Najat El Hachmi – Ultimul patriarh

De Ovidiu Dima Povestea Ultimului patriarh este narată de fiica lui Mimoun Driouch – patriarhul din titlu – de la naşterea lui până la admiterea ei la universitate. Mimoun crede cu tărie că viaţa în patria părinţilor săi nu e pentru el, aşa că asistăm la exodul familiei lui din peisajul rural al Marocului în Catalonia urbană. Natura violentă şi paranoia lui Mimoun generează furie şi frustrare, pe care acesta le varsă în repetate rânduri asupra soţiei şi copiilor. Nu ăsta era destinul lui – această propoziţie se repetă aproape ca o mantră în cazul lui Mimoun, care crede cu tărie în menirea sa măreaţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor, ideea începe să-şi piardă conţinutul – Mimoun nu reuşeşte să depăşească limitele rolului pe care sistemul patriarhal i-l impune, însă fiica lui, da. El Hachmi analizează rolul femeilor în cadrul culturii de tip patriarhal, abordând, totodată, probleme contemporane, cum ar fi imigraţia şi integrarea, dar şi identitatea fracturată a individului care îşi are originile în două culturi total diferite. Romanul este deopotrivă saga unei familii marocane şi povestea unei fete care luptă să-şi găsească identitatea şi să scape de sub dominaţia unui tată despotic. Najat El Hachmi construieşte două personaje de o forţă incredibilă, Mimoun şi fiica sa, care ne călăuzesc în două lumi aparent ireconciliabile şi care vor rămâne mult timp în amintirea şi în inima cititorilor. Ultimul patriarh a primit Premiul Ramon Llull în 2008 şi Premiul Ulysse pentru roman de debut în 2009, fiind tradus în engleză, franceză, italiană, portugheză, turcă şi arabă. Despre autoare Najat El Hachmi s-a născut în Maroc şi, la opt ani, a emigrat, împreună cu familia, în Catalonia. A studiat literatura arabă la Universitatea din Barcelona. Scrie de la vârsta de doisprezece ani – la început un hobby, scrisul s-a transformat treptat într-o modalitate de a canaliza această anxietate...

Adriana Săftoiu – Cronică de Cotroceni

De Marius Ghilezan “Cronică de Cotroceni”, noua carte a Adrianei Săftoiu, devenită bestseller prin graţia aparatului de dezinformare al sistemului, este singura lucrare despre patologia puterii apărută în România, cu pacientul ţinut sub observaţie mai bine de doi ani. Pacientul fiind sistemul care crează monştri, vorba autoarei. O ştiu pe Adriana Săftoiu de vreo douăzeci de ani, dar nu îi cunoşteam veleităţile de psiholog curant. Prin tehnica observaţiei directe, luând ca itemi variabila dependentă, stima de sine, iar ca variabile independente preşedintele şi anturajul, fără să-şi dorească, reuşeşte o psihodiagnoză clinică a puterii, un simplu portret, fără a oferii soluţii terapeutice. Adriana Săftoiu cunoaşte experimentul şi pune pe masă adevărul. Şi asta deranjează. Nu tuşează alcovul în verzale, se fereşte de chestiuni legate de viaţa privată, contrar afirmaţiilor detractorilor săi de pe tembeliziuni vorbeşte sfătos, ca un clinician, despre pusee şi derapaje, despre delirul mistic al preşedintelui, despre personajele toxice care-l “anturau”, vorba autoarei, cu multă îngăduinţă, pentru că “omul simte mai intens răul decât binele”. Scrisul e alert, cu nerv temperat, fără invective, cu o maximă îndurare faţă de preşedinte, dar tăios la adresa abuzului din spatele sintagmei “strict secret” sau al luptei împotriva corupţiei. Am subliniat în carte mai multe pasaje despre calităţile preşedintelui decât defectele acestuia. Pe bune. “L-aş aşeza pe Traian Băsescu în zona disco, atunci când vine vorba să creeze sau să întreţină un climat de bună conduită şi politeţe.” “Atributele lui sunt rapiditate în acţiune, capacitatea de-a face mai multe lucruri odată, ambiţia, productivitatea în muncă, energie în acţiunile intreprinse, spiritul mobilizator, plăcerea efortului, combativitatea…” spune autoarea. Adriana Săftoiu nu-i reproşează preşedintelui prea multe, nici nu-şi permite, mereu i-a spus “domnule preşedinte”, doar că nu o asculta când era vorba despre relaţia cu media. Sigur, aici era top-off. Rar am cunoscut un “om al aparatului de stat”, care să se poarte cuvincios cu lumea,...

