Premiul Nobel pentru Literatură, 2014 De Alexandru Cristian “pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie” Trecutul ne apasă greu. Tinereţea este o povară greu de suportat pentru sufletele mature. Copii părinţilor care se iubesc sunt orfani, spune Pascal Quignard. Copii părinţilor care nu se iubesc sunt liberi. Le Condé o cafenea plină de mister şi de miros oriental. În ea se adună toată savoarea pariziană, o savoare ce se desface în clipe ce au adunat secole de căutare şi nelinişte. Tinerii boemi Louki, Don Carlos, Maurice Räphael îşi pierd tinereţea şi voiciunea în moliciunea cafenelei. Un loc misterios care te atrage, un loc între două lumi. Jacqueline Delanque, o fată misterioasă cu ochi ca şi scoarţa pământului îşi duce în tăcere viaţa. O suportabilă şi uşoară viaţă. Tinereţea pierdută a acestor tineri de până într-un sfert de veac este marcată de idei metafizice, patafizice şi ontologice fără un substrat real. O filosofie uşoară, de bordel în care platitudinea cotidiană se stinge în jocul de cărţi şi băutura ce te duce spre limbul efemer parizian. Bowing, un cronicar al cafenelelor pariziene, ne pune la dispoziţie catastiful celor care şi-au pierdut şansa şi viitorul în amăgitoarele locuri de trăit, savurând boema citadină. Personaje conturate şi pline de un realism trist, studentul la Şcoala de Minte, Louki, Roland, Guy de Vere, Pierre Caisley. Oameni marcaţi de un vid existenţial, de o neutralitate afectivă uriaşă. Oameni pierduţi în anonimatul metropolelor, oameni ce şi-au construit tragedii din secunde şi clipe banale. Louki este o fiinţă tristă, orfană de mamă care este dependentă de călătorii. O dromomană tristă prin cotloanele vizibile şi invizibile ale Parisului. Prietenia ei cu Jeannette o va duce într-o lume de vis euforică, care se va opri într-un moment de tristă visare. Liniştea pe care Louki...
