Alexandru Cristian – Sacralitate

Autorul Alexandru Cristian, care s-a născut şi locuieşte în România, este un om tânăr, sub 30 de ani, absolvent al Facultății de Istorie Bucureşti, doctor în informații şi securi-tate națională, autorul a numeroase articole ştiințifice în domeniul apărării, relațiilor internaționale, dar în acelaşi timp este şi un pasionat al poeziei. A publicat volumele de „Versuri ciobite”(EdituraSemne), „Pietre şi inimi” (Editura Epublishers), răspândindu şi creația şi pe internet, pe blogul personal şi al zia-rului Adevărul. Într-o zi a văzut câteva cărți deosebite, editate la „Familia” din Israel şi a hotărât să aducă la lumină câteva poezii speciale prin intermediul „Familiei”. Şi aşa a apă-rut acum „Sacralitate” care cuprinde 29 de poe-zii, dar toate cu un caracter special, după cum am arătat mai sus. Cine citeşte volumul acesta însă nu ştie cine e autorul, poate crede că avem de-a face cu un poet „bisericos”, dedicat trup şi suflet religiei ortodoxe. Dar Alexandru Cristian, față de activitățile pe care le prestează, nu este deloc „bisericos”, ci e numai un om cu credință în cele „sacre”, adică sfinte, care ştie ce înseamnă iubirea semenilor, dreptatea, prețuirea, adevărul şi care este strict legat şi vorbeşte despre ele în poeziile sale. Şi mai trebuie să spun aici că în poeziile pe care le-a scris în acest volum, nu lipseşte filosofia vieții, a dăruirii totale pentru binele cetățenilor şi respectul față de aceştia până la sfârşitul vieții (poezia „Sfântul” care binecuvântează peste tot şi cere o pâine pentru mântuirea ultimă a omului.) Ce-i viața? întreabă autorul şi răspunde. „Viața o poveste spusă de porumbei pierduți în oceanul mare de aer”. „Cum bate inima poetului?”, întreabă Alexandru Cristian, la care precizează: „Inima poetului nu bate niciodată/este oprită de poezie.”„Cine-s sfinții?” e o altă întrebare. Răspunsul: „Sfinții sunt poeții tainei/Sunt muzicanții minții.” (citate din Sacralitate). Autorul iubeşte cartea „ce poate zâmbi şi unui profet” (Amor sacru). El se roagă pentru iertarea...

Ken Follett – Căderea uriaşilor. Trilogia secolului. Vol 1

De Marius Ghilezan O uriaşă carte despre o uriaşă poveste. În aproape o mie de pagini, scriitorul britanic Ken Follett reuşeşte un bildungsroman de zile mari, cu acţiuni care se desfăşoară în spatele frontului de luptă al primului război mondial . După capodopera „Stâlpii pământului,” enormă şi strălucită, cum avea să o caracterizeze Cosmopolitan, nimeni nu mai credea că autorul poate scrie o poveste şi mai puternică. Dacă în prima sa carte toate sentimentele umane, ură, disperare, iubire şi speranţă, îmbinate într-o ţesătură dramatică, puneau o lumină strălucitoare asupra unei epoci întunecate, în „Căderea uriaşilor,” începutul este al unei fericiri ingenue, al ieşirii naive din copilărie, cu grijile fireşti vârstei,  amor, iluzii, căutări ale identităţii într-o lume tihnită, împărţită după regulile capitaliste între aristocraţi şi muncitori, fiecare cu universul său de valori, începând cu partea a doua, speranţele unei generaţii se ruinează odată cu începerea Apocalipsei primului război mondial. Familii destrămate, destine zdruncinate, pierderi de vieţi, dar şi de averi compun fundalul cenuşiu, în care totul pare a se ruina. Autorul acordă un loc special iubirii, care ţese viaţa ca un fir  ascuns peste toate cancelariile aflate în poziţii adverse. Ce poate fi mai tragic pentru doi tineri care se iubesc ca ţările, rangurile sociale şi diferenţele de opinii privind supremaţia asupra lumii, să îi despartă nefiresc? Dragostea dintre Walter, fiul unui înstărit ofiţer german Otto von Ulrich şi Maud  Fitzherbert, sora unui aristocrat englez, cu rădăcini ruseşti, trebuie să rămână ascunsă din cauza canoanelor războiului. Dar ei nu sunt singurele personaje principale, aici e măiestria scriitorului englez, el pune pe acelaşi plan pe servitoarea Ethel din comunitatea galeză Ty Gwyn, care dă naştere unui bastard şi reuşeşte o fulminantă ascensiune socială, pe Billy, agerul său frate, miner, cu lorzi şi politicieni de primă scenă, regi şi regine, revoluţionari, menşevici şi bolşevici, deopotrivă într-un amalgam de informaţii şi de...

