Andrei Makine – Femeia care aşteaptă

De Marius Ghilezan Povestea lui Andreï Makine începe cu un fel de apologie pentru moartea simbolică. Autorul “ucide” egoul tinereţii sale pentru a dejuca rolul solitar pe care şi l-a impus femeia din titlu. Vera, că despre ea spune povestea, este trecută de prima tinereţe. Trăieşte departe de lume, într-un sat rusesc de pe lângă Marea Albă. Îşi tot aşteaptă logodnicul de pe front. Într-una din verile anului 1970, un tânăr intelectual din Leningrad, de 26 de ani, plin de dispreţ faţă de epoca tristă a lui Brejnev şi regimul său represiv, este trimis să scrie un reportaj despre obiceiurile locului şi femeile rămase văduve. Descoperă ruinele marelui vis colectivist, dar şi germenii prăbuşirii civilizaţiei. Aşa o găseşte pe Vera, o profesoară, în vârstă 47 de ani. Când avea doar 16 ani, logodnicul ei a murit pe front. Trauma sa, aceiaşi cu a milioane de femei sovietice, nu se vindecă nici după ani de zile. Cea care i se spunea “credincioasa” refuză să ştie că Boris al ei nu mai este şi nu se va mai întoarc. După 30 de ani, ea se conservă încă pentru el, trăind o viaţă fără sens. Tânărul, în timp ce adună poveşti despre viaţa rustică pentru satira sa, este tot mai atras de Vera. Foarte arătoasă, o forţă a naturii, îmbrăcată mereu cu un palton militar, cărând tot timpul o plasă de pescuit după ea, i-a stârnit atenţia tânărului. Povestitorul flirtează naiv şi îngăduitor. Îi laudă cărţile din bibliotecă, o încurajează să-şi termine studiile. Ea se gândeşte tot la Boris. Se duce regulat în gară – probă de masochism – doar pentru a aştepta trenul de la Moscova, cu care, zice ea, trebuie să apară eroul. La un moment dat este descrisă o scenă grotească în care una dintre văduve îi arată străinului ziare cu articole despre succesul lui Boris, care ar fi...

Yasmina Khadra – Sirenele bagdadului

De Marius Ghilezan Prin “Sirenele Bagdadului”, scriitorul algerian Mohammed Moulessehoul, fost combatant militar, nevoit din cauza cenzurii să semneze cu pseudonimul Yasmina Khadra, în pagini scrise cu determinare și rafinament, dezvăluie devenirea, trăirile și latura umană a unui arab pregătit să devină kamikaze. Tânărul din satul irakian Kafr Karam, fiul fântânarului, descoperă ororile războiului, cruzimea luptătorilor americani, care ucid fără milă un copil cu dizabilități și când îi este dezonorat tatăl explodează de nervi, iar o nuntă sare în aer la propriu. ”În vreme de război, îndoiala îi dă întâietate neghiobiei, în detrimentul judecății la rece; chestia asta se cheamă legitimă apărare…” Își pierde cumpătul și ia calea Bagdadului. Acolo, sora sa, medic, nu-l primește în apartamentul ei, dar îi oferă o sumă de bani să meargă la un hotel. Deh, ruda săracă de la țară. Sfătuit de către un chelner, înnoptează la o Moschee. Se trezește dimineața fără rucsac și fără bani.  Supraviețuiște în lumea rău famată. “Orașul era ca o strecurătoare, lua apă de peste tot. Aici, atentatele erau monedă curentă. Nu se astupa o gaură, că apăreau altele, și mai ucigătoare.” Când disperarea părea că-l mistuie cu groază, apare îngerul din senin, în persoana consăteanului Omar Caporalul. O pornire lăuntrică îl trimite în grupul lui Sayed, fost țăran, ajuns prin împrejurări necunoscute, proprietar de magazine. În spatele rafturilor organiza în secret Jihadul contra necreștinilor. S-a supus vieții crude de răzvrătit, fără să pună prea multe întrebări. Se lasă dus de valul de ură contra americanilor și de aici nimic nu mai era pentru el ca înainte. Așteaptă cu o răbdare înfuriată să intre în luptă. ”Eram ca un șobolan prins în capcanele trupului meu. Mintea îmi alerga în toate părțile, fără să găsească o portiță de scăparea. Asta să fi fost claustrofobia? Aveam nevoie să-mi ies din țâțâni, să fac explozie ca o bombă, să folosesc...

Bernhard Schlink – Cititorul

De Gabriel Daliş “Cititorul” lui Bernhard Schlink este unul dintre cele mai frumoase romane pe care le-am citit. O poveste fascinantă, controversată și obsedantă. O scriitură densă, directă, intimă, convingătoare. Fiecare capitol bine plasat, în care nu ai impresia că citești pagini scrise, ci literatură pură, păstrează integritatea unei povești care, din 1995, anul apariției romanului, continuă să facă înconjurul lumii, într-o ecranizare de Oscar. Romanul demonstrează că asumarea trecutului nu înseamnă nicidecum iertare, ci recunoașterea vinovățiilor care nu trebuie să fie uitate. Oferta tematică este extrem de generoasă – despre pasiuni interzise, despre societatea germană de după cel de-al treilea Reich, despre nefericire, izolare și obsesii, despre nevoia autovindecătoare a unei nații care și-a programat nestingherită dezastrul moral în ultima limită a degradării umane, prin Holocaust. Senzația lecturării acestei cărți este ca și cum te-ai izbi de un tren de mare viteză și ai supraviețui. De acelaşi autor Weekendul...

