Herta Müller – Regele se-nclină şi ucide

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009 De Marius Ghilezan „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ Regele din volumul Regele se-nclină şi ucide, apărut în 2003 în Germania, este un pretext al simbolizării răului pe care l-a trăit autoarea în România.  Personajul Hertei Müller porneşte din starea de piesă de şah, din colecţia bunicului săi, şi ajunge să ucidă. Demnităţi, cariere, destine. Dacă Andrei Makine făcea paralelă între trăirile profunde a Siberiei natale şi cele mai fandosite ale Franţei eterne, scriitoarea din Niţchidorf ne convinge că patria este limba în care exisţi. Ea nu s-a simţit bine nici „la noi în Germania”, cum o sâcâiau nativii de acolo, nici la sat, pentru că acolo nu existau cărţi. Cât de frumos a putut spune lumii despre limba română care, în opinia sa, e mult mai poetică decât germana. Asupritorii sunt în opera ei în afara limbii.  „Te-ai gândit la ceva ce nu necesită conturul unui cuvânt şi care ţi s-a încuibat în cap.” La valoarea scrisului ei, îşi poate permite să inventeze cuvinte. Ce plin de rezonanţă este verbul „a încuiba”. Nemţii o întrebau mereu de ce nu scrie despre prezent pentru a intra în marea literatură. Ne-a explicat în acest volum că ea preferă trecutul pentru a putea înţelege mai bine prezentul. Şi aduce lumii de ştire despre suferinţele româneşti, despre temeiul fugii în Occident, chiar cu preţul vieţii, la trecerea Dunării sau a frontierei, chiar şi despre tembelismul cântării imnului de stat la grădiniţă, unde a fost educatoare, nu tovarăşe.Şi a luat Nobelul. Cartea ne încheie abrupt cu povestea asasinului său, desconspirat de serviciile secrete germane, închis la Berlin şi apoi eliberat, care are astăzi o fabrică de răcoritoare la Timişoara.”Aud că sucul de fructe timişorean e bun la gust.Dar nu voi...

Jemapel&Jemanfu – Critica raţiunii inutile şi insuficiente

De Marius Ghilezan Dacă nu am fi atât de încremeniţi în proiect, le-am putea face loc în contemporanitate şi grupului vesel Jemapel&Jemanfu, pe lângă cupletul de-o serizitate galactică Pleşu&Liiceanu. Cei doi din depărtări continentale şi apropieri onomastice, unul în Ottawa, altul de prin otava transilvană, iau neaoş filosofia de secole la mestecat, precum o face un Bade cu înţelepciune. Cei doi sunt un fel de Pat şi Patachon, Sylla şi Caribda, Stan şi Bran ai zilelor noastre. Autorii nu despică firul în patru, ci leagă ce alţii au deznodat de secole. Din Critica raţiunii inutile şi insuficiente, de un antikantism haios, nebun şi lejer, am înţeles mai lesne de unde vine nodul gordian, dar şi top-down-ul care l-a făcut celebru pe Alexandru cel Mare, cât de greu e să fii nemuritor printre muritori, care sunt ecuaţiile viciului şi care sunt necunoscutele prostiei umane, duse la sacrificiu. Jemapel&Jemanfu au deschis un război frontal ipocriziei celor care meditează tandru, jovial şi dantesc într-o lume a tristeţilor livreşti. Zâmbiţi, vă rog, şi nu mai staţi crispaţi!   Order Critica raţiunii pure şi insuficiente Preţ @ RON29,90 Qty: Adauga in cosul de...