Rose Tremain – Drumul spre casă

De Florin Moise Drumul spre casă este de fapt un lung şir de rătăciri. E povestea lui Lev, un imigrant din Rusia care, după închiderea fabricii în care lucra şi după moartea soţiei, pleacă la Londra să câştige banii necesari familiei rămase acasă: mama şi fetiţa. Ca orice om are şi el dreptul la visare. Vine de la gaterul din Baryn să-şi încerce pe Tamisa norocul. Acasă nu mai e de lucru. Familia-i moare de foame. Lucrează la oră.  Împarte fluturaşii lui Ahmed cu „Halal Meat”. Doarme într-o groapă. Iarba nu-i miroase ca în pădurea de lângă ai lui. O caută pe Lydia, pasagera care nu-l lăsa la venire să fumeze. Ea ii face rost de un job. Ba chiar de două. Lucrează 14 ore. „Niciodată să nu arăţi că eşti obosit, chiar dacă eşti,” îşi spune între cele două slujbe. Din puţinul câştig vorbeşte acasă. Mult la telefon. Îşi găseşte o gazdă mai prietenoasă. Nu rece sau pierdută în ceaţă. Chiar îi vorbeşte ca unui om. Lev uitase că şi el e om. Îşi desface sufletul în faţa necunoscutului. Îi spune că Marina, soţia sa, a murit din „cauză că mânca prea puţină carne roşie sau prea multă dulceaţă de trandafiri”. De fapt, zona era radiocativă. Munceşte mereu cu gândul să se întoarcă bogat acasă. Trece prin clipe grele. Dar nu disperă. Îşi caută prin Londra, care nu e El Dorado visat de estici, drumul către casă. Poate doar Sophie, tânăra engelzoaică îi mai potoleşte puţin dorul. Dar şi ei îi tot vorbeşte despre Auror. Acolo unde şi-a îngropat destinul şi nevasta.  Lectura este de prea deseori pe două planuri. Nu ca în „Testamentul francez” al lui Makine. Mult mai trist. Dar mai realist. Lev se chinuie, dar nu renunţă. Într-un azil îi povesteşte unei paciente internate de visul lui de a avea acasă un restaurant. la fel...

