Gunter Grass – În mers de rac

Premiul Nobel pentru Literatură, 1999 “fabulele sale negre şi jucăşse în acelaşi timp portretizează faţa uitată a istoriei” De Gabriel Daliş O carte documentată şi densă, pe alocuri extrem de plictisitoare, garnisită cu o secţiune consistentă de Note, care dă senzaţia apropierii ei mai mult de o lucrare academică decât de literatură. Citind-o, am simţit un soi de blocaj în ceea ce priveşte dramatismul poveştii în sine şi o lipsă de acuitate, mai ales la nivelul dialogurilor, care se poate datora traducerii făcute, probabil, neglijent. În mers de rac este o scriere densă care aduce în lumină puterea premoniţiilor unor vremuri abandonate. Oare scufundarea Titanicului a fost catastrofa secolului XX sau a existat un alt vas care a avut o soartă  mai nefericită? Torpilat de forţele sovietice în aceeaşi zi în care Hitler, cu 12 ani mai devreme, la 30 ianuarie 1933, ajunsese la putere, vasul Wilhelm Gustloff vine ca o furtună a fantomelor trecutului gata să zdruncine vremuri oricum dure. Drama adevărului istoriei, de această dată, compleşeşte orice tehnică literară. De acelaşi autor Pisica şi şoarecele Anestezie...

Eric Emmanuel Schmitt – Elixirul dragostei

De Alexandru Cristian Dragostea e un mister de nepătruns. Un sentiment unic ne inundă sufletul când ne îndrăgostim. Când iubim inspirăm sentimente şi expirăm dragoste. Oare putem iubi fără a fi iubiţi? Oare ne putem sacrifica ştiind că vom fi iubiţi?     Doi îndrăgostiţi, Adam şi Louise, după o poveste de dragoste de 5 ani, pun capăt  unei furtuni de sentimente. Cu adevărat s-au iubit… El la Paris, respirând parfumul ei favorit Cuir de Russie de la Chanel şi citind cartea ce are mirosul ei, Legături primejdioase. Ea în Montreal, amintindu-şi nopţile cu miros de aventură în Parisul iubirii lor. Într-un email Adam îi propune să rămână prieteni. Pentru apriga Louise acest lucru este o umilire şi o degradare totală. Ea femeia cea mai răsfăţată din Paris să devină o simplă amică? Nu poate fi de acord. Adam îi spune că doar pielea desparte iubirea de prietenie. Tot el subliniază că sentimentele şi sexul sunt două planuri diferite. Putem avea acelaşi sentimente profunde fără să avem o relaţie fizică. Prietenia nu e poluată de carne, scrie maliţios Adam. Adam un psihanalist care arată bine, elegant şi îndrăgostit de parfumuri, crede că a găsit Elixirul dragostei. Meseria sa îl poate face atractiv în faţa multor femei şi fatal în faţa pacientelor sale. Când apare Lily, o  prietenă cu Louise, Adam devine un biet îndrăgostit dus de val. Stăpânirea de sine este o palidă amintire în faţa zeiţei din ţara frigului, cum o alintă el. În America de Nord, bărbaţii au o viaţă mai grea decât în Europa. Acolo este înrădăcinat un curent feminist care împletit cu antimachism-ul visceral produce un cocktail de resentimente faţă de curtoazia bătrânului continent. Louise îi transimite că are o relaţie cu Brice. O poveste de iubire sau o plăsmuire a unei femei rănite? Adam răspunde plin de avânt, îi descrie nopţile pariziene şi normande trăite...