Doina Doru – Incredibila poveste a Ioanei Brătianu

De Marius Ghilezan Pentru că există un timp al dărâmării şi unul al zidirii, una dintre cele mai memorabile personalităţi ale neamului românesc, pe care am cunoscut-o în primăvara anului 1990 la sediul din Magheru al PNL, o femeie dârză, calculată, distinsă, cu marketingul politic în sânge, o regalistă convinsă, icoană a demnităţii neamului românesc este acum personaj de carte, după cinci ani de la plecarea la cer. Era devastator, dar şi pilduitor, să o asculţi povestind, cu tristeţe dârză, despre martirizarea ilustrei ei familii, care a contribuit la istoria modernă a României şi de viziunile sale privind revenirea ţării noastre în rândul statelor civilizate europene. În Partidul făurit de Ion I.C. Brătianu i s.-au oferit doar funcţii decorative. „Mă ţin ăştia pe post de ficus la intrare,” ţin minte că mi-a spus odată. Dacă străbunicul ei a venit la braţ cu Principele Carol de Singmaringen, devenit ulterior Rege al Românilor, ca un arc peste timp, ea s-a întors la braţ cu Principesa Margareta, în ianuarie 1990. Graţie tenacităţii şi talentului publicistic al colegei noastre Doina Doru, „Incredibila poveste a Ioanei Brătianu” a apărut în librării. În vremuri de restrişte şi de deznădejde, românul poate găsi un model. O pildă de patriotism luminat. În sediile pline cu portrete ale lui Ion I.C. Brătianu şi Ion C. Brătianu, unde mulţi nu fac diferenţa dintre cei doi, n-ar trebui să lipsească această carte. Incredibila moarte a Doinei Doru Ultima oară am întâlnit-o la sediul din “Aviatorilor” al PNL. Era prima campanie de referendum pentru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Lucram cu staff-ul tehnic. La un moment dat, unul dintre tineri, m-a invitat să vin rapid la şedinţă. M-a apostrofat. „Ce tot pierzi vremea cu baba aia!” Din respect pentru memoria Ioanei, nu-i voi destăinui numele, celui care astăzi e mare lider PNL. Nu ştia că respectabila doamnă e însăşi istoria partidului din care făcea...

Ryszard Kapuściński – Şahinşahul

De Alexandru Cristian Povestea căderii unui împărat Un popor nu cunoaşte frica sau teama. Când un popor se teme este ţinut într-o dictatură. Când nu se mai teme poporul este condus democratic sau se luptă pentru schimbarea unui regim, mai exact  contestă autoritatea. Cartea lui Ryszard Kapuściński este povestea unei familii care a condus Iranul. Şahinşahul este saga căderii unei mari familii, Pahlavi. Istoria familiei se împleteşte cu istoria Iranului, între 1921-1979 dinastia Pahlavi a stăpânit Persia. Ţara va deveni Iran în anul 1929 când Reza Khan este proclamat şahinşah, Rege al regilor. Şahul Mohammad Reza Pahlavi a urcat pe tron în anul 1941. Domnia sa este o continuă luptă pentru acapararea puterii. Conflictul cu Mohammad Mossadegh, prim-ministru iranian între 1951-1953, este admirabil descris. Şahul vroia să conducă autocratic iar primul-ministru vroia o conducere democratică. Cine a reuşit să-şi impună ideea este greu de ştiut până în ziua de azi, pentru că ţara se luptă de un secol pentru o formă propice de guvernare. Armele puterii unui dictator sunt poliţia, armata şi serviciile secrete. Şahul conducea cu ajutorul poliţiei sale secrete, SAVAK. Un organism instituţional extrem de crud şi total devotat împăratului. Teroarea savakistă şi autocraţia şahului au convins poporul iranian că acest regim este împotriva sa. Proiectul şahului Marea Civilizaţie s-a lovit de încăpăţânarea poporului de a-l accepta. Marea Civilizaţie consta în modernizarea statului. Rezultatul a fost unul dezastruos pentru regimul şahilor, statul a devenit inegal dezvoltat iar regiml un Moloh al corupţiei, ne subliniază  Kapuściński. Oare destinul Iranului de secole este reprezentat de conflict? Cântecul din perioada revoluţiei, Iran, Iran, Iran e sânge, moarte şi revoltă, este un imn al istoriei iraniene de la Timur Lenk încoace. Regimul şahului a căzut pentru că răbdarea oamenilor a fost violent forţată. Omul din mulţime a încetat să se mai teamă şi aşa s-a declanşat revoluţia, ne spune autorul. Un...