Bernhard Schlink – Cititorul

De Gabriel Daliş

Alexandru Cristian – Sacralitate

Dintre cumpenele vieții cotidiene s-a mai desprins un poet. Liniștit și nelinștit deopotrivă, un poet ce visează, iată, la coarda de raze înroșite ale soarelui și nu la vipușcă. Scufundă în cristelnița așteptării versului toată candoarea și fervoarea zbaterilor sale. Și ne spune cine este el, „Făptaşul….un iniţiat,un nebun zâmbitor/un alchimist înecat în praf, un corsar mort/ în deşert! nu ştiu….cine poate ştii mortea/ ultimului Înger…” (Îngerul). Alexandru Cristian crește ca poet sub ochii cititorului. Nu. Nu este egal, și nici nu caută să fie. Exercițiile sale de poetică personală pot să nu te interseze. Pentru el, se vede, a scrie înseamnă a gândi perifrazele Teo-dramaticii, în care Hristos este Cuvântul. Scriind ne descrie cercul vieții poeziei sale: „Eu iubesc cartea ce poate zâmbi şi unui profet,/ îngerul ce poate apărea unui asasin,iubirea ce/ poate salva durerea eternă,visul ce îşi încheie/ orgiatic reprezentaţia”(Amor sacru). Un amestec între mundan și ceresc, o legătură neîntreruptă între orgiastic și chihlimbariul roșietic al vieții duhovnicești. Efortul este remarcabil, dinspre sacru- ca formă conceptuală, spre sfințenie- ca energie vitală. Între meditații translucide, texte expiatorii: Boală, Prostia cunoașterii, alt Păcat…Cu fiecare pagină parcursă crusta de simulare a cuvântului cade, descoperind cuvinte, miezuri de verticalități. Obsesiilor le ia locul revelația coerențelor, și asta place sufletului: „Foşnetul mut al duhurilor se aude,/ Tainic speranţele oamenilor se împletesc,/ Iar bătrâni preoţi psaltirea o cinstesc.// Sfinte icoane sunt pline de har, ude / De suferinţă sunt covoarele bisericilor, genunchiurile/Oamenilor au sculptat podeaua sacră! (Slujba de Înviere). Parcursul dovedește că poetul a trecut din metafora „dincolo” în planul realismului, aș îndrăzni să-l numesc liturgic, a toate luminător. Pare săturat de sensuri și totuși nelămurit de unde strălucire au cuvintele. „Nu pot scrie despre / Tirani şi nemuritori cu daruri/ Pot doar zgâria hârtia şi nori/Plin de mister să-i privesc.// Eu, plin de lehamite iubesc/ Tot ce este sfânt şi pur.”...

Mo Yan – Schimbarea

Premiul Nobel pentru Literatură, 2012 De Alexandru Cristian “cu un realism halucinant reuşeşte să îmbine poveştile tradiţionale cu istoria şi cu contemporanul” Ce este o transformare a unui om? Un drum parcurs în viaţă în care acel om face anumite alegeri. Alegerile de la un anumit moment ne conduc viaţa. Alegerile pot avea cauză internă sau externă. În societăţile închise alegerile au de cele mai multe ori o cauză externă. Schimbarea pe care a făcut Mo Yan de la un băiat singuratic şi exmatriculat de la şcoală la scriitorul ce este astăzi este descrisă plină de umor şi de fină ironie la adresa Chinei de după jumătatea secolului XX. În timpul lui Mao este societatea sino-comunistă este o societate semi-medievală dominată de Marele Cârmaci. Revoluţia Culturală dintre 1966-1976 nu a reuşit în totalitate dezrădăcinarea mito-istoriei Chinei. Oamenii erau interesaţi de trecutul plin de basm al Imperiului Celest. Mo Yan citea  cu pasiune romanele clasice ale Chinei cum ar fi Visul din Pavilionul Roşu,  Trei regate, Călătorie spre soare apune monumente ale literaturii chineze din toate vremurile. Aceste romane sunt izvorul de la care s-a adăpat actualul laureat al Premiului Nobel, o dovadă certă că istoria şi cultura nu trebuie ignorate. În timpul în care Mo Yan cel ce tace, numit la şcoală Mo Gură Mare, s-a dezvoltat China arăta ca un lagăr enorm în care oamenii se plimbau într-un anumit spaţiu permis. Localităţile era localităţi fantome, nimeni nu se afişa pe stradă dacă nu avea un motiv. Mo Yan a arătat lumii întregi că te poţi revolta prin literatură, a încetat să mai vorbească şi a început să scrie. Nu este un scriitor partizan al regimului din moment ce toată opera sa este o subtilă ironie la nebunia unui regim autoritar. După moartea lui Mao în conştiinţa colectivă a intrat spaima, în mod real şi logic tot poporul chinez...