S. e de statură medie, solid, într-o formă perfectă (după cum văd eu) pentru cei patruzeci de ani pe care pare să-i aibă. Are părul suficient de alb ca să-i favorizeze încadrarea figurii şi ar fi un model splendid pentru publicitatea de produse simultan rafinate şi rustice, precum pipe, puşti, costume de tweed (cuvînt englezesc care desemnează o ţesătură de lînă, destul de groasă şi foarte maleabilă, fabricată în Scoţia), maşini luxos utilitare, concedii în zone cu zăpadă sau în Camargue (Franţa, sud). Are, pe scurt, orografia figurii la care aspiră bărbaţii, pentru că a fost răspîndită de filmul american şi pentru că de ea se ataşează un anumit gen de femeie cu părul lung, dar care poate că nu merită păstrată (figura, nu femeia) mai mult decît durează flash-ul fotografic: pentru că viaţa e făcută mult mai mult din banalitate, din paliditate, din barba prost rasă sau abia crescută, din respiraţie lipsită de prospeţime, din miros de trup nu întotdeauna spălat. Poate că acest fel de a fi al figurii pe care o are S., ochi, gură, bărbie, nas, rădăcina părului şi păr, sprîncene, nuanţă de piele, semne, expresie, poate că toate astea ar trebui să răspundă cu vinovăţie pentru doar pata confuză pe care am fost în stare s-o transpun pe pînză şi care nici în al doilea portret n-a căpătat claritate. Nu că asemănarea nu există, nu că primul nu este portretul fidel dorit şi bine intenţionat, nu că, în sfîrşit, al doilea n-ar putea trece drept o analiză psihologică sub formă de pictură – în ambele cazuri numai eu ştiu că ambele pînze sînt în continuare albe, virgine ca să respectăm stilul, stricate ca să spunem adevărul. Mă întreb din nou, însă, din ce motiv, de vreme ce S. este aşa detestabil cum l-am descris, s-a instalat în mine obsesia de a-l înţelege, de a-l descoperi, cînd alţi oameni mai interesanţi, femei şi bărbaţi cărora le-am făcut portretul, mi-au trecut pe sub ochi şi prin mînă de-a lungul tuturor acestor ani de pictură mediocră: nu găsesc altă explicaţie decît cea legată de vîrsta la care mă aflu, decît umilinţa brusc descoperită de a rămîne dincoace de utilitate, de această altă umilinţă şi mai arzătoare de a fi privit de sus, de a nu fi capabil să răspund ironiei cu dispreţ sau cu sarcasm. Am încercat să-l distrug pe omul acesta cînd îl pictam şi am descoperit că nu ştiu să distrug.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply