Ursula Le Guin – Mormintele din Atuan

De Marius Ghilezan Cititorilor de fantasy. Editura Alexandria le oferă o nouă poveste intitulată cam sumbru “Mormintele din Atuan”, dar plină de aventură. Deasupra răului ce pare copleşitor, Ursula K. Le Guin dă viaţă unui personaj carismatic. Tenar, o fetiţă de şase ani, trăieşte într-o colibă. Cartea e a doua dintr-o serie, dar îţi dai seama despre prima fără mare efort în timpul lecturii, dacă nu ai citit-o. Scriitura e plină de descrieri şi de miez epic. “În valea adâncă, la asfinţit, merii dădeau să înflorească. Ici colo, printre crengile umbrite, se deschisese, înainte să-i vină timpul, câte o floare albă sau rozalie şi se ridica precum o stea ce abia pâlpâie. Printre straturile livezii, în iarba nouă, deasă şi umedă, fetiţa fugea de dragul de a fugi. Auzindu-se strigată, nu veni deîndată, ci se învârti îndelung înainte de a-şi întoarce chipul spre casă. Mama, aşteptând, cu lumina focului în spate, privi mica făptură ce fugea şi plutea ca un puf de scaiete suflat peste iarba de sub copaci”, aşa descrie Le Guin începutul acţiunii. Este luată şi dusă într-un castel dărăpănat unde, acoperită treptat de întuneric. devine, prin reîncarnare, Mare Preoteasă Renăscută a catacombelor din Atuan şi Mare Preoteasă a Celor Nenumiţi cu titulatura Cea Devorată. Creşte aici fără să ştie altceva decât ritualurile dintre lespezile de piatră, întunericul din labirinturile adâncurilor însoţindu-i paşii, până într-o zi când un vrăjitor din Ţinuturile Interioare ajunge în acel loc. Până la venirea lui, copila nu ştia nimic despre ce vrea lumea de la ea. Ignorată, sfidată, privită cu invidie de către preotese, de teamă să nu le fie concurente, ea caută să elucideze singură misterele. Eoina a început să desluşească singură secretele templului, explorând labirintul de sub templu, loc în care nu se putea pătrunde cu vreo făclie, pentru a nu întârâta spiritele beznei. Târziu a aflat că are drept...

Adriana Weimer – Drumuri în noi

De Livius Petru Bercea În 1997, pe coperta ultimă a volumului personal de debut al Adrianei Weimer, Drumuri în noi, erau reproduse cuvintele reputatului critic literar Gheorghe Grigurcu : «Mezina septetului lugojean este Adriana Weimer. Tinereţea se prelinge în şuvoaie de materie întrebătoare, «dincolo de ridurile iubirii», precum o paradoxală «destrămare născândă a vieţii», reclamându-i «dreptul la fericire». Este aprecierea ce se dă contribuţiei poetice pe care Adriana Weimer a adus-o la alcătuirea volumului colectiv de poezie Cartea poeţilor, din 1994, volum apărut la editura «Lugojpress». Nu e puţin lucru ca într-un peisaj saturat de veleitarismul unor aşa-zişi poeţi, un critic de talia lui Gheorghe Grigurcu să-ţi remarce şi să-ţi aprecieze versurile! (N-am reprodus integral, la început, cuvintele lui Gh. Grigurcu). Ceea ce consider că este important e faptul că sunt apreciate tocmai constantele acestui univers poetic, ceea ce se va păstra neatins de la volum la volum şi ceea ce mai târziu o va diferenţia pe poetă de confraţii de generaţie. Nu e puţin lucru să publici apoi trei volume independente de poezie, să participi la şedinţe de cenaclu, să depui o activitate constantă în conducerea unei prestigioase reviste de cultură (am numit aici revista «Banat») şi să devii absolventă a Facultăţii de Artă ! E doar un sumar cuvânt de inventariere despre munca Adrianei Weimer şi este doar «partea vizibilă» a aisbergului, mai bine zis, doar activitatea cu care poeta a ieşit în agora. La cei 40 de ani pe care i-a împlinit, Adriana Weimer e un poet în toată puterea cuvîntului. Ea se remarcă în peisajul literar contemporan, printre poeţii Lugojului, dar şi în «confruntări» naţionale, printr-o prestaţie profesională distinctă, prin câteva constante care o individualizează şi pe care aş vrea să le subliniez în continuare (de altfel, activitatea poetică a Adrianei Weimer a fost răsplătită cu numeroase premii la concursurile şi festivalurile naţionale de poezie...