Ismail Kadare – Podul cu trei arce

De Alexandru Cristian Din timpuri străvechi legendele s-au bazat pe realitate. Uneori  faptele depăşeau legenda, alteori legenda plăsmuia faptele reale. Dominaţia otomană s-a întins peste Balcani având la bază manipularea credinţelor străvechi. Gjon un tânăr călugăr, ne povesteşte despre un eveniment ce a marcat şi schimbat istoria Albaniei şi a Europei. În anul 1377 semne prevestesc venirea ordiei otomane. Ujana ce Rea râul de legendă ce desparte Albania de Imperiul Otoman trebuie stăpânit pentru a putea îngenunchea  Alberul. Oamenii locului cred cu tărie că semnele prevestitoare de la râu vor schimba zona, unii în bine alţii în rău. Numai Gjon este temător şi simte că la mijloc este o conspiraţie josnică, o mascarardă făcute de cei puternici. Stăpânul regiunii din sudul Aberului se hotăreşte să construiască un pod, fiind motivat de veniturile posibile aduse de această construcţie. Cei mai bătrâni presimt că se va abate asupra lor o mare nenorocire şi blestemă podul. Ujana cea Rea este văzută ca un monstru care nu va fi îngenuncheat de un căpăstru de piatră. Odată cu începerea construcţiei apar şi primele semne ale legendei balcanice. Pentru a rezista o construcţie trebuie un sacrificu, o jerfă a unui suflet, trebuie să zideşti de viu un om. Răspândita legenda despre reuşită şi sacrificiu a Balcanilor a făcut ca istoria acestui loc să fie imponderabilă şi metafizică. Pentru balcanici istoria este începutul şi sfârşitul unei legende. O crimă va avea loc şi astfel podul va fi terminat. Podul cu trei arce va fi întemeiat pe o jertfă de sânge. Gjon tulburat încearcă să le comunice tuturor că orice lucru întemeiat pe moarte naşte moarte, dar nu îl  ascultă decât codrii şi sinistrul pod. Construirea podului va apropia semiluna de Albania. Vulturul Albaniei se simte ameninţat de calma şi aducătoarea de moarte  semilună. Gjon scrie cronica  cu furie pentru că deja se aud primele lupte la...

Ismail Kadare – Palatul viselor

De Gabriel Daliș Palatul Viselor este o sintagmă a totalitarismului Imperiului Otoman aflat la un pas de dezintegrare și a primitivismului manipulării unei societăți care riscă să își piardă umanitatea. Fața criminală a manipulării și controlării societății albaneze aflate sub mandat otoman ia chipul celei mai respectate instituții numite Palatul Viselor. Aici ajungeau caietele pe care fiecare albanez era obligat să își scrie visul avut peste noapte. Fără a fi un spatiu mitic, Tabir Saray are destinația achiziționării, selectării și interpretării viselor. Prezentată ca o mașinărie umană care funcționează automat, miza interpretării viselor din cartea lui Ismail Kadare era aflarea Marelui Vis, un vis săptămânal, mesianic, ales dintre miile de vise primite, după îndelungi expertize lingvistice. Marele Vis era considerat mai important decât “o armată întreagă sau toată adunarea diplomaților Porții”. Cei care refuzau să-și mărturisească visele, erau aduși la Tabir Secret, “prin mijloace specifice statului”, anchetați, torturați și uciși. De asemenea, persoana care visase Marele Vis era interogată suplimentar, pentru a se avea toate datele autenticității visului.   De acelasi autor Amurgul zeilor...