Michel Onfray – Scurt manifest hedonist

De Alexandru Cristian Naşterea filosofiei  a avut loc în  Grecia Antică. Filosofia s-a maturat de-a lungul timpului dând naştere mai multor curente filosofice. Ca piatră de hotar este reprezentată gândirea socratică, aşadar există presocratici şi post-socratici. Din post-socratici s-au desprins platonicieni şi aristotelicii. Filosofia hedonistă zace în tabăra învinşilor, ne spune Michel Onfray în Scurt manifest hedonist.  Filosoful francez consideră că hedonismul a fost înfrânt datorită dominaţiei creştine cu origini platoniciene a Occidentului. În prezent o grămadă de autori fac filosofie de dragul de a face filosofie, mai exact să faci filosofie pentru filosofi este un impas antifilosofic, coinchide Michel Onfray. Acest manifest cuprinde câteva domenii dominate de curentul creştino-platonician care ar trebui reinterpretate, o adaptare hedonistă a gândirii occidentale. Psihologia occidentală este dominată de freudism. Subconştientul este un cuvânt pe buzele a sute de milioane de oameni. Filosofului  francez acest lucru i se pare chinuitor, de ce o psihologie torturantă pentru Occident? Hedonismul propune o psihagogie plină de seninătate, bunătate, fericire şi ataraxie. Poţi să faci orice lucru doreşti fără să te mai gândeşti mult la consecinţe, o psihologie liberă de prejudecăţi freudiene. Etica hedonistă are ca principal crez Bucură-te şi bucură la rândul tău fără să faci rău, nici ţie, nici altcuiva. Este o etică eliberatoare de strânsorile gândirii creştine şi de idealurile platoniciene, susţine Onfray. Estetica hedonistă este reprezentată de naşterea anartistului. Anartistul foloseşte orice lucru din mediul înconjurător  şi îl consideră o artă. Fondatorul acestui curent, Marcel Duchamp este apropiat curentului dadaist, de fapt amândouă au mers în paralel dezvoltându-se la începutul secolului XX. Noua estetică trebuie să fie o estetică cinică, opusă gândirii platoniciene, un omagiu adus  lui Diogene din Sinope. Erotica occidentală este dominată de obsesia androginităţii, teoria dorinţei ca lipsă este de neacceptat în viziune hedonistă. Omul trebuie să fie atras de o altă fiinţă doar pentru că îi place, nu că...

Lev Tolstoi – Război şi pace. 2 volume

De Alexandru Cristian Istoria uluitoare a marilor puteri este marcată de mari tragedii. Imperiul lui Alexandru cel Mare s-a stins după o cumplită luptă fratricidă. Imperiul Roman a căzut sub berbecii barbarului însetat de cucerite. Imperiul lui Napoleon s-a sfârşit într-un fum temporal, ca un vis măreţ. Război şi pace este capodopera literaturii ruse şi poate cel mai mare roman istoric din istoria literaturii universale. Este un romn ce descrie starea societăţii ruseşti în războiul cu Imperiul Napoleonian dar sub dominaţie culturală franceză. La începutul secolului al-XIX-lea mândra nobilime rusă vorbea numai limba franceză, aproape că uitase rusa. Romanul este vast, dens, de o limpezime aparte. Lev Tolstoi a rescris romanul de 13 ori înainte de a-l publica. Frazele sunt şlefuite şi atent alese. Romanul este ca un tablou plin de culoare despre o epocă în care glasurile au tăcut şi muschetele au urlat. Acţiunea se petrece între anii 1805-1812 şi începe cu descrierea celebrei bătălii de la Austerlitz, culmea militară şi politică a lui Napoleon Bonaparte. Personajele principale ale romanului sunt Pierre Bezuhov un nobil modest, prinţul Andrei Bolkonski, Nataşa Rostov o femeie de o frumuseţe remarcabilă. Numărul personajelor este uluitor de mare peste 500, epicitatea romanului este construită ca un solid schelet de fapte idei şi întâmplări. Război şi Pace este reflecţia lui Lev Tolstoi asupra istoriei. Pentru acesta istoria este un înşelător joc de şah unde noi suntem pionii. Mareşalul Kutuzov deşi un ’’bătrân şiret’’ salvează Rusia, pentru că aşa a trebuit să fie, concluzionează Tolstoi. Un roman filosofico-istoric despre măreţia şi decăderea popoarelor. De ce Rusia nu a fost cucerită de Napoleon? Lev Tolstoi ignoră presupunerile şi analizele istorice, crede că fiecare om sau fiecare naţiune are un destin sau o soartă proprie de neschimbat. Obiectivul istoriei este libertatea omului în raport cu spaţiul, timpul şi o cauzalitate cu origini greu de cunoscut, crede Tolstoi....

