Barack Obama – Îndrăzneala de a spera
În iulie 2004, Barack Obama a electrizat participanţii la convenţia naţională a Partidului Democrat cu un discurs care se adresa americanilor din întregul spectru politic. Mai ales o expresie a rămas fixată în mintea ascultătorilor ca un memento că, în ciuda tuturor neînţelegerilor şi conflictelor din istoria ţării noastre am fost întotdeauna călăuziţi de un optimism tenace în ceea ce priveşte viitorul sau de ceea ce senatorul Obama numeşte “îndrăzneala de a spera“. Acum, în Îndrăzneala de a spera, senatorul Obama afirmă că “avem nevoie de un nou tip de politică – o politică pentru cei care s-au săturat de partizanatul înverşunat şi care au fost îndepărtaţi de “bătăliile permanente” pe care le vedem în Congres şi în campaniile electorale, o politică bazată pe credinţa, nediscriminarea şi nobleţea spiritului care se află în centrul experimentului nostru improbabil de democraţie”. El explorează acele forţe – de la frica de a pierde la nevoia perpetuă de a strânge bani şi la puterea mass-mediei – care îl pot sufoca până şi pe cel mai bine intenţionat politician. El scrie, de asemenea, cu un ton surprinzător de intim şi cu un umor autopersiflant, despre acomodarea lui cu funcţia de senator, despre încercarea de a echilibra cerinţele funcţiei publice cu ale vieţii de familie şi despre propriul angajament religios din ce în ce mai profund. În centrul acestei cărţi se află viziunea senatorului Obama despre cum putem depăşi neînţelegerile dintre noi pentru a ataca probleme concrete. El analizează insecuritatea economică crescândă a familiilor americane, tensiunile rasiale şi religioase din stat şi ameninţările transnaţionale - de la terorism la pandemii – care se adună dincolo de graniţele Americii. El vorbeşte de asemenea despre rolul pe care îl joacă credinţa într-o democraţie – despre domeniile unde este vitală şi despre cele unde nu trebuie să se amestece niciodată. La baza poveştilor lui despre familie, prieteni, membri ai senatului şi chiar despre preşedinte stă căutarea neobosită a unei legături: fundamentul pentru un consens politic dătător de speranţă.
Alexandra Indrieş este unul dintre personajele exponenţiale ale anului 1956. După o perioadă petrecută în închisoare, se va stabili la Timişoara, unde publică romane, studii importante consacrate marilor scriitori români, cărţi dense de teorie şi de istorie literară.
Cele 377 de scrisori trimise între anii 1900-1912, dintre care 15 sunt publicate pentru prima oara în acest volum, reflectă cea mai intensă şi memorabilă perioadă din viaţa lui Kafka: Prieteniile cu Oskar Pllak, Paul Kisch, Max Brod, Ernst Rowohlt – pe când era student al Facultăţii de Drept, iar, mai apoi, angajat al unei firme de asigurări din Praga -, prima iubire închinată lui Hedwig Weiler… cea mai însemnată parte a acestui volum o reprezintă cele peste 100 de epistole pline de pasiune şi emoţie, dedicate viitoarei sale logodnice, Felice Bauer.
Anii 1913-1914 marchează cea mai bine documentată perioadă din viaţa lui Franz Kafka. Accentul cade, în acest al doilea volum, pe corespondenţa autorului cu Felice Bauer. Însă din octombrie 1913 apare pe scenă un nou personaj: Grete Bloch, prietenă a lui Felice Bauer şi intermediară în relaţia acesteia cu Kafka. În liniştea unei astfel de lumi monotone, putem surprinde, precum un barometru, variaţiile liniştii, ale neliniştii şi ale furtunilor; liniştea primilor ani, neliniştea primelor poveşti de prietenie şi de dragoste şi, în cele din urmă, furtuna care izbucneşte odată cu scrisorile către domnişoara Felice Bauer. Rareori a existat o asemenea descătuşare într-o operă. – Hanns Zischler
Conflictele din viaţa lui Kafka se accentuează dramatic din anul 1914. Începe Primul Război Mondial, un eveniment care îl va surprinde pe scriitor la Praga, unde lucra ca funcţionar, dându-i peste cap toate planurile unei existenţe libere. El trece, cu toate acestea, printr-o intensă fază de creaţie, se nasc Procesul şi Colonia penitenciară. Presiunea exterioară exercitată de familie, viaţa ingrată şi monotonă de funcţionar cezaro-crăiesc şi “lupta pentru căsătoria cu Felice Bauer” îl debusolează pe scriitor. Paradoxal, odată cu declanşarea tuberculozei, în 1917, Kafka începe să vadă lucrurile mai clar, mărturisind el însuşi că viaţa sa a căpătat dimensiuni mai simple.
