Andrei Makine, unul dintre cei mai expresivi şi mai cunoscuţi scriitori de limba franceză din vremea noastră.
Născut în 1957 la Krasnoiarsk, în Siberia, Makine a făcut studii de filologie la Universitatea Kalinin din Moscova. După obţinerea doctoratului cu o teză despre literatura franceză, se stabileşte, în 1987, prin azil politic, în Franţa. Iubitor de literatură şi de cultură franceză, Makine părea însă foarte departe în primii săi ani parizieni de gloria literară de mai târziu.
La drept vorbind, în 1995, când era distins cu trei premii prestigioase (Goncourt, Médicis şi Goncourt des lycéens) pentru cartea sa Testamentul francez, situaţia de scriitor de expresie franceză a lui Andrei Makine, de origine străină, avea interesante similitudini cu cea a lui Emil Cioran din 1949, la debutul său francez cu Précis de décomposition. Nu e vorba de premii literare – pe care Cioran le-a refuzat cînd i-au fost acordate – ci de dificultatea debutului.
Ajuns în Franţa la treizeci de ani, Andrei Makine a hotărât din prima clipă – şi nu după zece ani, ca Emil Cioran – să abandoneze ca scriitor limba maternă pe care o folosise în colaborările sale la reviste din fosta U.R.S.S. Dar motivul nu era dorinţa de a părăsi „o limba pe care n-o ştie nimeni”, ca în cazul lui Cioran, ci de a scăpa de „umbrele prea apropiate ale lui Cehov, Tolstoi şi Dostoievski” Cunoscător al limbii franceze de la vârsta de trei ani, datorită bunicii franţuzoaice – Charlotte Lemonnier, stabilită sau, mai exact spus, obligată să rămână în Rusia, în 1921 – Andrei Makine are în Franţa, în primii ani de după emigrare, un parcurs extrem de dificil. Va povesti câte ceva în Testamentul francez şi în interviuri date după 1995, anul în care a devenit celebru.
Cartea Franţa pe care uităm s-o iubim nu se ridică la înălţimea Testamentului francez, părând mai degrabă o scriere mânată de câinii editurii, decât din sentimentele profunde ale autorului. Am avut impresia că a scris-o într-o noapte prin vreo crâşmă din Cartierul Latin.
De acelaşi autor:
Leave a Reply