Maria Regina României – Povestea vieţii mele

De Marius Ghilezan Mărturisesc că din casele bunicilor mei nu lipseau cele trei volume. Toţi o iubeau pentru pasiunea şi devotamentul său faţă de ţară. Deşi născută ca ducesă de Kent, s-a căsătorit de tânără cu Ferdinand, moştenitorul tronului României. A sosit fără fast şi a plecat într-o toamnă a doliului naţional, ca un erou. Cele trei volume cuprind memoriile Reginei Mamă Maria din perioada 1914-1936, făcând şi o incursiune galopantă prin copilăria ei fericită din Eastwell, în Marea Britanie. Confesiunile au fost scrise mai întâi în engleză şi apoi traduse şi la noi. Poporul român avea să descopere în ea un partener cald, interesat să-şi facă treburile bine, să reprezinte cu cinste nu numai Dinastia ci şi interesele statului său. „Mintea nu-mi era niciodată împrăştiată şi mă simţeam ageră şi gata să dau de rostul oricărei împrejurări. Era uşor oricui să stea de vorbă şi să se înţeleagă cu mine, de aceea nimeni nu mă ocolea. Niciodată nu mă feream de discuţii; o contradicţie nu mă speria, o luptă mai grea îmi punea la încercare energia. În fiecare ceas al zilei simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape electrică. Acestea le ştia soţul meu”, aşa se descrie cea care – conform primelor pagini din aşa numitul jurnal care nu e jurnal – ar fi vrut să scrie la persoana a treia ca să nu transpară pasiunile şi trăirile sale. Povesteşte despre misiunea sa de pe front pe vremea când îngrijea soldaţii, despre momentul victoriei, când a trecut alături de generalii francezi pe sub Arcul de Triumf, despre cum au primit-o străinii şi despre cum şi-a promovat interesele ţării. Anatomia succesului, despre cum pot să cucereşti forurile mondiale, învăţând, muncind, trăind în România La un moment dat, istoria consemnează, guvernul liberal nu reuşea să scoată avantaje de pe urma Conferinţei de Pace de la Paris. Pur şi simplu...

Isabel Allende – Ţara mea inventată

De Alexandru Cristian O dictatură poate lăsa urme adânci în conştiinţa unui popor. Un dictator este ca un tată autoritar, ca un stăpân fără milă. După dispariţia sa rănile deschsie ale sufletului sângerează. Hemostaza din timpul dictaturii este dată de frică, odată eliberat de  frică, sufletul,  vine durerea. Şi-a pierdut ţara de două ori în 1973 şi 2001. Data de 11 septembrie şi ziua de marţi este fatidică în viaţa scriitoarei Isabel Allende. Ţara mea inventată ( Mi pais inventado ) este un roman al devenirii, o biografie a ţării sale de suflet Chile. O ţară care este unica depozitară a viselor şi gândurilor sale. Chilienii sunt legaţi de pământ. Pentru că pământul este părintele care veşnic îi ocroteşte. Poporul chilian, de altfel mândru, este un popor fragil. Fragilitatea sa vine din faptul că Chile este o ţară modernă cu reminiscienţe de mentalitate tribală spune Allende. Literatura chiliană este una puternic erotizată, tema bordelului este obsesia scriitorilor chilieni, lucrul care nu este pe placul visătoarei Allende. Matriarhatul din Chile este puternic, mama are o figură mitică, gigantescă. De ce? Pentru că femeile chiliene iubesc cu patos, sunt războinice în amor, ne mărturiseşte Isabel Allende.  Amazoanele chiliene luptă pentru bărbaţii lor şi pentru familia lor. Sunt eroine pe care Allende le apreciază enorm. Jertfa lor nu este în zadar, lupta lor este un câştig pentru poporul chilian, puterea femeilor de a lupta este braţul armat al soţilor, fiilor, fraţilor. Ţară ultracatolică Chile este măcinată de idei şi viziuni diferite. Pe lângă altarele pline de sfinţi se înşiră ieftine cocioabe sau tarabe unde magia şi tarotul sunt la putere. După catedrală se vede lungul şir al caselor pline de spirite mai multe sau mai puţin reale. Homo chilensis este un om aplecat spre bârfă şi misticism. Nepoată a preşedintelui Salvador Allende Gossens, Isabel Allende mărturiseşte că Pinochet este un titan. Acesta...