Seria episotolară are în cartea lui Andre Maurois un îndreptar etic. „Am optzeci de ani; dumneavoastră aveţi douăzeci. Toţi cei care vă cunosc îmi vorbesc despre meritele dumneavoastră. Or, îmi cereţi să vă dau câteva sfaturi asupra conduitei de viaţă, pe scurt «o scrisoare de învăţătură» ca aceea pe care, în scrierile lui Balzac, doamna de Mortsauf o scrie pentru Félix de Vandenesse sau ca aceea pe care Goethe o compune pentru Wilhelm Meister. Vă mărturisesc că cererea dumneavoastră mi-a făcut plăcere.“
Când nu scrie poezie sau proză, Carmen Firan se împarte între cele două patrii despărţite de Ocean, merge la teatru, la concerte, la expoziţii, observă strada, se implică în viaţa cetăţii (mai tristă sau mai veselă) sau bate lumea din Patagonia în India şi de acolo în Chile… Toate aceste mişcări ne ajung însă prin fluiditatea textului scris. Carmen nu relatează fapte sau întâmplări, ci le mediază printr-o originală şi adesea incomodă combinaţie de inteligenţă şi sensibilitate. Poţi să nu fii de acord cu ea, dar e imposibil să nu-i citeşti textele până la capăt. Cele două patrii se reevaluează astfel una prin cealaltă, iar spiritul ei critic e ascuţit ca un bisturiu.
Aproximativ treizeci de articole (uneori revăzute) compun această scriere care se declină în registre deja explorate în Testamente trădate şi Arta romanului. Îl vedem pe Kundera în atelierul lui, printre egali, confruntându-se cu iluştrii săi înaintaşi (Broch, Nezval, Milosz, Hrabal…), cu contemporanii săi (Fuentes, Chamoiseau, Škvorecký, Gombrowicz…), cu muzicienii săi (Janáček, Schönberg, Xenakis…), cu pictorii săi (Bacon, Matisse). Alături de ei, prin intermediul lor, meditează, experimentează, face digresiuni, verifică. Un tehnician vorbeşte despre meseria lui cu nişte colegi. În măsura în care ne interesăm de culisele creaţiei, va fi uşor să culegem o bogată recoltă de inteligenţă şi umor acid. Fiindcă acest jurnal de bord ni-l înfăţişează pe Kundera la pândă şi patrulând în operele pe care le admiră pentru a descoperi răspunsuri la întrebările pe care şi le pune. De ce protagoniştii marilor romane (Valmont, omul fără însuşiri, Don Quijote, naratorul proustian etc.) nu au niciodată copii? Când şi de câte ori a făcut dragoste Anna Karenina cu Vronski? De ce insistă atât de mult exegeţii lui Brecht asupra igienei lui îndoielnice? De ce se scuză Aragon că e romancier? Cum procedează Malaparte pentru a inventa forma romanului său Kaputt? Prin ce mister, potrivit cărei legi, se strecoară grotescul în oroare şi plictiseala în tragedie?
“Sunt asemeni lui Iov, omul care, pierzând divinitatea, priveşte spre golul rămas şi numai înţelege nimic. Singura forţă ce-mi rămâne este refuzul. Refuzul de a mă supune, de a accepta să dau libertatea pe linişte, pe anestezie – acest pact modern cu diavolul pe care atâţia oameni din ţările oprimate îl fac pentru «a fi lăsaţi în pace»”(Eugene Ionesco)
Conţine 6 volume:
Dintre toate cărţile lui Enrique Vila-Matas, probabil că Parisul nu are sfârşit are cel mai pronunţat caracter autobiografic; este şi un roman-eseu, în care îşi povesteste cu duioasă ironie începuturile scriitoriceşti din epoca săracă şi foarte nefericită. În mansarda închiriată rând pe rând multor scriitori ai boemei pariziene de către Marguerite Duras a început să se configureze biblioteca mobilă a tânărului spaniol, la care se adăugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov şi alţii. E adevărat, avea să mărturisească peste ani Vila-Matas ca aproape toţi m-au influenţat, dar n-am izbutit să-l copiez pe nici unul…
Lucian Mîndruţă are talent, are sensibilitate, are o mare dragoste de oameni. Dar, mai ales, are deja o lume, care este doar a lui şi în care pulsează, ca o inimă, Pantelimonul cu blocuri încălzite de soarele adolescenţei. Eseurile sale sunt proze în linia lui Arghezi, uneori crude, alteori ironice şi, de cele mai multe ori, alcătuite din poveşti vibrante, care par răsărite pe un blog legat la mii de creiere. Sunt aici idei unanim aşteptate, polemici la modă, confesiuni, portrete luminate de reflectoarele timpului nostru şi multă literatură.
În România, definiţia presei drept «câine de pazã al democraţiei» este contracarată de binecunoscutul adagiu «Câinii latră, caravana trece». Existã un remediu la acest impas? Da. Paznicul nu tace până când nu opreşte caravana.
Mircea Cărtărescu Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care 
