Mark Twain – Autobiografie

Tânărul ziarist Samuel Clemens, impulsionat de celebritatea pe care o dobândise făcând haz pe seama politicienilor vremii, s-a gândit  să-şi aleagă un nume pe măsura faimei dobândite. Şi, aflând de moartea unui bătrân pilot de pe Mississippi, fost gazetar amator, care obişnuia să semneze cu pseudonimul Mark Twain, Clemens a considerat că pseudonimul a rămas vacant şi l-a însuşit. Mark Twain era o expresie curentă în limbajul navigatorilor de pe Mississippi, însemnând marchează doi stânjeni (mark = marchează şi twain = doi). Pilotul trimitea o echipă de mateloţi să măsoare adâncimea apei, iar rezultatele erau comunicate pilotului prin strigăte: Mark three! Mark twain! etc. Iar Mark Twain a marcat multe succese literare, făcând din pseudonimul moştenit de la anonimul pilot bătrân un nume cunoscut în întreaga lume. Scriitorul a fost, pe rând, copil zburdalnic, ucenic tipograf, pilot pe Mississippi sau căutător de argint, iar experienţele pe care le-a trăit şi oamenii pe care i-a întâlnit au fost rezervorul de inspiraţie pentru cărţile pe care le-a scris. De aceea, “Autobiografia” lui Mark Twain poate fi considerată o sinteză a întregii opere a marelui umorist american, autoironia şi hazul fiind elementele ce condimentează o poveste la fel de pasionantă ca oricare dintre romanele sale. De acelaşi autor Un yankeu la curtea regelui Arthur. (Colecţia...

„Autobiografia” lui Clapton nu prea a avut public

Mult aşteptata lansare a Autobiografiei starului rock Eric Clapton nu s-a bucurat de prea mulţi cititori la Bookfest. Alex Ravenco a vorbit despre cariera acestuia, iar Ioan Big, un necunoscut care a mai scris în urmă cu mulţi ani ceva despre el au vorbit mulţimii plictisite. Un interesant moment muzical s-a petrecut într-o atmosferă de sictir. La RAO, dacă cumperi două cărţi, cea cu preţul cel mai mic are reducere de 25%. Scriitorul basarabean Val Butnaru lansează Cartea nomazilor din B, în condiţii grafice excelente.  Întreaga colecţie a lui Marquez ocupă un raft întreg. Ovidiu Enculescu, directorul editurii, rămâne...

Enrique Vila Matas – Parisul nu are sfârşit

Dintre toate cărţile lui Enrique Vila-Matas, probabil că Parisul nu are sfârşit are cel mai pronunţat caracter autobiografic; este şi un roman-eseu, în care îşi povesteste cu duioasă ironie începuturile scriitoriceşti din epoca săracă şi foarte nefericită. În mansarda închiriată rând pe rând multor scriitori ai boemei pariziene de către Marguerite Duras a început să se configureze biblioteca mobilă a tânărului spaniol, la care se adăugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov şi alţii. E adevărat, avea să mărturisească peste ani Vila-Matas ca aproape toţi m-au influenţat, dar n-am izbutit să-l copiez pe nici unul… De acelaşi autor Asasina cultivată Bartleby <(>&<)>...

Salvador Dali – Jurnalul unui geniu

Salvador Dali recunoaşte în Jurnalul unui geniu că nu e sănătos la minte. Că l-a pictat pe Hitler nu din simpatii naziste, ci din teribilism. Din ceea ce scrie are conştiinţa propriului geniu. Până la nebunie. Se simte bine cu sine aşa. S-a certat mai cu toată lumea. Pare să fii fost un neadaptat. Doar Gala, soţia sa, pare că l-a înţeles şi la sprijinit. A fost, totuşi, un răsfăţat al ultimului secol al mileniului trecut. După ce termini de citit aceste scrieri, finalizate cu povestea pârţului, stai şi dai tot mai mult dreptate zicalei: numai proştii sunt modeşti. „Sunt fiul lui Wilhelm Tell care a transformat în aur mărul pe care părinţii săi, Andre Breton şi Pablo Picasso, i-l aşezase pe rând pe creştet, în echilibrul periculos al „canibalisticei” sale ambivalenţe. Pe creştetul fragil şi mult adorat al lui Salvador Dali. Da cred că sunt salvatorul artei moderne, singurul capabil să sublimeze, să integreze, să raţionalizeze în chip imperial  şi în deplină frumuseţe toate experienţele revoluţionare ale timpurilor moderne.” de acelaşi autor: Chipuri...

Paul Bogdan – Arevahar

Paul Bogdan transformă proza sa autobiografică in… teatru, iar în acest caz oferă ample indicatii de regie, mai ample decât acţiunea în sine, minimală şi metaforica (poetică), care însă nu pot fi puse în scenă decât pe calculator, aşa cum se procedează cu probele tehnice ale unor clădiri sau maşini, experimentate şi continuu refăcute pe monitoare complexe. Astfel, autorul realizează în premieră, cel puţin la noi, sincretizarea ingenioasă a celor trei genuri literare: liric, epic şi dramatic. Înclin să cred că acest mod de scriere poate fi o soluţie mult aşteptată pentru literatura viitorului, prea mult aşteptată după „eliberarea” cugetului estetic acum aproape două decenii.[…] Sigur că toate aceste artificii, deloc artificiale, ci cu suflet sigur, fac din Arevahar o carte de mare atracţie, atât tehnica, actuală, cât şi afectivă, fiind şi o promisiune confortabilă pentru un viitor căutat al literaturii...