Adrian Marino – Cultură şi creaţie
Volumul restituie, pentru întâia oară, publicistica lui Adrian Marino, dintre 1939 (anul debutului) şi 1947 (ultima colaborare din Naţiunea, căreia-i vor urma, în 1949, arestarea, detenţia şi domiciliul obligatoriu din Bărăgan, până în 1964). Ediţia întregeşte, astfel, opera ideologului, cunoscut, începând cu deceniul şapte al secolului trecut, mai ales ca autor de mari construcţii teoretice. O secţiune bibliografică indică cititorului întreaga listă a periodicelor consultate şi a colaborărilor, inclusiv a celor necuprinse în sumar (note, recenzii, însemnări şi cronici). Textele sunt însoţite de un indice de nume selectiv. (AUREL SASU)
De acelaşi autor
Sku: CULTCREA8USD7AJJA
Forţa lui Kafka. Nuvelele sau povestirile descriu deveniri-animale care sunt tot atâtea linii de fugă active. Romanele, mai degrabă ilimitate decât neterminate, operează o demontare a marilor maşini sociale prezente şi viitoare. Chiar în momentul în care le agită ameninţător, folosindu-le drept paravan, Kafka nu crede deloc în lege, vinovăţie, angoasă, interioritate; nici în simboluri, metafore sau alegorii. Crede doar în construcţii şi în “asamblage” desenate de toate formele de dorinţă. Liniile sale de fugă nu sunt niciodată un refugiu, o ieşire din lume, dimpotrivă, sunt un mijloc de a surprinde ceea ce se pregăteşte şi de a devansa “forţele diabolice” ale viitorului apropiat. Kafka vrea să se definească lingvistic, politic, colectiv, în termenii unei literaturi aşa-zise “minore”.
Într-o zi, acum circa 3 300 de ani, în Orientul Apropiat, lângă peninsula Sinai, a apărut ideea unui Dumnezeu unic. „Inventatorul” acestui dumnezeu se numea Moise. De ce Dumnezeul unic i „s-a arătat” lui Moise? De ce tocmai acolo? Cine este acest Dumnezeu în comparaţie cu numeroşii dumnezei care îl înconjoară? Cum se manifestă? De ce „se aliază” cu un popor? Care e sensul Decalogului pe care El l-a dat poporului „său”, Israel?
E o ruşine, cetitorule, că, iată, în ciuda faptului că, de-un amar de vreme, tragi la vânturi, nu ştii, încă,-n ce chip se nasc ele şi cum anume trebuie produse. Lumea-şi închipuie că, între pârţuri, deosebirea-i numai una: anume de la mic la mare; e o eroare grosolană.
Abordând problema relaţiei între etic şi estetic, J. Hillis Miller nu urmăreşte să elaboreze o teorie a interpretării ce va căuta în produsul actului creator manifestarea unui act moral; dimpotrivă, el analizează etica demersului interpretativ propriu-zis.
Această carte clasică a zoologului Desmond Morris îşi merită locul alături de Originea speciilor a lui Darwin, prezentându-l pe Om nu ca pe un înger căzut, ci ca pe o maimuţă înălţată, care dovedeşte un simţ al umorului, o energie şi o imaginaţie remarcabile, dar care nu este altceva decât un animal aflat în pericolul de a uita de unde a plecat. Cu intuiţiile sale penetrante legate de istoria începuturilor Omului, de viaţa lui sexuală, de obiceiurile lui şi de legăturile sale uimitoare cu lumea animalelor, Maimuţa goală este o carte-jalon deopotrivă provocatoare, incitantă şi durabilă.
Schiţă pentru o autoanaliză, ultimul text al lui Pierre Bourdieu, publicat postum, ne propune – pe armătura propriului sistem teoretic şi metodologic – eboşa traiectoriei sale personale şi intelectuale. Prevestită de „insolitele confesiuni impersonale” din Meditaţii pascaliene, demarată ca proiect în partea finală a ultimului curs pe care l-a ţinut la Collège de France, volumul se vrea o autosocioanaliză. Proiectul lui intelectual este de a găsi acel „loc geometric al tuturor perspectivelor” despre care vorbea Leibniz, evitând atât „excesul de proximitate”, cât şi „excesul de distanţă”, încercând să nu devină „ideologul propriei sale vieţi”. Rezultatul – un balans eroic şi, pe alocuri, improbabil între personal şi impersonal – este cea mai frumoasă şi mai adevărată carte a lui Pierre Bourdieu.
Cartea are în centru ideea că în orice societate şi în orice sistem viu există un exces de resurse, care, atunci când nu este folosit la creşterea individuală sau la cea colectivă, prin reproducere sexuală, trebuie irosit, sacrificat, pentru a asigura un echilibru funcţional. Bataille analizează exemple ale acestei irosiri în istoria societăţii omeneşti: sacrificiile umane din Mexic, potlatch-ul practicat de indienii din nord-estul Americii, Planul Marshall.
De la Joachim du Bellay la Marguerite Duras, unii dintre cei mai mari scriitori au cunoscut momente de slăbiciune şi au ratat unele dintre operele lor. Intrigi aberante, personaje lipsite de consistenţă, stil bombastic şi versuri şchioape – aceste texte nu fac decât să consterneze cititorul.
Acest microeseu, redactat la persoana a doua singular, încearcă să capteze – cu mijloacele filozofiei, ale moraliştilor, dar şi ale cercetătorului de literatură comparată – sentimentul difuz al celui care nu se simte în largul său în locul pe care îl ocupă în societate. Impostura are, în acest caz, cu totul alt sens decât cel cunoscut: nu e vorba de o persoană care s-a dat drept alta, cu bună ştiinţă, ci de omul care se îndoieşte de propria identitate. Autoarea distinge un alt sens, mai subtil, strâns legat de o anumită realitate psihologică. Propune o tipologie, în genul moraliştilor de odinioară, pe care o ilustrează cu exemple din literatură, cinematografie, filozofie etc.
Intitulat iniţial Un muzeu în labirint, volumul ne oferă, după spusele autorului, „o istorie subiectivă a autoportretului”, de la primul om care şi-a văzut chipul reflectat în apă pînă la artişti contemporani. Cputînd esenţa umană în adâncul pînzelor, Octavian Paler face un studiu al naturilor creatoare, în încercarea de a înţelege temperamentul artistic, felul în care acesta este transpus în linie şi culoare şi ajunge să determine destinul pictorului.
NUVELIST,
sînt incompetent în alimentarea locomotivelor;
sînt incompetent în eternitatea fotosintezei;
sînt incompetent în speologie;
sînt incompetent în cultivarea bujorilor;
sînt incompetent în a înţelege o bujie;
sînt incompe
