Dintre cumpenele vieții cotidiene s-a mai desprins un poet. Liniștit și nelinștit deopotrivă, un poet ce visează, iată, la coarda de raze înroșite ale soarelui și nu la vipușcă. Scufundă în cristelnița așteptării versului toată candoarea și fervoarea zbaterilor sale. Și ne spune cine este el, „Făptaşul….un iniţiat,un nebun zâmbitor/un alchimist înecat în praf, un corsar mort/ în deşert! nu ştiu….cine poate ştii mortea/ ultimului Înger…” (Îngerul). Alexandru Cristian crește ca poet sub ochii cititorului. Nu. Nu este egal, și nici nu caută să fie. Exercițiile sale de poetică personală pot să nu te interseze. Pentru el, se vede, a scrie înseamnă a gândi perifrazele Teo-dramaticii, în care Hristos este Cuvântul.
Scriind ne descrie cercul vieții poeziei sale: „Eu iubesc cartea ce poate zâmbi şi unui profet,/ îngerul ce poate apărea unui asasin,iubirea ce/ poate salva durerea eternă,visul ce îşi încheie/ orgiatic reprezentaţia”(Amor sacru). Un amestec între mundan și ceresc, o legătură neîntreruptă între orgiastic și chihlimbariul roșietic al vieții duhovnicești. Efortul este remarcabil, dinspre sacru- ca formă conceptuală, spre sfințenie- ca energie vitală. Între meditații translucide, texte expiatorii: Boală, Prostia cunoașterii, alt Păcat…Cu fiecare pagină parcursă crusta de simulare a cuvântului cade, descoperind cuvinte, miezuri de verticalități. Obsesiilor le ia locul revelația coerențelor, și asta place sufletului: „Foşnetul mut al duhurilor se aude,/ Tainic speranţele oamenilor se împletesc,/ Iar bătrâni preoţi psaltirea o cinstesc.// Sfinte icoane sunt pline de har, ude / De suferinţă sunt covoarele bisericilor, genunchiurile/Oamenilor au sculptat podeaua sacră! (Slujba de Înviere). Parcursul dovedește că poetul a trecut din metafora „dincolo” în planul realismului, aș îndrăzni să-l numesc liturgic, a toate luminător. Pare săturat de sensuri și totuși nelămurit de unde strălucire au cuvintele. „Nu pot scrie despre / Tirani şi nemuritori cu daruri/ Pot doar zgâria hârtia şi nori/Plin de mister să-i privesc.// Eu, plin de lehamite iubesc/ Tot ce este sfânt şi pur.” (Tiranie).
Volumul se putea numi, liniștit, „Alternanțe”. Un soi de magnetism între păgânsim și sfințenie, rai și iad, apocalipsă, ruine și îngerești regresii de lumină, psalmiști idolatrii și teologi aproape obosiți de har, dezvoltă un joc de alternanțe incongruente, cu voia jucătorului de cuvinte.
Nu. Cartea nu este o mărturie. Nici expresia unei religiozități active. Versurile încăpeau, cel mai probabil, pe-o aripă de înger. Nu este nici o privire cu retine dislocate spre sine. Nici o simplă conceptualizare, cum ariditatea ei pe alocuri te-ndeamnă să crezi. Nici un manual de magician fățuit, cosmetizat cu umbrele lehamitei. Nu, cartea este pur și simplu developarea, cu acizi risipiți în liniștea vieții cotidiene, propriei, subiectivei căutări de Dumnezeu. De aceea bucură. E racordabilă, oricând, la propria Căutare.
Pr. Conf. dr. Constantin Necula
Sibiu, 18 ianuarie 2014
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply