Adrian Marino – Cultură şi creaţie

Volumul restituie, pentru întâia oară, publicistica lui Adrian Marino, dintre 1939 (anul debutului) şi 1947 (ultima colaborare din Naţiunea, căreia-i vor urma, în 1949, arestarea, detenţia şi domiciliul obligatoriu din Bărăgan, până în 1964). Ediţia întregeşte, astfel, opera ideologului, cunoscut, începând cu deceniul şapte al secolului trecut, mai ales ca autor de mari construcţii teoretice. O secţiune bibliografică indică cititorului întreaga listă a periodicelor consultate şi a colaborărilor, inclusiv a celor necuprinse în sumar (note, recenzii, însemnări şi cronici). Textele sunt însoţite de un indice de nume selectiv. (AUREL SASU) De acelaşi autor Viaţa unui om...

Securitatea nu i-a scris cărţile lui Marino

Ne tot întreabă lumea de ce nu comentăm articolul din Evz care încearcă printr-o manipulare dolosivă să ni-l prezinte pe Adrian Marino, colaborator al Securităţii. La iniţiativa lui Ovidiu Şimonca ne-am dat mai mulţi cu părerea în Observatorul cultural. S-a scos din arhive un dosar. Şi? Dar câţi dintre intelectualii publici de acum pot jura cu mâna pe Biblie că nu au fost colaboratori ai poliţiei politice? Nu citim documente din arhive despre tinereţea lor deloc revoluţionară, pentru că probabil mai sunt agenţi de influenţă şi acum. Adrian Marino a reuşit să-şi desăvârşească „Opera“, fără a beneficia de vreun ajutor. Că a fost plecat în străinătate, fiind un intelectual agreat, se poate înţelege. Dar dosarul scos atât de rapid de la naftalină pare suspect.  Plus că nu există nici un angajament. Faptul că acesta a ieşit la suprafaţă din tenebrele trecutului demonstrează că autorul şi după moarte deranjează. Acum, nu se mai poate apăra. Acuzatorii săi pot spune orice. Trăim vremuri aprinse. Oamenii sînt judecaţi până şi după moarte, cînd există un singur judecător suprem. Mi se pare o mârşăvie, mai ales că nu există nici o dovadă în pseudo-investigaţia din Evz că şi-ar fi turnat colegii. Că a povestit, e o altă poveste. În logica strâmbă a faptelor, Corneliu Coposu, cel care trebuia să scrie şi ce a mâncat de dimineaţă, la prânz şi seara, a fost un turnător. E clar că Marino, pentru a putea pleca în străinătate, a trebuit să fie gentil. Dar gentileţea nu ajută la scrisul unei opere. Faptul că cineva nu l-a împiedicat să plece, nu înseamnă implicit că l-a ajutat. Cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate.   Fac o confidenţă, pentru prima oară în public. Tatăl meu, pe vremea comunismului, era medic al unei renumite echipe de fotbal din România. Pentru a primi viză de Occident, nu trebuia să refuze...

DEZBATERE: „Despre Adrian Marino: de la teoria literaturii la memorialistica ideologică”

Cafeneaua critică organizează azi, miercuri, 24 martie, la ora 18.30, la Club Control din Capitală, prima dezbatere: „Despre Adrian Marino: de la teoria literaturii la memorialistica ideologică.” Vor participa Monica Spiridon, Costi Rogozanu, Nicolae Marinescu şi Xenia Karo. Rolul de amfitrion îi va reveni lui Ion Bogdan Lefter. Ultimul interviu acordat în 2002 poetului Ion Mureşan pentru ediţia de Ardeal a cotidianului „Evenimentul zilei” Am mai buchisit: Viaţa unui om singur Paul Lăzărescu: “Cu Adrian Marino am fost prieten mai bine de 60 de ani” “Adrian Marino nu vrea funcţii, nu e antiBăsescu, nu umblă după sinecure, nu are dubii faţă de condamnarea comunismului, nu poate fi agăţat cu nimic şi totuşi...

Noul paşoptism, fără Marino?

