţiei ‘27,  şi principalul doctrinar al extremismului revoluţionar din România anilor ’20 si ’30, Nae Ionescu, seducător (la propriu şi la figurat) profesor de logică şi metafizică, dialectician-prestidigitator fără pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit. Cartea trebuie examinată în spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentu faptele istorice,  iar nu pe baza de procese de intenţii, pe cât de maliţioase, pe atât de dubioase.  “Atacurile la baionetă”, exploziile nevrotice, nu-şi au locul acolo unde se discută idei.  Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul său la Cuvântul nu poate fi comparat cu cel al unui Ion Călugaru, for instance. Tema explorată de Marta Petreu poartă asupra unuia din cele mai controversate şi încă sângerande momente din istoria politică şi intelectuală a României interbelice. Mai presus de orice, Nae Ionescu  a urmărit să întemeieze religia politică a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta şi democratic) şi oricărei forme de raţionalism considerat emasculant şi lipsit de viaţă.  Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, şi religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă.  Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenţă decadentă, coruptă şi corupătoare.  Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate.  Libertăţile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruţătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providenţiala charismă. În conflictul dintre spirit şi suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului.  La un ceas când Europa părea să fi intrat în ceea ce Elie Halevy a numit L’ere des tyrannies, aceste idei explozive...

Nicu Alifantis – Scrisori nedesfăcute

De Alexandru Cristian Poetul Nicu Alifantis este un muzician al cuvântului, forţa poeziei sale irumpe şi distruge simplitatea care ne înconjoară.Cu un limbaj direct, o adresare colcvială, poetul încearcă să fie aproape de public, chitara sa a făcut loc lirei, o liră puternică şi curajoasă. Citadinul poeziei sale este reprezentat de apologia noului secol, de resemnare faţă de tehnologie, nu este un revoltat împotriva vremurilor.Aşa cum spunea Nichita Stănescu fiecare epocă are poeţii săi, în această epocă a vitezei şi furiei electronice poetul Alifantis răzbate şi distruge tot.Nu este o ardere completă a conceptelor, este o dărâmare şi o reclădire a acestora pe baze cum ar fi sinceritatea, respectul, iubirea şi corectitudinea. Poeziile sale nu sunt deloc răzbătute de un fior adolescentin, cum plin de modestie o mărturiseşte, ci sunt mature şi responsabile.Poetul are verticalitatea unei decizii, când ne îndeamnă să visăm sau mut să aşteptăm viaţa, o spune cu modestie şi virilitate.Spectatorul din cântecele sale este acum spectator neangajat, tăcut. Publicul este răscolit de forţa versurilor, de vigoare şi virilitatea pe care puţini poeţi o mai au în ziua de astăzi dar şi de luciditate.Poetul nu îngroapă ideile sale în metafore şi în silogisme care mai de care mai sofisticate sau cu aere de filosofii.Filosofia sa este cuvântul rostit din inimă, pe valuri tăcute ale Dunării care izbesc încet dar cu o cadenţă continuă sufletul cititorului. Poezia sa nu poate să nu rămână, cântecele sale aşijderea.Ce cuvânt îmi vine în minte prima oară despre universul poetic alifantesc…CURAJ.Curajul de a lupta, de a te lua la întrecere cu viaţa şi de a reuşi când toţi ceilalţi chiar şi cei apropiaţi te-au minimalizat sau mai rău te-au ignorat.Muzica este o poezie, poezia este o muzică a cuvântului.Îl îndemn pe muzicianul Alifantis, să devină şi poetul Alifantis.Un poet care va rămâne în literatura noastră ca unul dintre cei mai curajoşi, verticali...