Cătălin Dorian Florescu – Maseurul orb

De Octav Popa Un complex de care scriitorii vechi şi noi suferă şi au suferit în tăcere, este acela de a reuşi să-şi marcheze prezenţa în spaţiul literaturii  universale. Nimeni nu se dă în lături de la o referinţă, o laudă de încurajare, o undă de critică venită de peste graniţă, cu toate astea, puţini sunt cei “aleşi”. Nu încape vorba de invidie, ghionturi ori blamă din partea acelora ale căror opere rămân lecturate în cercul restrâns al spaţiului mioritic, dar cu siguranţă râvnesc la statutul colegului de breaslă ajuns să hrănească cu literatura lui copiii altor neamuri…căci oameni sunt şi ei. Un exponent al acestei clase de scriitori “ajunşi” este Cătălin Dorian Florescu. Romanul cu care Florescu se bucură de atenţia “străinătăţurilor”, Maseurul orb, a apărut în anul 2006 la editura elveţiană Pendo. Volumul care vorbeşte în româneşte despre o Românie – insulă a tuturor posibilităţilor, este tradus în cuvinte germane, olandeze, hispnice, având în plan să se povestească pe limba lor atât italienilor cât şi francezilor. Romanul vorbeşte despre magnetismul locului, condimentat puternic de puseuri melancolice. Gândurile priponite pe aceste meleaguri mustind a tradiţii şi vorbe de duh, îl determină pe  “elveţianul” Teodor Moldovan,  să revină în ţară. La vârsta de 19 ani izbutise să fugă din lumea condensată a socialismului alături de părinţii lui, la pas, cu picioarele sterpezite şi cu o avuţie îndesată în trei rucsace întărite tacticos de o mamă pricepută în croitorie. De această dată, sub egida democraţiei post-decembriste, domnul Moldovan revine în ţară în compania unui Audi, cu un portofel doldora de carduri bancare asortate unui costum din stofă englezească pe măsură. Fundamentul pe care este ridicată iniţiativa protagonistului este revederea tinereţii, mai exact a lui Mihai povestitorul, bărbatul care în schimbul unei sticle de tărie divulga istorisiri neauzite, şi a iubitei sale Valeria. Avântul şi nerăbdarea acestei reîntâlniri cu trecutul este...

Adriana Weimer – Infinita clipă

De Constantin Buiciuc După alte trei volume de poezii, Adriana Weimer, deţinătoare a  mai multor premii litarare,  este prezentă  în librării cu o nouă carte: Clipa infinită, Editura Marineasa Timişoara, 2008. Şi această  nouă apariţie editorială este un dar: „bucuria de-a scrie/ de-a vedea în cuvânt/ şi suflet şi gând”. Miza este o stare poetică, o stare  specială pe care o poate percepe doar cititorul care pătrunde în interiorul cuvintelor. Poezia zboară prin noi, zboară prin voi. E ca o trăire  scurtă, e abur şi lumină. E lumina din noi, lumina din voi, lumina de dincolo de cuvinte. Poezia, un fel existenţial aparte, trece prin clepsidre cu deschidere spre infinit. Poeta are,  în toate volumele sale, predilecţie spre  notaţii cu sensuri adânci, spre  noţiuni  ale marilor întrebări dinspre cer spre pământ. Acest volum a Adrianei Weimer, Clipa–Infinit, accentuează trăirile autoarei  în faţa infinitului, a vieţii terestre, a misterului,  acestea fiind şi coordonate ale poeziei sale din celelalte volume. Este un extenso al egoului  artistic spre   repetabilitatea la infinit a vieţii. Versul este  construit în  tuşe  lirice  prin excelenţă. Un vers concentrat ca un haiku: “Nu am mai mult/ decât m-am dat ţie;// oare e destul/ pentru o veşnicie?” (Veşnicie, pag 36).  Liantul întregului volum sunt trăirile în faţa miracolului trecerii timpului, în faţa  clipei, a Divinităţii, a dragostei şi, nu mai puţin, a cuvântului. Cuvântul şi toate celelalte coordonate devin  în poezia sa simboluri creative. Poezia este  ardere. Flacără personală cu extensii spre Infinitul Universal: “În mâinile Tale sunt/ asemeni sticlei/ în focul Creaţiei.// Mă modelezi,/ îmi dai culoare,/ formă şi sens.// Clepsidră îţi voi fi/ şi voi curge spre Tine/ fiecare clipă ce sunt.” (Focul Creaţiei, pag. 17). Cuvântul poetic este mărturie de viaţă, dar şi legământ între cer şi pământ: “Primul pas în Fiinţă,/ o naştere din Cuvânt,/ o înălţare-n credinţă,/ comoară în cer, legământ.” (În Fiinţă, pag. 28). O altă coordonată definitorie pentru scrisul Adrianei Weimer este Timpul. Timul-simbol, timpul-întrebare, timpul-nelinişte şi timpul-căutare. E un timp interior trecut în vers  printr-o clepsidră artistică,...

