Jean Piaget – Psihologia copilului

Psiholog şi epistemolog, director al Centrului Internaţional de Epistemologie Generală din Geneva, autor al unei teorii genetice a dezvoltarii psihice, Jean Piaget (1896-1980) îşi consacră cea mai mare parte a vieţii cercetărilor  psihologiei copilului. Cartea de faţă încearcă să răspundă întrebărilor legate de universul copilăriei, formarea egoului, adaptarea la mediu. Lucrarea este structurată în trei secţiuni, astfel: – Sectiunea 1(REALISMUL INFANTIL) cuprinde urmatoarele capitole: I. Notiunea de gandire. II. Realismul nominal. III. Visele. IV. Realismul si originile participarii. – Sectiunea 2 ( ANIMISMUL INFANTIL) cuprinde urmatoarele capitole: V. Constiinta atribuita lucrurilor. VI. Conceptul de “viata.” VII. Originile animismului infantil. Necesitate morala si determinism fizic. – Sectiunea 3 ( ARTIFICIALISMUL INFANTIL SI STADIILE ULTERIOARE ALE CAUZALITATII) VIII. Originea astrelor. IX. Meteorologia si originea apelor. X. Originea arborilor, a muntilor si a pamantului. XI. Semnificatia si originile artificialismului infantil. J. Piaget îşi propune ca şi în această carte să trateze problemele realităţii şi cauzalităţii, prin analiza gândurilor şi a percepţiilor senzoriale. De acelaşi autor Judecata morală la...

John Grisham – Fotbal şi pizza

Rick Dockery era un fericit jucător de fotbal american de la Cleveland Browns, până când prestaţia lui într-un meci contra echipei din Denver, considerat înaintea intrării lui pe teren aproape câştigat, ajută echipa să piardă şi ajunge să fie privita drept cea mai dezastruoasă performanţă din NFL. Cariera lui Rick pare încheiată, însă agentul lui îi găseşte în cele din urmă o echipă care să-l accepte. Parma Panthers din… Italia. De acelaşi autor...

Maria Sleahtitchi – Oleandrii mă strigă roz

„Personajul poemelor nescrise îi seamănă probabil prin ceva autoarei, dar în partea retrasă timid între „tăceri babilonice”, între ezitări, autocontestări și contestări ritualice din afară, pe care ea însăși le regizează până la dezagregare – „am ieșit un praf atât de mărunt/ o minune de pulbere rafinată”. E ca fața nevăzută a Lunii. Căci la vedere avem un om care mi s-a părut întotdeauna hotărârea însăși, ba poate cu ceva fibră de oțel în el, deoarece l-am văzut gata să-și apere adevărul fără aproximări.” Eugen Lungu între mine și tine I între mine și tine între casa mea și a ta aleargă un obosit de înger în cămașă de noapte frămîntă glodul unei primăveri timpurii iese la drumul pavat cu pietre albe urcă cu greu mahalaua mea spre mahalaua ta prodăneștii mei spre prodăneștii tăi bate istovit din aripi la geamul casei tale dar zodiile nu se deschid atunci se întoarce și pleacă 9 II din conul de umbră al acestui poem îi urmăresc aripile cum taie fîșii de întuneric de unde știi să mă visezi în cămașa mea de noapte tu animicștiutorule în acea văpaie de pînză topită fără dantele III pe la cinci dimineaţa aerul era atît de proaspăt și cerul ah! atît de frumos cămașa mea de noapte fidelă aștepta pe marginea de canapea 10 nimic despre dragoste frunză după frunză cade umbra ta peste umbra mea întoarsă toată în sine stau cu spatele gol în veliștea vînturilor ploilor brumelor ninsorilor argintii mă năpădesc mîngîierile adulmecările cuminecările simţite cu cealaltă parte a simţurilor aici ca într-o taină străină frunze natale cad una pe faţă gălbuie alta pe dos pe spatele meu gol cad o! întoarsă toată spre tine 11 cunoaște-mă pe mine însămi îţi spun să știi din capul locului nu sînt ca tine respir cu burta mă las pe spate inspir adînc expir repet exerciţiul...

Georges Vigarello – O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere până în zilele noastre

Dacă Umberto Eco a răscolit istoria pentru a ne reda modelele de frumuseţe ale timpurilor, de la Grecia antică, în care statuile purtau podoabe, până la vremea de azi, Georges Vigarello încearcă să meargă pe urmele sale şi să ne arate ce ne place şi nu ne place la corpul omenesc. Cartea sa care vorbeşte mai mult despre corp; poate fi o istorie a trupului, mai mult decât a conceptului despre frumuseţe....

Jean Piaget – Judecata morală la copil

Între 1970 şi 1980 psihologul elveţian Jean Piaget a muncit mult la cercetarea importanţei educaţiei morale la copii. Aşa s-a născut lucrarea de faţă, care a influenţat copleşitor gândirea europeană şi americană în acest domeniu al formării viitorului adult. Savantul a ajuns la concluzia, după ani de muncă pe „meterezele” laboratorului său, că nu e destul să creşti copilul în acord cu mediul şi dorinţa ta ca părinte, ci trebuie să-i cultivi abilităţile pentru a forma un inventator, nu un comformist. Teoria sa de dezvoltare cognitivă poate fi folosită în educaţia primară prin interacţiune. Jean Piaget crede în două principii de bază: copiii au nevoie de idei despre moralitate în perioada în care descoperă lumea. Atunci ei îşi dau seama despre ce e bine şi ce e rău, corect şi incorect, în opoziţie cu părerile adulţilor.  Îşi fac propriile păreri despre lume şi viaţă. La momentul apariţiei cărţii Judecata morală la copil în 1932 a impresionat lumea psihologiei şi nu numai din două motive: o dată că a definit moralitatea în termeni filozofici (universală, generală şi obligatorie) şi a doua oară că a desfinţat principiile egalităţii pe baza normelor culturale cu norme morale. Piaget este sursa principală al conceptelor de egalitate, reciprocitate şi justiţie la copii. Lui Piaget ştiinţa i-a atribuit diferite tipuri de procese de relaţionări sociale, precum şi introducerea distincţiilor fundamentale între acestea. Când unul obţine o poziţie mai de putere, relaţia socială devine asimetrică, iar cunoaşterea poate fi asimilată mai mult de către participantul dominator, atât sub o forma stabilă/fixă/rigidă, cât şi sub o formă felxibilă. Piaget se referă la acest proces ca fiind unul de transmitere socială, care se poate ilustra prin modul în care bătrânii unui trib iniţiau membrii mai tineri în modelele de credinţe şi practici ale grupului. În mod similar, în cazul în care adulţii exercită o influenţă dominantă asupra copiilor în...