Andrei Pleşu – Obscenitatea publică

Titlul ales pentru această culegere exprimă convingerea autorului că impestriţarea de azi a realităţilor autohtone are o iritantă dimensiune obscenă, adică o strânsă afinitate cu psihologia neruşinării: neruşinare în politică, neruşinare în publicistică, neruşinare în moravuri, în comportamentul public, în discurs, în modul de a (nu) gândi. Nu e vorba de pornografie propriu-zisă, care, în anumite condiţii, poate fi de o paradoxală candoare. E vorba de o nonşalantă fără criterii, de exhibiţionism agresiv, de o suspensie generalizată a valorilor şi a bunei-cuviinţe. E vorba de disoluţia sfielii, a scrupulelor, a oricărei cenzuri interioare. Rezultatul e un peisaj în acelaşi timp hilar şi dramatic. În ansamblu,  Obscenitatea publică nu poate evita, de aceea, să fie, o carte tristă, caragialmente tristă, ca şi realitatea pe care o adnotează. de acelaşi autor: Despre îngeri Minima Moralia Note, stări, zile (1968-2009) Pitoresc şi melancolie Obscenitatea publică Limba păsărilor Despre frumuseţea uitată a vieţii Comedii la porţile...

Andrei Makine – Franţa pe care uităm s-o iubim

Andrei Makine, unul dintre cei mai expresivi şi mai cunos­cuţi scriitori de limba franceză din vremea noastră. Născut în 1957 la Krasnoiarsk, în Siberia, Makine a făcut studii de filologie la Universitatea Kalinin din Moscova. După obţinerea doctoratului cu o teză despre literatura franceză, se stabileşte, în 1987, prin azil politic, în Franţa. Iubitor de literatură şi de cultură franceză, Makine părea însă foarte departe în primii săi ani parizieni de gloria literară de mai târziu. La drept vorbind, în 1995, când era distins cu trei premii prestigioase (Gon­court, Médicis şi Goncourt des lycéens) pentru cartea sa Testamentul francez, si­tua­ţia de  scriitor de expresie franceză a lui Andrei Makine, de origine străină, avea interesante similitudini cu cea a lui Emil Cioran din 1949, la debutul său francez cu Précis de décomposition. Nu e vorba de premii lite­rare – pe care Cioran le-a refuzat cînd i-au fost acordate – ci de dificultatea debutului. Ajuns în Franţa la treizeci de ani, Andrei Makine a hotărât din prima clipă – şi nu după zece ani, ca Emil Cioran – să abandoneze ca scriitor limba maternă pe care o folosise în colaborările sale la re­viste din fosta U.R.S.S. Dar motivul nu era dorinţa de a părăsi „o limba pe care n-o ştie nimeni”, ca în cazul lui Cioran, ci de a scăpa de „umbrele prea apropiate ale lui Cehov, Tolstoi şi Dostoievski” Cunoscător al limbii franceze de la vârsta de trei ani, datorită bunicii fran­ţu­zoaice – Charlotte Lemonnier, stabilită sau, mai exact spus, obligată să rămână în Rusia, în 1921 – Andrei Makine are în Franţa, în primii ani de după emigrare, un parcurs extrem de dificil. Va povesti câte ceva în Testamentul francez şi în interviuri date după 1995, anul în care a devenit celebru. Cartea Franţa pe care uităm s-o iubim nu se ridică la înălţimea Testamentului francez, părând mai degrabă...

Horia-Roman Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii

„Întreg eseul e strigătul patetic al unui autentic tulburat care întocmeşte, meticulos, tabele şi formule de logică matematică, profund ciora­nian în spirit (deşi H.R.P. îl detestă pe Cioran!) şi fundamental raţional în literă. El se doreşte „dispre­ţuitor“, la modul „aristocratic“, faţî de ari­vismele (post)modernităţii – uitând că suprema formă de dispreţ aristocratic este indiferenţa. Pledează, pro domo, pentru individualism & elite – scăpând din vedere „detaliul“ că nu există nimic mai opus acestora decât militantismul, fie el şi personal…” (Madonna sau Patapievici, Alex leo Şerban, Elle, 2002) de acelaşi autor: Politice Despre idei & blocaje Ultimul Culianu Omul recent Order Zbor în bătaia săgeţii Preţ @ RON39,00 Qty: Adauga in cosul de...

Horia-Roman Patapievici – Omul recent

Omul recent este o încercare de meditaţie asupra condiţiei umane de azi. Există aprecieri filosofice uneori izbutite, alteori lăsând impresia că le-ai mai citit undeva. E mult Kant în textul acestei cărţi, dar nu deranjează. Soluţii de ieşire din convalescenţa cotidianului nu sunt de găsit în scrierile lui Horia-Roman Patapievici. de acelaşi autor: Politice Despre idei & blocaje Ultimul Culianu Order Omul recent Preţ @ RON42,00 Qty: Adauga in cosul de...

Horia-Roman Patapievici – Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?

Care e povestea reală a lui Dante Alighieri şi a Beatricei Portinari? Dacă e să-l credem pe primul biograf al lui Dante, întîmplător şi autorul Decameronului, Dante s-a îndrăgostit de Beatrice la 9 ani, cînd, invitat împreună cu tatăl său în casa lui Folco Portinari, o vede pe Bice (căreia el nu-i spune decît pe numele întreg), „nu cred că pentru întîia oară, dar pentru întîia oară în stare a-l face să se îndrăgostească de ea” (Boccaccio, Viaţa lui Dante, trad. Ştefan Crudu). Ea avea, spune Dante însuşi în Vita Nuova, 8 ani şi 4 luni. Aceasta a fost adevărata şi singura mare dragoste a vieţii lui Dante, nefericită, pentru că Beatrice moare în 1290, la numai 24 de ani. Nici căsătoria, cinci ani mai tîrziu, nici naşterea copiilor nu-i schimbă lui Dante sentimentele pentru iubirea vieţii lui. Cartea lui Horia Patapievici nu se ocupă însă de această parte mitizată şi, pînă la urmă, clişeizată, a dragostei celor doi – sînt biografi care spun că Dante n-ar fi întîlnit-o decît o dată pe Beatrice şi că nu i-ar fi vorbit nici măcar o dată -, dar titlul studiului său despre lumea lui Dante, Ochii Beatricei, aduce omagiu unei asemenea iubiri. Este, fără îndoială, un titlu care i-ar fi plăcut şi autorului Divinei Comedii. Dincolo de trimiterea la biografic, dincolo de aluzia culturală, căci „Ochii Beatricei” e construit pe modelul antic „Părul Berenicei”, (folosit la noi de Radu Petrescu), titlul lui Patapievici este o metaforă şi o cheie de înţelegere a lumii danteşti, în care dualităţile opuse erau conciliate: raţiunea şi revelaţia, lumea văzutelor şi lumea nevăzutelor. Totul se leagă de povestea literară a celor doi, Dante şi Beatrice. Oricine a citit Divina Comedie pînă la capăt şi a trecut de (sau prin?) Infern şi Purgatoriu, ştie că ghidul călătoriei lui Dante, Vergiliu, nu poate ajunge mai departe şi că,...