Kurt Vonnegut – Galapagos

Minunat, provocator, o lectură captivantă. USA Today

Fabio Geda – În mare sunt crocodili

De Gabriel Daliş   Invaziv şi plin de neprevăzut este acest roman abordat ca o stringentă nevoie de viaţă, periculos precum anumite politici contemporane şi agresiv ca societatea de astăzi, moştenitoare a unor false principii de viaţă. Suntem clandestinii propriei noastre existenţe şi devenim străini în afara ei. În mare sunt crocodili este un volum care dovedeşte că şansa pe care trebuie să şi-o acorde uneori oamenii poate depăşi orice barieră culturală, politică sau ontologică. Noţiunea de ilegalitate aproape că dispare, în sprijinul unei libertăţi care trebuie câştigate cu orice riscuri. Abandonul, copilăria copleşită de riscuri şi de singurătate, căutarea unei vieţi mai bune fac din acest volum o epopee actuală a spiritului uman , ca parte a unei zone de demnitate şi protecţie aflate mai departe ca niciodată. Imigraţia, de această dată, nu înseamnă neapărat o viaţă mai bună, ci asumarea dreptului de a trăi pur şi simplu. Bestseller în peste 20 de ţări, În mare sunt crocodili de Fabio Geda este o carte care te urmăreşte ca un vis tulburător, într-un dialog plin de spaime şi riscuri. O scriitură impecabilă, tandră şi rece, dialoguri incredibile în care se întrezăreşte perspectiva continuă. Pentru că În mare sunt crocodili este, înainte de orice, o carte a perspectivelor. Îşi merită pe deplin succesul internaţional şi traducerea splendidă în limba română. Enaiatollah a terminat de spus povestea lui la puţin timp după ce a împlinit douăzeci şi unu de ani(poate). Data zilei lui de naştere a fost stabilită de chestură: 1 septembrie. Tocmai a descoperit că în mare sunt crocodili. „Limba Enaiat. În timp ce vorbeşti şi povesteşti mă gândesc că nu foloseşti limba pe care ai învăţat-o de la mama ta. Acum, la seral, înveţi istoria, ştiinţele, matematica, geografia, şi înveţi acele materii într-o limbă care nu e cea pe care ai învăţat-o de la mama ta. Numele mâncărurilor nu sunt în limba pe care...

Silvia Colfescu – Două luni în Europa

De Marius Ghilezan Volum disponibil şi sub formă de eBook AICI Există viaţă şi în spatele Cortinei de fier. Asta vrea să ne explice Silvia Colfescu, norocoasa profesoară bucureşteană, care a avut şansa de a primi paşaport pe timpul lui Ceauşescu şi a putea scoate bătrâna Dacia în „Străinezia”. De ce noroc? Pentru că foarte puţini scăpau de vigilenţa Securităţii. Citind mărturiile de călătărie – ca unul care am cărat cocoşat sticlăria roşie de Tomeşti prin DDR – recunosc preţul libertăţii de mişcare din acea vreme. Totuşi, plecând la „drum sălbatic, spre un vest nesălbatic” autoarea a reuşit să compună un portret realistic de călătorie. Aşa era. Tinerii de azi ar înţelege cu greu sacrificiile prin care au trecut unii părinţi pentru a putea admira frumuseţiile „occidentului exploatator.” „Două luni în Europa” trebuie citită doar în contrast cu epoca, zisă de aur, în care o portocală sau un paşaport nu erau decât delicatesuri pentru privilegiaţi. Aşa cum a promis de la început, Silvia Colfescu nu „a asasinat cititorul cu descrieri despre munţii solemni ca nişte generali bătrâni” sau cu prezentarea exponatelor pinacotecilor care se pot găsi în oricare dintre pliantele de prezentare.  A spus poveşti despre întâmplări reale.  Autodeclarată săracă, cititoare, dar cu mulţi pantofi, ne-a cam agasat cu greutăţile financiare. Poate am fi dorit mai mult să aflăm despre convertirea laicului din Est la noua religie europeană. Să ni se spună ce urme adânci au lăsat cele două luni de rătăciri în viaţa unuia întors la disperările de acasă. Oricum,  Rosinanta (Dacia, maşina de călătorie) şi-a prezentat pe deplin limitele. A gâfâit şi a dat aburul afară prin Alpi şi a cărat un magazin de alimente din Occident la rudele sărace de acasă. Poate  că brand-makerii de la fabrica din Argeş mai bine sponsorizau proba de rezistenţă a bătrânei Dacii, decât voiajul din „ Noua Caledonie: la un...