Carlos Drummond de Andrade – Maşina lumii şi alte poeme

Reper obligatoriu al modernismului din veacul trecut, şi nu doar al celui latinoamerican, autor al unei opere impresionante prin varietatea şi bogăţia ei (poezie, proză, publicistică, teatru), Drummond reprezintă cazul rarisim al poetului care experimentează şi chiar şochează, la începuturile sale literare, dar numai pentru a deveni mai simplu, pe înţelesul tuturor, mai profund. O extraordinară disponibilitate stilistică îi permite să se exprime pe toate registrele -de la sonetul baroc la balada populară, de la cronica prozaică a vieţii marilor oraşe până la fastuoase poeme metafizice. Acest discret funcţionar din Rio de Janeiro devine repede un poet popular, preluat în repertoriul cântăreţilor de samba sau în spectacolele de carnaval, atât cu artele sale poetice sau cu texte de revoltă socială, cât şi cu ardente poeme de dragoste (o culegere de poeme erotice publicată postum avea să rămână, timp de câţiva ani, cea mai citită carte de versuri scrisă în limba portugheză). Antologia de faţă, schiţată de Dinu Flămând în urma unei corespondenţe cu poetul brazilian începute cu puţin timp înaintea dispariţiei acestuia, îi oferă cititorului român o selecţie amplă din toate etapele creaţiei sale. Cititorul va avea surpriza să descopere chiar şi o referinţă la literatura română. Dar şi mai mare va fi surpriza de a descoperi un poet universal, transnaţional şi trasoceanic, cu o prospeţime intactă şi actuală. „Cu fiecare zi ce trece, mă conving tot mai mult că deşeurile vieţii sunt iubirea pe care nu o dăruim, puterea de care nu ne folosim, prudenţa egoistă care nu vrea să rişte nimic şi din cauza căreia, încercând sã evităm suferinţa, ne pierdem de asemenea şi fericirea.“ (Carlos Drummond de Andrade) Order Maşina lumii şi alte poeme Preţ @ RON25,00 Qty: Adauga in cosul de...

Editura Humanitas – Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete

O carte caldă, emoţionantă, cu amintiri inedite. Moduri de întrebuinţare posibile: Carte de bucate. Aproape toate reţetele sunt noi sau au ceva special în ele, care le schimbă; nu le găsiţi în alte cărţi. Indicele de la sfârşit o dovedeşte. Carte de amintiri. Istoriile casei sau ale familiei, copilăria cu mâncatul-tortură, aventurile cunoaşterii culinare şi eşecurile ei… Carte de istorie trăită. Strâns legată de istoria de familie e şi istoria pur şi simplu, iar ţesătura ei arată că nu numai omul e supus vremurilor, ci şi felul în care mănâncă şi felurile pe care le mănâncă. Banchet. Această carte e o casă mare cu masa aşternută cu bucurie, la care e poftit oricine doreşte. „Dintr-un motiv obscur, scriitorii, intelectualii, artiştii sunt consideraţi, prin prejudecată, oameni aflaţi la kilometri depărtare de «cratiţă». M-am gândit că n-ar fi rău ca lumea să-i vadă şi-n alt loc decât în turnul de fildeş fără bucătărie, în care i-a aşezat, de cele mai multe ori pe nedrept, tradiţia. Aş fi vrut ca aroma mâncărurilor să-i lege, cu mâinile ei lungi şi transparente, pe cei care citesc şi mănâncă de cei care scriu şi gătesc.“ (Ioana PÂRVULESCU) Order Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete Preţ @ RON37,00 Qty: Adauga in cosul de...

Dan C. Mihăilescu – I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii

„Am debutat editorial la 29 de ani, cu o carte despre Eminescu. Aproape sexagenar, m-am lăsat sedus de Caragiale. De ce? Fiindcă scrisorile lui din Berlin sunt cea mai suculentă, complicată, excitantă, pe scurt: cea mai ispititoare imagine a îmbătrânirii din literatura noastră. Cu infinit mai multe arabescuri şi capcane decât în cazul unor Ion Ghica, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuţă, Odobescu, Blaga… Şi mai tulburător drăcoasă decât la Ion D. Sârbu. După eseurile dedicate epistolarului eminescian şi celui cioranian, cutreierul hipnotic printre scrisorile unui Caragiale complexat de sărăcie şi umilire aristocrată, îndrăgostit nărăvaş, ahotnic de putere şi recunoaştere oficială, pliat ludico-parodic pe cele mai diverse aşteptări epistolare, cinic şi sentimental, mizantrop şi altruist, înnebunit de România la 1907 ş.a.m.d. mi-a devenit oglindă, spectacol şi exemplu. Sălaşul utopic al unui paseist nevindecabil.“ (Dan C....

Iulia Vladimirov – Monica Lovinescu în documentele Securităţii, 1949–1989

Din 1949, când refuză recomandările Legaţiei Republicii Populare Române la Paris, Monica Lovinescu alege, de fapt, să înceapă o luptă care nu se va sfârşi decât odată cu prăbuşirea regimului comunist, în 1989. În cei patruzeci de ani de exil, nici pierderea mamei, nici dorul de ţară nu i-au frânt rezistenţa. Resorturile care i-au permis să respingă, o viaţă întreagă, compromisul, indiferent de consecinţe, rămân aproape imposibil de explicat. Cronicile din seria Undelor scurte, departe de a fi fost doar „gazetărie vorbită“, continuă să reprezinte un punct de reper pentru cititorul care îşi (re)descoperă trecutul recent şi ne oferă, totodată, măsura unui om care a ales o viaţă în afara totalitarismului comunist, dedicată nu propriei persoane, ci ţării în care libertatea devenise, după 1947, o...

Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu – Scrisori către Monica

„Să ne întoarcem în anul 1947, pe 8 septembrie, în Gara de Nord. Fiica, frumoasă şi emoţionată, pleca din Bucureşti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu şi la figurat) către lumea liberă, cu doi trandafiri roşii în mână, iar mama rămânea – după cum i-o va spune în scrisorile de mai târziu – «cu spinii lor înfipţi în inimă». Monica Lovinescu credea că pleacă pentru doi-trei ani. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărţirea va fi pentru totdeauna. A ştiut din primul moment că plecarea Monicăi o lăsa singură pentru tot restul vieţii, a presimţit că moartea îi va fi umilitoare şi tristă, i-a scris fiicei ei, în metafore care, din păcate, vor corespunde întocmai realităţii, despre «sârma ghimpată» care o va încercui, despre sfârşitul vieţii ei «fără adăpost, fără sprijin, fără mormânt» şi despre «gândul cumplit că fiinţe dezgustătoare şi-ar bate joc de trupul acesta istovit, că le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase şi că voi îndura, şi dincolo de viaţă, cele mai adânci tristeţi, cele mai grele insulte». Precum personajele din tragedia antică, şi-a presimţit permanent destinul, cu un fel de luciditate mai presus de logică.“ (Astrid CAMBOSE) „Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi. […] Voi căuta să-ţi scriu în fiecare seară, cât voi putea, până când voi putea şi după ce nu voi mai putea. Şi...