Jean Prieur – Hitler Magul Întunericului

Adolf Hitler s-a născut în ziua de 20 aprilie 1889 în Austria. Are o tinereşe grea, ca să se întreţină, pictează acuarele. Apoi frecventează societăţi oculte ai căror membri îl vor susţine neobosit tot timpul. Cum se poate explica faptul că a ajuns atât de sus şi atât de repede? Ce forţă era investită în el, ca să poată minţii toate puterile: de la Wehrmacht la marii patroni, de la muncitori la intelectuali? Cum se poate explica acest destin incredibil, acea fascinaţie pe care o exercita asupra mulţimii, acea şansă insolentă care i-a permis să scape de o serie de atentate? Există oare o providenţa satanică? Lucrarea Hitler Magul Întunericului ne introduce într-o lume mistică ce aduce explicaţii ce pornesc de la premisa că schimbările ce au survenit în perioada celui de al doilea Razboi Mondial nu au fost atât de haotice sau arbitrare pe cât am putea să credem. Odată înţelese aceste configuraţii şi forţe, devine posibilă abordarea lor strategică, în locul uneia bazată pe întâmplare şi intuiţie. Jean Prieur – născut la 10 noiembrie 1914, istoric de renume dar şi un reputat filosof. În anul 2002 a primit ca semn de recunoaştere Premiul de Platină pentru Literatură. A fost întodeauna interesat de domeniul doctrinelor esoterice şi al fenomenelor paranormale. În prezent, la frumoasa vârsta de 92 de ani este un bine cunoscut scriitor, dar şi un apreciat Profesor universitar la Catedra de Limbă şi Civilizaţie Franceză din cadrul Institutului Francez din Berlin, post ocupat înaintea sa de binecunoscutul Jean-Paul...

Cristoiu, de la Historia la Eminescu, tot prin Pufu

Ion Cristoiu are 49% din acţiunile editurii Eminescu. Recent a achiziţionat, împreună cu Vlad Pufu (fostul său colaborator din vremea de glorie a Bulinei roşii), compania, încercând să revitalizeze publicistica interbelică. După ce au eşuat financiar cu Historia, cei doi mai fac o încercare, graţie aptitudinilor manageriale ale lui Pufu, personaj puţin cunoscut la Bucureşti. După ce Cristoiu l-a făcut celebru, Vlad Pufu s-a retras la Buzău unde a avut mai multe iniţiative antreprenoriale, inclusiv cu echipa de fotbal Gloria din Crâng. A înfiinţat trustul de presă Evenimentul românesc. A editat cotidianul Şansa, a avut un post de radio, unul de televiziune, făcând diferenţa printre grupurile de interese locale. Acum ei cred că pot relansa o editură de tradiţie exploatând potenţialul copleşitor al scrierilor interbelice, pentru care cei 70 de ani au trecut. Deci nu mai mai au de plătit drepturile de...

Basarab Nicolescu: „Doar sentimentul comuniunii cu Dumnezeu este individual”

Basarab Nicolescu îşi recâştigă şi în România prestigiul pe care l-a avut la nici 26 de ani când, în plină afirmare, îi apăruse la Editura pentru literatură: Cosmologia „Jocului secund”, o carte de referinţă despre opera lui Ion Barbu.  După experienţa franceză, locul în care şi-a împlinit o carieră de invidiat în fizică, logică, religie şi critică literară, s-a reîntors în ţară. Coordonează la Curtea veche o colecţie de referinţă despre ştiinţă şi religie. – De ce aţi plecat? – Ca să-mi salvez sufletul. – Prin anii 1968, mulţi l-au apreciat pe Ceauşescu pentru că a condamnat invazia sovieticilor în Cehoslovacia. – O anumită deschidere…dar eu eram hotărât mai demult să plec. – Cum aţi plecat? – Cu o bursă a guvernului francez. Alexandru Rosetti a garantat pentru mine. – Cum aţi descrie anii exilului? – Tragedie personală, dar şi fericire. -I-aţi cunoscut pe Eliade, Ionesco, Cioran. Nu e o împlinire? – Desigur. Dar acum regret că nu l-am frecventat mai mult pe Cioran. Credeam pe atunci că trăieşte un alt univers decât al meu. – Ionesco spunea mereu „NU”? – Când am primit odată un premiu, a replicat: „Până acum doar un singur român este membru al Academei franceze. De acum pot fi doi.” – Flatantă replică. – Spre sfârşitul vieţii devenise un mistic. Mă tot interoga despre moarte. De parcă fizica dădea răspunsuri în acest sens. La biserica română din Paris stătea în primul rând cu babele. – I-aţi scris postfaţa la cartea lui Andrei Şerban. Dar el nu suportă să fie încadrat în teorii sau matrici estetice. Cum de s-a aplecat un fizician asupra unei opere greu de încadrat? – Suntem fraţi spirituali. – Sunteţi la vârsta în care mulţi şi-ar scrie autobiografiile. De ce nu o faceţi? – Prefer să vorbesc despre alţii. Astfel, vorbesc implicit şi despre mine. – Ce legătură există între Jakob...

Michel Faber – Sub piele

Ca să arate ca un om, Isserley şi-a trădat specia şi propria natură. Pe o autostradă din munţii Scoţiei, ea iese în fiecare zi la vânătoare de autostopişti tineri şi muşculoşi. Început de pulp fiction, s-ar putea crede. Pe care îi aduce la fermă Ablach, pentru a fi tranşaţi şi procesaţi. Să fie roman poliţist? Iar apoi trimişi într-o ţară îndepărtată, în care carnea de vodsel se vinde la preţul oxigenului pe o lună. Science fiction? Distopie? Sau, poate, nu există trădare între specii, pentru că toţi suntem la fel sub piele – iar categorizarea pe specii biologice (sau genuri literare) devine un nonsens, inutilă sau amorală. E limpede că romanul Sub piele rezistă clasificărilor, totuşi poate fi descris ca un science fiction mundan, în sensul că se întâmplă aici şi acum, cu influenţe din proza lui Kafka, Vonnegut, Huxley sau Orwell. Foarte economic scris, romanul nu dă lecţii, dar pune probleme de morală mai puţin obişnuite – cum ar fi interspecialitatea (grija între specii), canibalismul, vegetarianismul sau tehnologiile corpului. Cu un destin literar pe măsura, cartea lui Michel Faber ar putea deveni noul 1984 al secolului care tocmai a început. traducere de Domnica...

Laura Esquivel – La fel de iute ca dorinţa

Scriitoarea mexicană Laura Esquivel dedică romanul La fel de iute ca dorinţa tatalui ei, telegrafist într-un oficiu poştal, la fel ca protagonistul povestii. Jubilo Chi trăieşte sub semnul unui clivaj perpetuu: provine dintr-o familie săracă, dar se căsătoreşte cu o femeie înstărită; se ocupă cu transmiterea cuvintelor, dar excelează în intuirea şi prelucrarea gândurilor celor din jur; e capabil să medieze pentru fericirea tuturor, dar face din propria familie captivă unei nefericiri neîntrerupte. Mintea lui e un laborator unde se desfăşoară experienţe benefice pentru cunoştinte şi distrugătoare pentru sine. Peste ani, cea care  încearcă desluşirea misterului şi, totodată, împăcarea lui Jubilo cu soţia lui este Lluvia, fiica distribuită in rolul de cronicar al...