Captivi ai unui înţeles univoc, tradiţional al lecturii, marcat de respectul datorat textelor şi interdicţia de a le modifica, uităm că nu doar cărţile “citite”, ci şi cele pe care le-am răsfoit, despre care am auzit vorbindu-se sau pe care le-am uitat fac parte din universul nostru interior. Iar a vorbi despre o carte înseamnă tocmai a vorbi despre reprezentările subiective prin care o reinventăm permanent. Cu exemple pe cât de delectabile, pe atât de ilustre, de la Montaigne sau Valery la Oscar Wilde, Pierre Bayard ne arată cum putem ieşi din situaţiile delicate în care ne pun mulţimea şi diversitatea cărţilor. Şi, mai ales, ne dovedeşte că este posibil sa întreţinem o conversaţie pasionantă în legatură cu o carte pe care nu am citit-o, inclusiv cu cineva care nu a citit-o la rândul lui.
De acelaşi autor
Cum se ameliorează operele ratate?
Sku: PI217AY
Paul Bogdan transformă proza sa autobiografică in… teatru, iar în acest caz oferă ample indicatii de regie, mai ample decât acţiunea în sine, minimală şi metaforica (poetică), care însă nu pot fi puse în scenă decât pe calculator, aşa cum se procedează cu probele tehnice ale unor clădiri sau maşini, experimentate şi continuu refăcute pe monitoare complexe. Astfel, autorul realizează în premieră, cel puţin la noi, sincretizarea ingenioasă a celor trei genuri literare: liric, epic şi dramatic. Înclin să cred că acest mod de scriere poate fi o soluţie mult aşteptată pentru literatura viitorului, prea mult aşteptată după „eliberarea” cugetului estetic acum aproape două decenii.[…] Sigur că toate aceste artificii, deloc artificiale, ci cu suflet sigur, fac din Arevahar o carte de mare atracţie, atât tehnica, actuală, cât şi afectivă, fiind şi o promisiune confortabilă pentru un viitor căutat al literaturii române.
M-am străduit să ilustrez şăgălnicia şi inconsecvenţa gândului, zbaterea şi degringolada lui, gândul ca o apă de munte ce poate rupe uneori totul în cale, deopotrivă cu gândul ca nimic, nimeni şi niciunde, ca negare absolută. Am alăturat toate aceste cuvinte care în final au construit o carte în încercarea de a reda efortul dubitativ al unui individ pus în situaţia de a alege, care deşi este străfulgerat de miracolul re-îndrăgostirii ştie că orice alegere ar face, va avea regrete iar pe de altă parte că întârzierea luării unei decizii îi va periclita toată această fericire neaşteptată. Ceea ce l-a înălţat îl va şi distruge şi intuind pericolul trăieşte înfrânt şi paradoxal cu speranţă, un observator mut incapabil de gest, Ochiul care doar le vede pe toate, urmărind neputincios dezastrul diluării sentimentelor sale.
Cu sinceritate şi umor, Ayelet Waldman a conceput un roman minunat al zilelor noastre, prezentând absurdităţile vieţii moderne şi reamintindu-ne de ce îi iubim pe unii oameni orice s-ar întâmpla. Pentru Emilia Greenleaf, viaţa este în acelaşi timp o comedie a erorilor şi un teren minat cu emoţii copleşitoare. Şi-a găsit sufletul pereche în persoana lui Jack, şi fiul acestuia, William, precoce şi enervant, devine responsabilitatea ei principală în fiecare miercuri. Însă moartea fetiţei ei nou-născute o aruncă într-o depresie copleşitoare, care o face să izbucnească în lacrimi la vederea oricărui copil; astfel, zilele de miercuri cu William devin aproape imposibil de suportat. Iar când întrebările neâncetate ale băiatului se îndreaptă spre moartea copilei dispărute, Emilia nu mai ştie ce să facă. Oare William nu înţelege că mila de sine este o slujbă cu normă întreagă? Însă, în mod ironic, chiar încercările ei stângace de a se imprieteni cu William o fac să înveţe cu adevărat sensul dragostei şi al familiei.
„Te autorizez să subliniezi cărţile pe care le vei citi“, spune personajul principal al acestei poveşti. Este numai una din lecţiile pe care le primeşte un adolescent, care a nimerit la timp în cea mai frumoasă şi mai grea aventură a vieţii lui: cititul cărţilor. Băiatul, ai cărui părinţi tocmai au divorţat, face parte dintr-o gaşcă de hoţi mărunţi. Preferă, fără îndoială, televizorul, nu biblioteca. Dar, spre ghinionul lui, ajunge într-un loc unde nu exista televizor…
Timişoara,mon amour este foarte postmodernă. În discursul epic, care este scenariul, este eseu, este sarja humoristică. Una peste alta, cred că merită ca presupuşii scenarişti de la noi să încerce să vadă dacă nu se poate face un film.