Janusz L. Wisniewski – Singurătate pe net

De Alexandru Cristian Dragostea este un sentiment sublim. Nu o putem determina și  nu o putem delimita. Dragostea poate fi virtuală sau este doar un sentiment ce este caracteristic unor fiinţe ce au frica de singurătate. Nu toate fiinţele doresc dragostea, cele mai multe speră să o atingă şi de frică nu se apropie de ea. Născut de ziua numelui, 30 aprilie, Jakub este un om de ştiinţă ce lucrează la Institutul de Genetică Moleculară Max Planck. Un tânăr cercetător prins în amintirile unor mari iubiri, Natalia, Jennifer. Cu Natalia dragostea nu  a fost vorbită ci doar simţită. Sfârşitul tragic al Nataliei îl aruncă în golul minţii. Internat la dezintoxicare,  va cunoaşte o poveste cutremurătoare. Preotul Andrei este nebunul care şi-a tatuat pe braţ apostazia. Sufletul și mintea sa suferă dar o forță îl face să treacă peste deziluzia supremă, dorința de a continua să trăiască. Un tânăr doctorand polonez îi arată posibilitatea comunicării pe internet, uşor şi fără pierdere de timp. ICQ un program revoluţionar care oferă posibilitatea de a vorbi cu oricine oricând. Jakub poate vorbi cu oricine pe internet pentru a-și alina tragediile din viața sa.  Ea este o tânără dezamăgită de relația cu soțul ei, un soț prea ocupat pentru  a avea timp și de ea. Rutina distruge căsniciile și omoară dragostea. Pasiunea pentru carieră le-a distrus pasiunea și focul primelor emoții. Se văd în tren dar nu se cunosc. Pe net se vor cunoaște dar viața reală va fi o enigmă pentru ei. Ea are curajul de a-l aborda pe net, el curajul de a vorbi. Dragostea lor virtuală începe să crească și să prindă proporții nebănuite. Dar viața nu este întotdeauna așa cum ne-o imaginăm. Jakub  o dorește lângă el, deși Ea este doar o serie de scrieri virtuale. Conversațiile îi alină singurătatea.             S-a făcut atât de liniște în lumea fără tine,...

Lucian Mareș – Jurnalul Răului

De Cristina Nemerovschi “Ceea ce o generaţie acceptă cu moderaţie, următoarea va practica în exces. Din păcate, asta se aplică cu precădere în cazul prostiei. Odată ce prostia e acceptată şi înţeleasă ca atribut, în scurt timp ea se va transforma în virtute”. Nu este un fragment dintr-un tratat de etică a la Voltaire, în versiune postmodernă, ci din romanul Jurnalul Răului al prozatorului Lucian Mareș. Un tablou tranşant, nemilos, al lumii actuale, poate prea dur și prea viu pentru cei timizi, obișnuiți cu realitatea înfrumusețată și cât de cât suportabilă.   Cagula, în Jurnalul Răului, este atât un simbol al depersonalizării, cât și al câștigării adevăratei identități, al eliberării. Personajul acestui roman este mizantrop dar în același timp și umanist, este dur, este sincer, este înțelept și are ceva din grația și carisma anarhiștilor de talia lui Bakunin și Kropotkin. Nu se sfiește deloc să ni se înfățișeze în adevărata sa natură, chiar dacă aceasta îi oripilează pe mulți, căci le arată propriile slăbiciuni. Cu siguranță, este un erou care nu va trece neobservat, atât în literatură cât și dincolo de ea. Romanul lui Lucian Mareș a stârnit deja controverse. Mulți susțin că imaginile prezentate în Jurnalul Răului sunt mult prea brutale, prea neîmblânzite, iar ideile susținute – cu totul și cu totul imorale. Tocmai de aceea, este exact cartea de care avem cu toții nevoie....