Marius Ghilezan Lăudabila iniţiativă a Sandrei Pralong de organizare a tinerilor şcoliţi în Occident într-un grup numit „Noii paşoptişti“, prin lipsa unui program coerent şi a unei misiuni clare de grup, riscă să rămînă în cadrul facil şi avitaminos al şuşanelelor dîmboviţene. Românii se  înfierbîntă repede, dar se răcesc de grabă, atunci cînd trebuie să purceadă pe drumul anevoios al acţiunilor riguroase. Urmărind site-ul www.noiipaşoptisti.ro, nu am găsit nici un reper, nici o vorbă despre cum ar arăta grupul pe cale de constituire. Ce vor Noii Paşoptişti? Mici referinţe istorice, care nu ţin nici măcar locul unei arcade în timp, ocupă un spaţiu modest.   Nu aş dori să critic nici donquijotismul unei doamne obişnuite să lanseze teme vizionare, dar neaplicabile stabilimentului cultural românesc, nici dezinteresul majorităţii tinerilor şcoliţi pe afară, pentru implicare în proiecte vizionare în ţara lor de baştină. Nu urmăresc să fac un studiu antropologic al predispoziţiei acestora pentru angajarea în „multinaţionale“, nici să amintesc eşecul politic al Uniunii pentru Reconstrucţia României, partid condus de Cosmin Alexandru, orientat şi pregătit de NDI după regulile stricte ale multi-level-marketingului. Ce urmăresc Noii Paşoptişti? Nu mi-e clar. Să reinterpreteze istoria naţională, să se lupte cu vampirologii occidentali pentru drepturile lui Vlad Ţepeş sau să ia – ca temă de inspiraţie – predispoziţia tinerilor de acum un secol şi jumătate pentru cultivarea valorilor europene? Momentan, nu avem certitudini. Nici un participant la sindrofia culturală de la Palatul Ghika, de zilele trecute, nu m-a lămurit ce-i mînă pe ei în luptă. Iniţiativa ar putea fi interesantă şi coagulantă pentru mulţi dispersaţi (puteţi citi şi disperaţi) care îşi caută o identitate de grup la întoarcerea în România. Să nu uităm că paşoptiştii veritabili au fost primii care au promovat dezbaterea de idei. Iluminismul şi Realismul incipiente, Romantismul, Clasicismul au avut prilej de expunere şi de luptă ideologică. Dar, dacă paşoptismul l-a avut...

Paul Lăzărescu: „Cu Adrian Marino am fost prieten mai bine de 60 de ani”

Interviu cu Paul Lăzărescu, fost director al cotidianului “Dreptatea” şi “Cotidianul”, prieten din copilărie cu Adrian Marino L-aţi cunoscut pe Adrian Marino în urmă cu vreo şase decenii. De ce credeţi că astăzi a ajuns atât de interesant? „Trăim într-o Românie care categoric nu este a  noastră”, Adrian Marino Mă bucur că şi după plecarea lui la cele veşnice provoacă dezbateri. Prin structura sa sufletească, prin educaţia şi formaţia sa ulterioară a fost un adevărat savant. A muncit enorm. Tot timpul era ocupat doar de munca lui. Dar şi interesat de viaţa socială. Poţi comanda „Viaţa unui om singur” aici. Cum l-aţi defini? A fost un ideolog proeuropean. A luptat întotdeauna, indiferent de vremuri politice, pentru libertate şi dreptate socială. Era un iluminist întârziat. Toată doctrina lui pleacă de la neopaşoptism. Era un liberal pur-sânge. În sensul ideilor. Dar în 1945 era membru al TUNŢCD. Pentru opiniile sale a şi fost arestat. Ce a făcut? A încercat, împreună cu noi, după iulie 1947, să formeze o şcoală de cadre a PNŢ în care să se discute principiile de bază ale doctrinei noastre: democraţie desăvârşită, morală creştină, justiţie socială, patriotism luminat. Nici până astăzi nu s-au găsit documentele ideologice pentru care a fost şi el, alături de alţii, arestat. Cum l-aţi cunoscut? În anii de liceu, la Iaşi. Marino scria înainte de 1944 la Jurnalul  literar al lui George Călinescu.  Şi mergeam împreună cu el la cursurile de la Universitate ale acestuia. A ajuns asistentul profesorului. Da. În compendiul de istorie al literaturii, Călinescu scria atunci despre Marino: “ E mai ales un eseist, curios, mare scotocitor de cărţi, cu un stil intelectual de expresie livrească .”  Nu a stat mult la catedră. Când s-a despărţit de Călinescu? În Tribuna poporului, George Călinescu i-a făcut un portret  negativ, foarte negativ lui Iuliu Maniu. S-au despărţit rapid din incompatibilităţi ideologice. Lui...