Claudia Groza – Tolba cu poveşti

De Ovidiu Dima Copiii caută în orice lucru o magie. Atunci părinţii fie le oferă jucării, fie le citesc poveşti.  Majoritatea le cunoaştem, le ştim deja învăţămintele. Dar vine o vreme când oamenii trebuie să se schimbe, să ofere ceva nou. Nu mai e la modă „Fetiţa cu cibrituri.” Lumea se reintepretează. Unei astfel de piese sociale, Claudia Groza îi vine în ajutor.  Tolba cu poveşti este un dar neaşteptat din partea unui povestitor cu har. Cartea începe o poveste despre boabele de mazăre. Băiatul Vlad, un altfel de Neghiniţă a lui Delavrancea, plecat la însămânţat cu bunicul lui, descoperă că nu toate boabele sunt la fel şi că doar cele sănătoase pot da rod. Astfel, juvenilul cultivator a luat „bobul mic, firav şi timid” şi l-a sădit aproape de cămăruţa lui, a avut o cucernică dragoste faţă de mica lui plantă care după ce a crescut i-a vorbit. Sigur că literatura pentru copiii e plină de prinţese, zmei, vrăjitoare şi băieţi de curte. Autoarea vine şi completează panoplia cunoscută cu aventurile prinţesei „Zori e zi,” răpită de Zmeul solzos şi dusă în împărăţa sa. Niciun trimis al Regelui nu a putut trece obstacolele puse în cale, doar tânărul servitor, împărţind bunătate, a răzbit şi a reuşit să rupă vraja în care căzuse Zmeul şi să elibereze frumoasa fată. Aşa cum era înţelegerea, uitasem să o spun, salvatorului i se cuvine mâna fetei.  Nu ni se spune decât că nunta a durat trei zile şi trei nopţi. Pentru că micuţii trebuie să înveţe şi părţile anatomice şi funcţionale ale corpului, Claudia Groza a reuşit prin „Piticul şi puful de păpădie” o frumoasă compoziţie stilistică şi epică. Povestea cu revolta dulciurilor din supermarket e savuroasă. Toate istorisirile sunt pline de învăţăminte, uşor scrise şi pline de pilde despre binele care face minuni. Mocăilă, Troncănilă şi viţelul Fedor din Ferma animalelor...

Naghib Mahfuz – Miramar

Premiul Nobel pentru Literatură, 1988 De Alexandru Cristian “prin lucrări bogate în nuanţe când realiste, când ambigue, a realizat o artă narativă arabă care se aplică întregii umanităţi”. Ce este destinul? Există  un destin? O viaţă de om este scrisă într-o carte divină? Destinele oamenilor sunt atât de pline de inexplicabil încât te întrebi dacă există o logică. Logica destinului unui om este că acel om trăieşte. Viaţa are o logică a ei. Dar întâmplările din viaţa unui om…? Pensiunea Miramar este locul unde se împletesc destine. Vieţile oamenilor sunt atât de diferite chiar opuse. Ce îi leagă totuşi? Locul acestei pensiunii care este mitic. Cheia destinului lor este o clădire veche bătută de arşita deşertului şi de briza Alexandriei. Grecoaica , patroana pensiunii, este un oracol de fapte şi de întâmplări. Prin ea există pensiunea , destinul ei s-a împletit de această pensiune. În destin există viaţă şi moarte. Moartea a cuprins şi pensiunea. O crimă fără explicaţie va desăvârşi destinul pensiunii, Alfa şi Omega. Numele pensiunii Miramar este o metaforă plină de mister. Un loc în care oamenii vin , pleacă, se nasc şi mor sub privirea plină de calm a mării. Fascinantă , eterna şi unica mare care asistă pasivă la evenimentele din viaţa oamenilor. Naghib Mahfuz a scris acest roman cu gândul la însemnătatea locurilor şi lucrurilor în viaţa oamenilor. Roman citadin cu tentă poliţistă este un roman  ce descrie societatea egipteană la jumătatea secolului trecut. Frământarea politică era prezentă la toate nivelele societăţii ; monarhie sau republică , democraţie sau autocraţie. Întrebări pe care personajele şi le pun în mod conştient nerealizând că nu vor mai afla răspunsul. Timpul are toate răspunsurile. Roman scris cu vervă plin de lirism social , o veritabilă frescă a Egiptului. Acest roman ne confirmă talentul lui Mahfuz de  a descrie complexitatea unei societăţii şi dramele acesteia. Societatea egipteană...

