„Cu Platon începe ceva cu totul nou: sau, cum se poate spune cu egală îndreptăţire, începând cu Platon constatăm că le lipseşte filozofilor un anume lucru esenţial, în comparaţie cu cei integraţi în acea Republică a Geniilor cuprinzându-i pe cei care au trăit între Thales şi Socrate. Cine vrea să formuleze o apreciere defavorabilă despre aceşti maeştri vechi îi poate socoti unilaterali, iar pe epigonii lor, în frunte cu Platon, multilaterali. Mai corect şi mai onest ar fi să-i înţelegem pe aceştia din urmă ca fiind nişte caractere hibride ale filozofiei, şi pe cei dintâi ca fiind tipurile pure.“ „Sunt unii care cred că există o providenţă anume a cărţilor, o fatum libellorum; dar asta ar însemna că e o providenţă răuvoitoare cea care a găsit cu cale să ne răpească pe Heraclit, minunatul poem al lui Empedocle, scrierile lui Democrit, pe care anticii il socoteau egalul lui Platon şi care îl depăşeşte pe acesta în ingenui tate, şi ni i-a impins în mâini, ca o compensaţie, pe stoici, pe epicurei şi pe Cicero. Probabil că partea cea mai magnifică a gândirii greceşti şi a expresiei sale în cuvinte s-a pierdut pentru noi; o soartă care nu are de ce să-l mire pe cel ce-şi aminteşte de destinul nefericit al lui Scotus Eriugena sau al lui Pascal, şi care se gândeşte că, până şi în secolul nostru luminat, prima ediţie a Lumii ca voinţă şi reprezentare a lui Schopenhauer a fost transformată în maculatură.“ (Friedrich...