Pasiunea analitică, voluptatea detaliului, curiozitatea vie, umorul, intuiţia capabilă de multicolore reconstrucţii, toate laolaltă deseneaza portretul unui savant suculent şi vizionar. Era inevitabil ca, în cazul ei, cercetarea să devină frescă, iar istoria să tindă spre roman. Ne aflăm dinaintea unei foarte agreabile combinaţii de pitoresc şi exactitate. Ne vom instrui şi ne vom delecta deopotrivă, anticipând o carieră ştiinţifică şi literară de o croială neobişnuită.
Pentru viitorul foarte îndepărtat al universului se întrevăd două scenarii: diluarea într-o infinită beznă pustie şi implozia catastrofală, inversul big bang-ului din care s-a născut totul. Vom pieri deci – nu noi, fireşte, ci urmaşii noştri care vor avea probabil puţine trăsături umane – fie prin îngheţ, fie prin ardere. La prima vedere am fi tentaţi să spunem că universul e condamnat, iar odată cu el toate fiinţele. Această concluzie sumbră îşi găseşte în cartea lui Paul Davies un spectru larg de alternative şi nuanţări: poate că, deşi trăim într-o lume limitată în spaţiu şi timp, vom dăinui şi vom gândi nelimitat; poate că vom rezista la nesfârşit îngheţului hibernând tot mai mult; sau poate că universul însuşi nu e decât o parte dintr-o entitate mult mai vastă, iar urmaşii noştri vor putea crea alte universuri în care să evadeze. Oricum, nu e exclus ca, peste mii de miliarde de ani, soarta universului să depindă de fiinţele inteligente care îl vor popula. Departe de a dori să impună un final fericit, în Ultimele trei minute Paul Davies scrie povestea stranie şi tulburătoare a celui mai îndepărtat viitor imaginabil.
Acţiunea acestui roman electrizant se petrece pe o insulă îndepărtată, într-o lume post apocaliptică, plină de boli. Anax este convinsă că se pricepe la istorie. Ceea ce e foarte bine, deoarece va trebui să dea piept cu trei examinatori, iar examenul ei complicat, ce va dura toată ziua, tocmai a început. Dacă îl va lua, va fi admisă în Academie, instituţia guvernamentală de elită a societăţii utopice în care trăieşte. Dar Anax este pe cale să descopere că toate cunoştinţele ei, toată istoria pe care a învăţat-o, nu reprezintă mare lucru. Şi că Academia nu este chiar ce credea ea. În acest roman excelent, de o ingeniozitate ieşită din comun, examenul lui Anax ne va conduce într-un viitor unde ne vom confrunta cu problemele nerezolvate ale ştiinţei şi ale filosofiei. Ce reprezintă conştiinţa? Ce ne face să fim oameni? Dacă inteligenţa artificială s-ar dezvolta îndeajuns, care ar mai fi statutul special al umanităţii? Deosebit şi original, romanul lui Beckett ne va surprinde cu un final şocant.
Volumul propune o incursiune teoretica şi critică în literatura contemporană, construind o versiune de ficţiune postmodernistă care cuprinde forme precum metaficţiunea nord-americană, realismul magic latino-american, Noul Roman francez, proză concretă sau science-fiction. Pornind de la o varietate de abordari teoretice, inclusiv cele ale lui Ingarden, Eco, Dolezel şi Pavel, Brian McHale arată că numitorul comun este abilitatea ficţiunii postmoderniste de a aduce statutul său ontologic în prim-plan şi de a ridica semne de întrebare în ceea ce priveşte lumea (sau lumile) în care trăim. Ficţiunea postmodernistă se adresează studenţilor şi profesorilor de la facultăţile de filologie, precum şi tuturor celor interesaţi de fenomenul postmodernismului literar.
O satiră incisivă la adresa umanităţii şi surprinzător de actuală chiar şi după trei sferturi de veac de la apariţie, Gog (1934) este considerat una dintre cele mai reprezentative lucrări ale lui Papini, cititorul regăsind aici cu plăcere ironia muşcătoare din Un om sfârşit, dublată de un umor cuceritor. Atribuindu-şi rolul de simplu traducător şi editor al acestor însemnări uluitoare ce îi sunt încredinţate întâmplător şi pe care hotărăşte să le publice cu titlul de lecţie morală la adresa societăţii moderne, Papini introduce în scenă un personaj cu o înfăţişare strănie şi un nume cu rezonanţe biblice cutremurătoare: Gog, milionarul semi-sălbatic, extravagant, care e dispus să încerce orice experienţă în stare să-i alunge plictiseala şi care îşi petrece viaţa călătorind în jurul lumii şi ascultând istoriile cele mai absurde şi mai nebuneşti. În capitole concise şi încărcate de umor, Papini face să defileze prin faţa ochilor noştri o galerie impresionantă de personaje, de la personalităţi ilustre din domeniul literaturii, ştiinţei şi politicii la şarlatani mărunţi şi groteşti strânşi în jurul lui Gog în speranţa unui câştig. Sarcastic şi seducător, Gog are întregul farmec al unei cărţi care ne incită inteligenţa şi căreia îi place s-o sfideze.
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
