Manipularea unei umbre: Cazul Adrian Marino

Vladimir Tismăneanu Se întâmplă că l-am cunoscut bine pe Adrian Marino. Am scris elogios despre volumele sale de critica politic-culturală. Facând aluzie la romanul Muntele vrajit de Thomas Mann, l-am numit în eseul scris în Orizont, când s-a stins din viaţă, un Settembrini al culturii române.  Am preţuit europenismul său vibrant, generozitatea cu care i-a susţinut pe mulţi tineri.  A scris frumos despre cărţile mele. Am fost mişcat când a afirmat că am avut un rol major în geneza noii politologii româneşti (v. Politica si cultura. Pentru o nouă cultură română, Polirom, 1996, pp. 172-186).  În dedicaţia dată pe acea carte, la Cluj, pe 22 iulie 1996, mă numea metaforic, “maestrul tinerei politologii româneşti”. Ne-am întâlnit prima oară la Washington, în toamna anului 1990, am luat cina împreună la Hotelul Jefferson. Ne pusese în legătură regretatul Matei Călinescu. Am citit şi eu, ca mulţi dintre prietenii mei, articolele de după 1990 apărute în Dreptatea.  A. Marino fusese arestat de comunişti ca ţărănist, a rămas fidel PNŢCD-ului după 1990, chiar dacă filosofia sa politică era mai degrabă liberală, “neo-paşoptistă” (v. volumul de convorbiri cu Sorin Antohi, carte în care A. Marino şi-a formulat explicit crezul ideologic).  În 1997,  juriul prezidat de A. Marino mi-a acordat Marele Premiu ASPRO.  Nu pot fi nicicum bănuit că aş fi fost un adversar al acestui critic cultural şi teoretician literar, un om trecut prin teribile încercări, inclusiv lungi ani de temniţă şi domiciliu forţat în perioada comunistă.  Să reţinem însă un fapt incontestabil: biografia lui Adrian Marino abia urmează a fi scrisă. Sa sperăm că se va găsi un cercetator,  asemeni lui George Ardeleanu, autorul exemplarei biografii a lui N. Steinhardt apărută la Humanitas, care să se consacre unei analize lucide şi obiective a unei vieţi extrem de complicate.  Vor fi fost acolo, alături de calvarul închisorilor şi de marginalizarea de după 1964, şi compromisuri, vor fi...

„Adrian Marino nu vrea funcţii, nu e antiBăsescu, nu umblă după sinecure, nu are dubii faţă de condamnarea comunismului, nu poate fi agăţat cu nimic şi totuşi enervează”

După anunţarea lansării volumului postum „Un om singur” al lui Adrian Marino, intelectualii publici au continuat să dea replici dure criticului mort. Ba că s-ar fi gudurat pe lângă Noica, că judeca din postura de cenzor ideologic (Andrei Pleşu) ba că opera sa era teoretică (Manolescu). Cel mai dur atac a fost al lui Mircea Dinescu, cel care l-a acuzat, fără a aduce probe, de colaborarea cu Securitatea. „Probabil că Marino le bântuie nopţile, dacă un om mort e tratat asemenea unui om viu. Ce paradox! Adrian Marino nu vrea funcţii, nu e antiBăsescu, nu umblă după sinecure, nu are dubii faţă de condamnarea comunismului, nu poate fi agăţat cu nimic şi totuşi enervează. A fi slobod la gură, cum e Adrian Marino, e o formă de libertate,” comentează în Evz Ovidiu Şimonca, redactorul şef al „Observatorului cultural” şi autor al cărţii de interviuri: „Pot să vă mai enervez cu ceva?”, apărută recent. Cartea conţine interviuri cu Pleşu şi Liiceanu, acordate după moartea lui Marino. Puteţi comanda aici cartea lui Adrian Marino care va apărea la începutul lui martie. – interviu Andrei Pleşu (fragment)- Marino s-a comportat ca un provincial iritat O.Ş.: Ce v-a supărat cel mai tare? A.P.: În cazul Premiului ASPRO, Adrian Marino s-a comportat ca un provincial iritat, reacţia lui a fost inexplicabilă. Ar fi făcut bine să se explice. N-a făcut-o. Tipul lui de argumentaţie, după care o carte despre îngeri este în principiu suspectă, iar a vorbi despre religie este o formă de obscurantism, denotă o gîndire de seminar de partid din anii ’50. E cel puţin ciudat cum Adrian Marino şi-a asumat, la bătrîneţe, cu un patos trist, postura de cenzor ideologic. Erau şi sînt multe lucruri de corectat în România, înainte ca eu să fiu amendat ca un obscurantist mistic şi totalitar. Adrian Marino ar fi trebuit să elaboreze mai mult în...

Adrian Marino – Viaţa unui om singur

Toţi se întreabă de ce regretatul critic de la Cluj, Adrian Marino, a preferat să-şi publice postum volumul de memorii „Viaţa unui om singur”? De ce i-a încondeiat atât de tăios, cu  atâta venin, pe corifeii culturii române, fie de stânga, fie de dreapta? De ce şi-a ales momentul denunţului fix după cinci ani de la moartea sa? Celebrul europenist din convingere, nu din oportunitate, a explicat încă din prefaţa cărţii de ce nu a făcut-o atunci: „Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la sfârşitul vieţii”. La nici o zi după publicarea „versetelor,” demolatoare în expresie şi dure în conţinut, Dinescu, poetul moşier de Galicea Mare şi pastor peste stăreţia cu dosarele Securităţii, s-a grăbit să-l acuze, tocmai pe cel care a stat şase ani în puşcăriile comuniste, de colaborare cu sistemul criminal. Şi asta pentru că l-a descris ca: „Amuzant, pentru o clipă, dar odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”. Nu scapă de pana înmuiată în venin a clujeanului nededulcit la „binele” comunist, nici George Călinescu, căruia i-a fost o vreme asistent la Universitatea din Iaşi, criticul pervertit la noua ideologie. Rămas singur într-o lume opusă opulenţei criticului, adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”, aşa cum l-a descris în carte, Marino îi minimizează opera lui Cioran la o singură carte şi-l portretizează pe Eugen Simion ca pe un „carierist feroce”. Doar Nicolae Manolescu scapă nealtoit sub joarda de cuvinte. Plăvanilor din solda „căpitanului filosofic al naţiunii” (Ctin Noica) le reaminteşte cum Măria Sa a luat urma lui Cioran pentru a-l convinge să-l susţină pe Ceauşescu la candidatura pentru Premiul Nobel. Psiho-esteticianul de la Cluj descoperă la istoricul religiilor, savantul de renume mondial, Mircea Eliade, o...