Felix Nicolau – Fluturele curcan. Specii ameninţătoare

Fluturele este o insectă din ordinul Lepidoptera, termen ce provine din termenii grecesti „lepis” (coajă) si „pteron” (aripă). Mai mult coajă decât miez. Acest ordin are aproximativ 165.000 de specii cunoscute care, în ciuda unei mari varietăţi de forme si culori, au o structură similară, mai toţi fiind înscrişi în uniunile scriitoriceşti de pretutindeni. Printre azteci, fluturii sunt un simbol al sufletului sau ultima suflare a unui muribund. Un fluture care zboară printre flori reprezintă sufletul unui războinic căzut pe un câmp de luptă. Într-adevăr, războinicii se întorc pe pământ sub formă de colibri sau fluturi care, de data aceasta, se apucă imediat de scris şi nu mai suportă vederea armelor. Eventual sapa o mai tolerează, pentru a-i săpa pe cei care nu le laudă culorile, stilul şi fandoselile. Curcanul, însă, este o pasăre de talie mare, originară din America, domesticită cu premii literare încă din timpul aztecilor. În timpul împerecherii în vederea formării găştilor literare, culoarea pielii capului şi gâtului devine albastru şi roşu aprins, masculul desfăşurând coada în formă de evantai. Femelele desfăşoară doar sunete guturale: glu-glu-glu! Şi recită cu gravitate ce le vine la îndemână, pe sub aripi. Specie hipersensibilă, curcanii pot să sufere atacuri de cord sau de panică. în timpul unor teste ale avioanelor U.S. Air Force s-a constatat decesul a mai multor curcani din zonă din cauza atacurilor cardiace. Remediul este aplicarea de laude şi aplauze în zonele tumefiate. Fluturele-curcan este o specie încrucişată ce, paradoxal, nu tolerează fluturii şi curcanii pur-sânge. Există zvonuri că unele exemplare modificate genetic pot rezista fără să scrie chiar şi 6 luni. Timp în care clocesc citind pe...

Cristina Nemerovschi – Ce facem cu România? Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi

E ușor să te bați cu pumnul în piept că iubești România. E simplu să-ți cumperi un fular în culorile tricolorului – roșu, galben și albastru – și să ieși în piață de 1 Decembrie, la un pahar de vin gratis. E comod să te cerți în diferite grupuri pe Facebook cu „nenorociții care nu iubesc trupul patriei mamă și-l pângăresc“. E la îndemână să-ți lipești pe manșetă o etichetă care urlă că „românii sunt frumoși“. E confortabil să te împăunezi cu reușitele altor români, alții decât tine – fie că vorbim despre filme românești premiate în lume, fie că vorbim despre o echipă de fotbal sau niște liceeni olimpici la matematică. E ideal să spui, de acasă, din fotoliul tău, scuipând o coajă de sămânță pe covor: „E buni, domle, e români de-ai noștri!“ Dar, de fiecare dată când ești tentat să spui asta, pune-ți și întrebarea: când am făcut, cu adevărat, ceva real și personal PENTRU...

Cristina Nemerovschi – nymphette_dark99

“Am 13 ani şi 4 luni. În ghiozdanul meu nu găseşti bomboane pe băţ, nu îmi prind părul cu bentiţă, nu port pantofi cu baretă şi nici rochiţe albe. Fac sex pentru că e fun. Îmi testez limitele şi nimic din ceea ce ai putea bănui despre mine nu este adevărat. Mă cheamă Vicky. Ai grijă să nu îmi spui Victoria, port un cutter cu mine tot timpul.” *** Rămasă singură în mijlocul Braşovului, fără bani şi fără baterie la mobil, Vicky, o adolescentă de 13 ani, are o noapte la dispoziţie pentru a ajunge în Bucureşti, unde a doua zi este petrecerea de majorat a iubitului ei, Dev, petrecere pe care în niciun caz nu vrea să o rateze. Un TIR opreşte, iar bărbatul pare fascinat de nurii tinerei Lolite, propunându-i o partidă de sex în pădurea de la marginea drumului. Ea acceptă imediat, însă şoferul nu ştie că a făcut o greşeală care îl va costa poate chiar viaţa. Situaţiile neprevăzute şi personajele întâlnite pe parcursul a doar câteva ore gravitează în jurul atracţiei sexuale şi al aventurilor extreme, al rememorării unor evenimente decisive din trecut şi reflecţii despre persoanele importante care au marcat-o. Fata ascunde totuşi un secret – Întâmplarea. Live fast, die young, bad girls do it...

Cosmin Perţa – Vizita

Groșan: În peisajul extrem de variat al prozei contemporane, Cosmin Perța face o figură cu totul și cu totul aparte. Cehov: Sunt de acord cu domnul Groșan. Harms: Uite-așa prozatori fac ăștia acum! Buzzati: La vera prosa...

Ciprian Chirvasiu – nimeni, nimic, niciodată

Au trecut mai bine de zece ani de când poetul Ciprian Chirvasiu mi-a propus să-mi devină discipol. În tot acest timp, noi doi am răsucit împreună și pe toate fețele învățăturile despre poezie ale lui Nichita Stănescu. Și Ciprian Chirvasiu, și eu am trecut prin multe momente dureroase ale inițierii reciproce, ne-am solidarizat instantaneu și am supraviețuit. N-am crezut niciodată că el va ajunge un poet atât de bun. Nimeni, nimic, niciodată este cartea unui messer și nu-mi rămâne decât să mă înclin cu respect și să-i promovez, fără rezerve, valoarea. De aici încolo, ne vom despărți ca poeți, dar ne rămânem, pentru totdeauna, frați. Dumnezeu m-a bucurat și de alți discipoli. M-am întrebat încă de atunci de ce este Ciprian Chirvasiu cel mai iubit discipol al meu. Cred că a venit timpul să răspund. Pentru că are cultul bărbăției. Pentru că adoră femeia. Pentru că este încă barbar. Regret că asta se vede și în credința lui față de Dumnezeu, când nu este prea smerit. Dar este barbar, spre bucuria mea, și renunță la manierele elegante, pentru a spune adevărul. La început, adevărul trebuie spus oricum. Ajungi numai cu timpul să alegi momentul potrivit al zicerii și metoda cea mai adecvată. Sunt sigur că Ciprian Chirvasiu va pătrunde și în aceste taine. Îl urmăresc cu dragoste și sper să-i fiu prietenul potrivit și când este departe de perfecțiune, dar și când o atinge. Deocamdată, se înțelege pe sine uneori chiar mai mult decât îl înțeleg eu. De aceea sunt convins că, foarte curând, își va ajunge sieși messer. Sper ca el să nu fie niciodată ambetat absolut și să urmeze oricând în viața lui, și nu numai după aceea în opera sa, un ce și mai mare. Îți mulțumesc, Ciprian, pentru bucurie! Așa să ne ajute Cel de Sus! Aurelian Titu...

Carmen Zaniciuc – Lumina ascunsă

un sâmbure de lumină stă în pieptul meu, în umbra mâinii ce mă strânge ca o gheară. îmi cresc liane în carne de care oamenii se prind să hrănească fiarele rătăcite prin...