Sabina Fati – Singură pe Drumul Mătăsii

De Marius Ghilezan „80 de zile, 15.000 de km, 2500 de ani de istorie.”  Atât a putut cuprinde o fire plăpândă într-un volum gros cât lâna covoarelor de Buhara. Cartea are cel puţin trei planuri: reportaj, istorie şi poziţionare geo-politică. O incursiune printre pagode şi iurte, autostop şi autobuze deşălate, confruntări cu cenzura statelor autocratice, ceaiuri ieftine şi scumpe, lapte de cămilă şi unt de iac, cu o rusă aproximativă şi o identitate turistică (de jurnalism nici nu putea fi vorba) face din cartea Sabinei Fati o tălmăcire modernă a scrierilor romanţate ale lui Marco Polo. Nu a fost primită de niciun urmaş a lui Kubilai-Han, ba mai mult a dat peste 20 de grănicieri tadjici la peste 4000 de m altitudine extrem de duri şi de ameninţători. A trebuit să poarte ţoalele vulpilor deşertului, atfel îşi risca libertatea. Nu s-a întâlnit cu Marele Han, nici nu i s-au pus întrebări prea multe despre lumea occidentală, ea fiind cea care îi investiga pe băştinaşi, de prea multe ori ostili. Pe drumul ei dinspre China spre Europa, care s-ar putea numi “călătorind cu rata” nu i s-a dăruit nicio plăcuţă de aur ca document de liberă trecere şi nici vreo scrisoare oficială adresată Papei pentru trimiterea “sutei de înţelepţi,” cum i-a cerut urmaşul lui Genghis han Papei în urmă cu vreo mie de ani. Cartea nu are miros de iasomie (poate doar de iurtă), nu e scrisă în stil Namaste, nu invocă niciun înţelept, evocă o viaţă simplă, dar atât de diferită de lumea noastră. “De la tăbliţa care anunţa ieşirea din Kîrgîstan până la intrarea în Tadjikistan am făcut aproape o oră cu o maşină 4×4, pe o şosea devenită potecă prin pietrişul muntelui, care s-.a oprit brusc pe un teren plat din faţa barierei de la graniţă. Ningea, bătea vântul şi era foarte frig. La început am crezut...

Milan Kundera – Ignoranţa

De Alexandru Cristian Ce înseamnă a avea o patrie? A fi născut într-un loc în care prima oară ai simţit, ai vorbit, ai iubit, ai cunoscut lumea, ai visat. Patria este leagănul pământesc al oricărui om. Poţi avea mai multe patrii? Milan Kundera spune că poţi avea câte vrei, important este să simţi că faci parte din acel loc. Irena este exilată în Franţa de peste douăzeci de ani, Josef la fel. Au plecat după Primăvara din 1968, după ce tancurile roşii au zdrobit dorinţa de libertate a ţării lor. Patria pentru ei este o noţiune abstractă, este o amintire pierdută în colţul minţii. Ignoranţa cu care ei tratează lipsa patriei nu trebuie să ne mire. Pentru aceştia  patria a fost reprezentată de oameni care au alcătuit universul lor. Fără acest univers ei sunt pierduţi, nu îşi mai ştiu originile. Familia şi prietenii reprezintă de cele mai multe ori patria unui  om. Ziua îi arăta paradisul pe care-l pierduse noapte infernul din care fugise, acesta este coşmarul unui exilat în perioada Cortinei de Fier.  Amândoi vor reveni în Boemia natală şi vor cunoaşte dezamăgirea, speranţa şi visul. Între cei doi se va înfiripa o poveste lăsată neterminată. Revenirea lor este continuarea şi sfârşitul poveştii din tinereţe. Ignoranţa lor este povestea  de dragoste de care şi-au dat seama prea târziu. Ea se va încheia după ce se va consuma pentru că nu mai avea sens după zeci de ani. Doi străini nu pot avea o adevărată poveste de dragoste. De remarcat că autorul foloseşte denumirea Boemia şi nu Cehia. Boemia este originea acestei patrii. În timpul comunismului ţara era formată din două entităţi diferite.Irena şi Josef   nu erau cehoslovaci ci boemieni. Noţiunea de patrie este raportată la scurtimea vieţii noastrea, trăim prea puţin pentru a avea mai multe patrii. Un om când se mută în altă ţară are nevoie de...