Roberto Bolaño – Nocturnă în Chile

De Alexandru Cristian Rebelul scrisului chilian a transpus într-un roman toată forţa sa şi vulcanismul ideilor sale.Romanul lui Bolaňo este logic şi ilogic, este realist dar şi magic, este direct dar şi indirect, este un roman clasic şi avangardist, un roman total şi nu prea. Nocturnă în Chile(Nocturno de Chile) este povestea unui preot, critic literar, membru al Opus Dei(Obra del Dios în spaniolă) şi poet mediocru.Romanul este dominat de o atmosferă de introspecţie dar şi de privire din exterior.Un personaj fictiv, imaginar va fi cenzorul personajului principal, acel personaj poate fi conştiinţa dar şi proiecţia ideatică a omului Sebastián Urrutia Lacroix un creuzet dacă îl privim prin prisma moştenirii culturale, franco-iberică.În roman mai apar şi personaje legendare ale ţării, poetul Pablo Neruda(1094-1873) şi dictatorul Augusto Pinochet Ugarte(1973-1991 dictator militar în Chile).De subliniat că în roman această ţară sud-americană este sinonimă  cu trădarea, reprezentarea sa fiind copacul lui Iuda.Pentru câţiva arginţi toată ţara este plină de trădători, atacul împotriva regimului militar chilian este evident.Admiraţia pentru Neruda este redusă, poetul este redus la dimensiunea sa umană deşi nu lipsesc momentele când poetul cu mâna sa atinge stelele şi luna recitând versuri ce aduc aminte de celebrul poem 20 Puedo escribir los versos más tristes esta noche… Titlul este incitant şi este perfect integrat în roman. Noaptea ce stăpâneşte Chile ete o noapte a istoriei unde lumea suferă în tăcere, unde glasuri şi şoapte îşi aud ecoul doar în colţuri întunecate.Lumea dominată de o dictatură este o societate fără lumină, nocturnă şi fără nici măcar un felinar al speranţei.Cu Neruda mort, peste cultura chiliană s-a lăsat o lungă nocturnă, parcă fără sfârşit.Titlul este plin de regrete, de remuşcări, noapte este un cuvânt liniştitor paşnic, nocturna este ceva de nedescifrat, misterios, ascuns iar toate aceste  adjective produc o teamă, o nelinişte în suflet. Romanul este scris abrupt, parcă dintr-o răsuflare, începe în...

Andrei Codrescu – Ghid dada pentru postumani

De Marius Ghilezan Ghidul dada pentru postumani nu e un simplă barcă prin torentul diluvionar ticluit de un român în Café de la Terasse din Zürich, instituţie de pierdut vremea, încă din 1916, când dintr-un plictis al istoriei,  Andrei Codrescu i-a găsit la o partidă de şah imaginar pe V.I. Lenin, babacul comunismului  şi pe Tristan Tzara, babacul dadaisimului. Alegoria urmăreşte, la bifucraţie, cele două căi ale lumii revoluţionare. Una spre crime, gulag şi dictatură a proletariatului şi alta spre spargerea canoanelor, libertate absolută şi desfrâu.”Dadaismul joacă pentru haos, libidou creativ şi absolut, comunismul pune energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei toximonii sociale care duc la crearea omului nou”, prezumă Andrei Codrescu, de la începutul eseului. Totul curge în scris ca la cabaret. E o concordie în dezordine de  nedescris. Când apar mugurii naţionalismului, pârgul explodează. Unii din ceata de beţivi, petrecăreţi sau visători se consideră nedretăţiţi la masa succesorală a patrimoniului. Nici nu se lansează bine proclamaţia către lume, că unii se şi revendică drept titulari ai numelui mişcării. Ce nu spune făţiş Codrescu, dar sugerează, e provenienţa cuvântului. Originea e neclară. Cercetători ai avangardei susţin că la o masă s-a înfipt un cuţit într-un dicţionar german şi primul cuvânt ieşit din vârf a fost Dada. Alţii, că ar fi de origine română. Codrescu pune o lumină asupra culturii din România. Peisajul intelectual de la noi, la începutul mileniului trecut, „datorită coexistenţei tuturor ideilor pe jumătate demolate de alte idei, era asemănător ruinelor din Piranesi, din care a răsărit ceva ce nici cea mai vizionară avangardă pariziană nu anticipase, dadaismul”, aşa notează Codrescu. Deşi scrie de aproape patru decenii numai în engleză, traducătorul său loial Ioana Avădani, făcându-i un come back de nici nu se simte rătăcirea prin limba lui Shakespeare, mai aduce o ofrandă ţării sale de origine. Andrei Codrescu a plecat demult. Şi bine a...