Mircea Horia Simionescu – Dicţionar onomastic

Dicţionarul onomastic nu este în primul rând o operă de reflecţie morală, ci una de reflecţie estetică. Este în fond cel mai original metaroman pe care-l cunosc: un roman al numelor proprii, care sunt adevăratele lui personaje. În loc ca numele să fie determinat de către condiţia socială şi individuală a celui care-l poartă (în felul legăturii observate la Caragiale de către Ibrăileanu, într-un eseu strălucitor prin inventivitate), în Dicţionar onomastic este în sine creatoare, născând indivizi „reali”, printr-un joc al imaginaţiei din care aleatoriul nu lipseşte. …Nu lucrurile poartă nume, numele poartă lucrurile. Suntem în apropierea centrului vital al literaturii ca aventură a cuvântului. (N. Manolescu, Arca lui Noe, vol. III) …Cartea plesneşte de invenţie: biografii concentrate în câteva rânduri, humor urmuzian, caracterologie, reflecţii ascuţite eseistice asupra vieţii sociale, contemporane, artei şi farselor istoriei, romane reduse la o fantastică scurtime… (Ovid. S. Crohmalniceanu: Painea noastra cea de toate zilele) ediţia a III-a, definitiva, întregită cu volumul Jumătate plus unu şi o prefaţă a...

Mircea Horia Simionescu – Breviarul. Historia calamitatum

„…Suntem departe de-a avea în faţă un roman! Abelard, amatorul de aventuri romantioase, ar fi fost mulţumit să-şi ştie livrat titlul unei cărţi cu amoruri fericite/demente, cu aventuri galante/principiale, cu morţi/supravieţuitori. Dar, vorba poetului, n-a fost să fie aşa. Atacând energic literatura, autorul cărţii n-a mers decât până la jumătatea drumului său epic, de unde, întorcând privirea, s-a simţit cuprins de nostalgie: titlul îl chema înapoi. Viguros, hotărât să nu fie slab ca o muiere şi nici sever ca un tratat ştiinţific, şi-a continuat drumul, aci avântându-se înaripat, cu cântecul pe buze, spre cursele savante, doctorale, spre formulările reci şi lapidare, aci zăbovind metodic, cu şublerul în mână, ca să studieze plăsmuirile evanescente, parelnicele umbre ale fanteziei, parfumurile suave şi inefabilul cel în veci însetat de determinanţi. (…) Fapt e că, în cele din urmă, călătorul a ajuns să scrie o carte care, dacă nu e nici tratat şi nici roman, ceva tot trebuie să fie din moment ce e alcătuită din cuvinte şi, pusă sub ochii unui alfabet, îi produce individului, pe buze şi în interior, un bazait uşor şi voluptuos…” (Mircea Horia Simionescu) de acelaşi autor: Nesfîrşitele...

Mircea Horia Simionescu – Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău

„Te multumeşti cu scrisul mărunt, îţi faci iluzii că el poate surprinde o parte din ceea ce desenul ar surprinde mai bine, şi adaugi alte note între ramele paginii, îndoit însă: niciodată nu ţi-a reuşit o descriere făcută la faţa locului, în aer liber, e probabil o lege a scrisului să nu reuşească decât după ce s-au stins ţipetele formelor şi ale culorilor şi s-au prăvălit în ireal lumina prea crudă, cântecul viu al păsărelelor, aromele şi şoaptele peisajului. Şi-apoi, hârtia, închipuită ca o mediterană fără margini, te-ndeamnă să tot navighezi, necuprinsul ei are loc şi pentru cel mai neînsemnat detaliu, îţi vine să te-apuci de-o treabă nebunească: să faci inventarul complet al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, fabuloasa acumulare de chipuri şi aparenţe, fiindcă nu cred să fie în lume scriitor care să nu spere că va reuşi, într-o zi, să epuizeze, printr-o muncă tenace, întregul mobilier al unei privelişti, catagrafiind până şi furnicile şi frunzele, stelele din cer şi stelele din iarbă, universalul puls al sevelor în tulpini şi mulţimea umbrelor ce însoţesc de-aproape fiecare obiect.” (Mircea Horia Simionescu) de acelaşi autor: Nesfîrşitele...

Mircea Horia Simionescu – Bibliografia generală

„…Puţini erau prietenii care îl înţelegeau corect. Unora li se părea că e prea imaginativ, prea liber în plăsmuirile sale, în timp ce materia aşezată în pagină suferea, de fapt, de o prea mare observaţie jurnalieră. Altora scrisul li se înfăţişa retoric, prolix, când de bună seamă el este sincopat, liniar şi avar. Împletirea de fantastic şi vulgar cotidian, de ironie şi inocenţă, de acid şi lirism apărea unora o slăbiciune barocă, abstractă în esenţă, plicticoasă în desfăşurare. Proza lui este însă matematică. Se va vedea. Construcţiile sale nu sunt altceva decât jocuri ale volumelor din creaţia unui pictor realist.” (Mircea Horia Simionescu) de acelaşi autor: Nesfîrşitele...

Ana Blandiana – Spaima de literatură

„Totdeauna am înţeles vocaţia ca pe o vină care te izolează automat, te îngrădeşte şi îţi impune alte legi, alte drepturi şi alte datorii. Sunt mai mari? Sunt mai mici? Pentru restul lumii, viaţa poetului pare o veşnică sărbătoare şi, într-o reprezentare banală, poetul este înfăţişat încununat cu lauri, diafan, abia atingând pământul. Vocaţia este fără îndoială o vină, părăsirea vieţii este fără îndoială o vină şi singura circumstanţă atenuantă a poetului este de a fi în egală măsură victimă şi vinovat, de-a fi acceptat, doar, un destin zeiesc impus de zeii fără de milă. Singura lui scuză este de a fi acceptat numai în ultimă instanţă, numai după ce încercase din toate puterile să se împotrivească, să nu părăsească condiţia comună, de a fi acceptat numai după ce s-a convins că acesta e singurul lui destin posibil.“ (Ana BLANDIANA) de acelaşi autor: Poeme 1964-2004 A fi sau a nu privi Refluxul sensurilor...