În Nopţi de cocaină domneşte aceeaşi atmosferă întunecată din romanele anterioare ale lui Ballard. După ce cinci oameni îşi găsesc sfârşitul într-un incendiu neelucidat, petrecut în luxoasa staţiune Estrella de Mar, directorul clubului Nautico, Frank Prentice, pledeaza vinovat la acuzaţiile de crimă, însă nici măcar poliţia nu e prea convinsă că el este responsabil de acel incident. Când fratele său, Charles, îşi face apariţia pentru a investiga ce s-a petrecut cu adevărat, descoperă, pe măsura ce înaintează cu cercetările, că faţada ultracivilizată şi exclusivistă a staţiunii maschează o lume a delictelor şi deviaţiilor de tot felul, a drogurilor, senzaţiilor tari şi distracţiilor periculoase. Nopţi de cocaină este un roman captivant, dincolo de care transpare viziunea neliniştitoare a unei societăţi hedoniste, în care transgresiunea devine un rău necesar.
„Nopţi de cocaină este un exemplu perfect de terorism metafizic, gândit şi excutat cu aceeasi grijă cu care se pune la cale o lovitură fatală.“ (The Washington Post)
De acelaşi autor
Sku: BJG0078
Distins în 2004 cu Premiul Medicis pentru literatură străină, volumul autobiografic Povestea unei vieţi descrie experienţele trăite de Aharon Appelfeld de-a lungul a aproape opt decenii – anii dinainte de război, deportarea, evadarea din lagăr, lupta pentru supravieţuire în pădurile Transnistriei, viaţa din tabăra de refugiaţi din Italia, emigrarea în Palestina, anii de armată şi cei de studii, descoperirea vocaţiei de scriitor -, urmând cursul întortocheat al memoriei, redat admirabil prin stilul eliptic, lacunar, presărat cu nenumărate salturi temporale, ce conferă autenticitate şi onestitate prozei lui. Cartea de faţă este de fapt povestea genezei scriitorului, a eforturilor sale de a-şi clădi o viaţă nouă pe rămăşiţele trecutului, de a reânnoda legăturile cu moştenirea iudaică şi de a-şi descoperi propria voce în oceanul polifonic al literaturii, scriind într-o limbă adoptivă.
Vagabonzii Dharma este un roman autobiografic, ce descrie o perioadă de căutări spirituale intense din viaţa lui Kerouac. Sub numele fictive se ascund identităţile multor prieteni ai scriitorului, printre care se numără poeţii Gary Snyder şi Allen Ginsberg şi prozatorul Neal Cassady. Kerouac însuşi este Ray Smith, un tânăr care îşi caută refugiul în budism, sub îndrumarea unui „maestru” zen charismatic, Japhy Ryder (Gary Snyder), iar contrastul dintre concepţiile despre spiritualitate ale celor doi reprezintă principala tema a romanului. Japhy Ryder este un budist excentric şi flegmatic, care compune haikuuri, organizează ceremonii ale ceaiului şi face sex tantric cu femei frumoase. Ray Smith are principii mult mai stricte: in viziunea lui, viaţa este o luptă necontenită şi înverşunată între dorinţe lumeşti şi puritate. Intensitatea conflictului interior este redată în stilul plastic şi spontan propriu lui Kerouac, totul culminând cu o călătorie simbolică, de cucerire a unui vârf de munte.
Deşi porneste de la un eveniment real — autorului îi moare fiica la doar câteva săptămâni de la naştere –, Copilul-umbră (2003) nu e un text propriu-zis autobiografic: nu aflăm mai nimic despre circumstanţele morţii, despre spital, boala, încercările medicilor de a o salva pe Isa. În mod curios, realitatea dură a acestei morţi e trecuta sub tăcere, iar paginile pe care le citim par să vorbească despre altceva, tatonând un limbaj nou sau resuscitând o limbă moartă. Atunci când survine, textul “rupe” tăcerea, întrerupe legătura organică — ilizibilă — a tatălui cu micuţa lui moartă. Într-un fel, copilul-umbră e un copil “fără însuşiri”, o formă ce nu se poate fixa, un personaj pur, aflat în continuă transformare: e “copilul bătrân” descris de Titus Livius, pruncul bolnav pe care părinţii îl duc de la Betleem în Egipt, copilul mort abandonat de Frederic Moreau în Educaţia sentimentală, fiica lui Iair pe care a înviat-o Isus din morţi, iubita din Cântarea Cântărilor… Departe de orice indiscreţie şi orice formă de intimism, P.F. Thomese caută cuvintele şi lucrurile care rămân după dispariţia fizică a fiinţei dragi. Deşi probează toate registrele tânguirii — de la disperare, trecând prin spaimă şi mizantropie, până la apatia din final –, Copilul-umbră depăşeşte starea de doliu (pe care Thomese o numea, într-un interviu, “egocentrică”), descriind mai degrabă stări poetice posibile şi variabile în “spaţiul literar”.
Pe 