Par Lagerkvist – Baraba

Premiul Nobel pentru Literatură, 1951 De Alexandru Cristian “pentru vigoarea artistică şi adânca originalitate cu care a căutat în creaţia sa răspunsul la veşnicele întrebări ale omenirii.”  Istoria creștinismul este agitată. Plină de iubire și ură, de loialitate și trădare, de credință și de apostazie. Creștinismul este religia care își fundamentează trăirea pe ființarea Fiului lui Dumnezeu.  Baraba (Recenzie Marius Ghilezan) a fost osândit la moarte. Un hoț nevrednic din marea cetate a Ierusalimului. Împreună cu el a fost osândit un rabin evreu pe care unii îl adorau ca și pe Mesia. Hoțul nu știa puterea acestui rabin. Marea întrebare a lui Baraba a fost de ce Mesia s-a lăsat biciuit, pălmuit, umilit, scuipat și răstignit? Pentru iubirea de oameni răspundeau toți. Nu va uita niciodată privirea mamei lui Iisus de pe Golgota. O privire care cuprindea toată deznădejdea lumii și aduna în ochi vinovăția veacurilor. Baraba nu crede că cel răstignit este Mesia. Nu-și poate imagina cum de acceptă umilințele. Nu pricepe sau nu vrea să înțeleagă. O femeie simplă îi spunea lui Iisus care trecea pe drumul Ierusalimului;  nu vreau o minune, te priveam,  Doamne, doar trecând.  Atunci Iisus îi spune adevărata înțelepciune Iubirea. Iubiți-vă toți, acesta este îndemnul Domnului. Iisus a strigat în fața judecatei: Sloboziți-l pe Baraba și răstigniți-mă pe Mine. Femeia simplă va fi osândită și va pieri în chip mucenicesc. Baraba răzbună moartea ei cu o crimă. Baraba nu poate iubi este singur, este singurătatea întrupată. Pentru el exită Împărăția Morții care este nimic. Trăirea pentru Baraba a credinței este neliniștea cunoașterii;  dacă într-adevăr cel răstignit era Mesia, dar nu poate fi… nu se lăsa umilit. Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor nu poate fi batjocura unor oameni simpli. Închide ochii și vede întunericul de pe Golgota, atunci Iisus și-a dat sufletul.  Acel întuneric nu-l va uita toată viața sa, o umbră asupra Orașului Sfânt. Un...

Serghei Dovlatov – Geamantanul

De Alexandru Cristian Viaţa într-un stat totalitar nu este atât de plicitisitoare pe cât am putea crede. Oamenii se străduiesc din răsputeri să trăiască bine.  Într-o societate închisă contrabanda şi falsul sunt la mare căutare. Rusia sovietică a anilor 1970 părea o fantomă uriaşă pentru Vest, ruşii se obişnuiseră să trăiască aşa. Iadul era mai vesel, ne povesteşte un tovăraş ce lupta contra împlinii comunismului. Geamantanul plin cu lucruri ne poate aduce aminte de o grămadă de întâmplări.  O cămaşă, nişte şosete, o mănuşă. Un emigrant rus deschide un geamantan care cuprinde povestea vieţii sale. O viaţă petrecută în Rusia sovietică unde teama era la tot pasul. O povestire în ramă savuroasă, plină de substanţă şi de înţeles, Geamantanul este o filosofie a istoriei subtilă şi ironică. Fiecare lucru din geamantan ne povesteşte câte ceva. Şosetele finlandeze de nailon de micul comerţ şi trafic de pretutindeni, centura de ofiţer de o armată plină de adepţii ai lui Bachus, nişte ghete de o statuie a celebrului savant Lomonosov, o căciulă de blană de însemnătatea banilor. Ironic, inteligent cu un scris realist expresiv Serghei Dovlatov este revelaţia literaturii ruse la final de secol XX. Un secol măcinat de conflicte şi ură. Dovlatov este un Dostoievski modern, vesel şi sarcastic. Iadul său este un circ, o comedie în care toţi sunt actori cu voia lor. La Dostoievski omul se chinuieşte între fizic şi metafizic la Dovlatov omul îşi dă seama de inutilitatea sa pe pământ într-o anumită eră istorică. La Dostoievski persoanele gândesc atemporal, la Dovlatov oamenii sunt temporali, palpabili, reali. Conflictul om-stat este reprezentat, la  Serghei Dovlatov, de încercarea de multe ori amuzantă de a păcăli   un sistem monstruos. Monstrul este păcălit cu  umor şi ironie. Într-o lume tristă trebuie să zâmbim şi să simţim evenimentele. Tragedia nu este tipică omului de rând. Dovlatov scrie comedia omului simplu,  Dostoievski  ne povesteşte...