Alessandro Baricco – Mătase

De Alexandru Cristian Uneori viaţa ne poate aduce mult mai mult decât îi cerem. Un spectacol este viaţa omului. Unii doresc să-l joace alţii doar să se uite. Unii oameni sunt făcuţi doar pentru a-şi privi viaţa alţii doar pentru a o trăi.               Hervé Joncour un tănăr sublocotenent de infanterie se hotăreşte să nu urmeze cariera pe care şi-o dorea tatăl său, armata. După o întâlnire care i-a schimbat viaţa cu un oarecare  Baldabiou, acesta se hotăreşte să devină crescător de viermi de mătase. În anul 1861 avea 32 de ani iar epidemia de pebrină care distrusese toate culturile de mătase din Europa era în plin avânt. Locuitor al unui sat Lavilledieu care se ocupa cu sericicultura, erau 7 filaturi de  mari de prelucrat mătasea,  şi membru al unei bresle profesionale Joncour se decide să facă ceva pentru a salva resursa economică  a satului. Se decide să plece în Japonia, la propunerea lui Baldabiou. Japonia era o ţară închisă, îşi deschisese comerţul de puţin timp în anul 1853-evenimentul escadrei lui Matthew C. Perry. În călătoria sa în Japonia observă o femeie care nu avea o tăietură orientală  a ochilor şi avea obrazul unui copil. Aceea femeie îl fascinează şi timp de 4 călătorii repetate, până la izbucnirea războiului civil în Japonia, Hervé o va căuta pe aceea femeie-ideal. Hara Kei cel care îi procura ouăle pentur viermii de mătase a simţit atracţia francezului pentru femeia care era lângă el. Pe Hervé îl pasiona misterul care îl lega pe Hara Kei de această femeie. Nu ştia dacă o iubeşte sau nu, dar când a plecat ultima oară din Japonia în 1864 ştia că o va vedea pentru ultima dată. Gândul i-a rămas la ea. Hélène soţia sa îi va ticlui o scrisoare în limba japoneză pe care o va păstra toată viaţa.  O scrisoare în care şi-a exprimat...

Iulia Militaru – Marea Pipeadă

De Gabriel Daliş Sunt unele cărți de versuri pe care, după ce le citești, vrei să le memorezi poeme întregi. Sunt alte cărți de versuri pe care, după ce le citești, doar vorbești despre ele. Chiar dacă la superlativ. Excelentul debut al Iuliei Militaru, semnalat și ultra-premiat de distinsul critic Paul Cernat, face parte din această a doua clasificare; este o carte atipică în contextul poetic actual, care mustește de literatură, matură, departe de aproape tot ce înseamnă “astăzi”, situată în preajma acelor cărți de demult despre care unii chiar cred că și-au pierdut autoritatea sau chiar parfumul vremurilor trecute. Nimic mai greșit. O carte în spatele căreia se regăsește cititorul profesionist cu un pas înaintea poetului cult. Marea Pipeadă este o odisee prin literatura română, care te duce cu gandul la Pripealele lui Filothei, de la începutul secolului al XV-lea, și grația poeților Văcărești, la blestemele lui Arghezi și Levantul lui Mircea Cărtărescu (mai ales, cum bine semnala Antonio Patraș), neratând perfuzabilul mizerabilism aflat deja în septica morgă douămiistă. Singurul inconvenient al lecturii a fost așezarea textelor unele sub altele, ca într-un cotidian, plin de știri colorate, ilustrate cu personaje din iarmaroacele de altădată (întâlnite și la Ion Barbu), în care se distrează la propriu un personaj nebunesc, plin de fumuri – dacă e să ne referim la titlul volumului – jemanfișistul nevrotic, clandestinul Clau. Dacă la început am crezut că este vorba de o simplă lipsă de gust din partea tehnoredactorului, impresia pe care mi-au lăsat-o poemele Iuliei Militaru, la sfârșitul lecturii, poeme așezate unele sub altele, repet, a fost că tocmai această babilonie reușește să ascundă sinele unei singure voci care nu-și asumă nesiguranțele. Poemele se autosuspendă fără mantaua groasă și protectoare a livrescului, fără miza discursivă care obligă, într-un fel, la o înțelegere a textului printr-o convenție retro, literaturizantă. Poate și de aici senzația de...