rss feed
articole | comentarii
Oana Stoica 
Mujea va lansa la Buzău, în ziua de 2 aprilie, decretată ad-hoc de lumea virtuală, drept NoBăsescu Day, ultimul său volum “Parfumul văduvei negre.” Pe blogul său declară că se va îmbrăca în violet.
“Mă gândeam să-mi iau un ciorap negru şi unul mov. Asta dacă găsesc ciorapi mov, că ultima oară când am întrebat nu mai erau. Se înghesuie lumea la culoarea asta,” comentează scriitoarea.
Nici în ziua d
e azi nu se ştie de ce coloniştii germani, strămoşii Hertei Müller, proveniţi în majoritate de pe malul stâng al Rinului sau din actuala Austrie, poartă numele de şvabi. Poate doar datorită numelui regiunii burgului Ulm, de unde au fost îmbarcaţi pe Dunăre pe aşa numitele Ulmer Schachteln.
După cucerirea Banatului de către austrieci, în urma războiului din 1716, Eugeniu de Savoia, unul dintre cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman, devenit guvernator al regiunii timişene, a propus Împăratului ca zona să se organizeze conform standardelor occidentale.
În consecinţă, în vara anului 1827, au venit în Banat doi reprezentanţi ai potenţialilor colonişti, Martin Drexler şi Michael Kangel, pentru a cerceta condiţiile existente, conform relatărilor din volumul monografic al lui Valeriu F. Fabian, care vorbeşte despre venirea pemilor.
Dar ce sunt pemii? Locuitori ai Boemiei, care prin prescurtare au devenit “pemi”. În primăvara anului 1828 au hotărât să plece 506 familii de pemi, formând şase grupuri care s-au îndreptat către Banat. Ei proveneau din regiunile Klattau, Boemia şi Bavaria, în special din localităţile: Wassersuppen, Heidt, Bernstein, Sankt Katarina, Linz, Bärenhof, Branbusch, Uchlin, Steinhof, Bucksberg, Halpach, Friedrichshof etc. S-au aşezat mai ales în zona montană şi pentru a servi în cele patru regimente de grăniceri existente în regiune.
Un prim popas în drumul lor a fost la Viena, unde s-au îmbarcat pe vapoare cu care au călătorit pe Dunăre până la Orşova. De acolo au fost transportaţi cu căruţele până la Slatina Timiş, fiind instalaţi în perioada iernii în casele localnicilor, deoarece încă nu erau terminate cele care le fuseseră destinate lor. Aceasta se va întâmpla abia în cursul primăverii următoare. Ele erau scutite de serviciul militar pentru o perioadă de 10 ani pentru a avea timp să defrişeze pădurile şi să pregătească terenurile necesare locuirii şi de plata impozitelor pentru 5 ani, primind în mod gratuit materialul lemnos pentru construirea locuinţelor şi seminţele necesare culturilor.
Forţele din conducerea regiunii au oferit noilor veniţi câte o vacă, un fierăstrău şi alte unelte din metal pentru fiecare familie, iar câte două gospodării primeau în folosinţă comună o pereche de boi, un plug şi o căruţă, conform relatărilor din monografii. Casele au fost terminate în 1829, costând câte 81 florini fiecare (suportaţi de comanda regimentului de grăniceri din Caransebeş). Ele erau din lemn, aveau 8 m lungime şi 5 m lăţime, erau fără fundaţie şi aveau câte o cameră şi o bucătărie. Grajdurile pentru animale au fost construite de colonişti tot din lemn. Totodată, a început defrişarea pădurilor şi construirea primelor drumuri. Fiind nemulţumiţi de condiţiile întâlnite, noii colonişti au primit la 14 septembrie 1833 din partea Vienei libertatea de a opta: se puteau întoarce în localităţile de origine sau se puteau răspândi în alte părţi ale Banatului. Un număr de 268 de familii au ales să plece în localităţi din Banat (Măureni, Lugoj, Bacova, Liebling, Ciacova, Niţchidorf, Jamu Mare, Darova)
Şi aşa a ajuns, peste două secole, un urmaş al şvabilor să scrie “Plaiuri joasem” pentru ca peste ani să câştige Premiul Nobel, pe o temă legată de dezrădăcinare. Foto: familia Ludovic Unger ;i familia sa (Revista VIP Banat)
Ovidiu Pecican Este lăudabilă, în principiu, căutarea de soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii universitare din România, chiar dacă, în încercarea de a ameliora calitatea în acest sector, …
„Blitzkrieg”. Aproape că nu există un alt slogan din timpul celui de-al Doilea Război Mondial la fel de fascinant şi, în acelaşi timp, de o mai frapantă ambiguitate. Se ascunde înapoia acestuia doar evoluţia „războiului rapid”, tradiţional urmărit de Statul Major General german? Avea Hitler o strategie a Blitzkrieg-ului, care să ţintească expansiunea continentală şi globală? Era Blitzkrieg-ul o idee strategică nouă sau numai un concept operativ-tactic? Autorul lucrării de faţă, locotenent-colonelul dr. Karl-Heinz Frieser, oferă răspunsuri la aceste întrebări, oglindind în mod convingător felul în care Campania din Vest, din 1940, care era un rezultat al politicii catastrofale a lui Hitler, a devenit, prin arta operativă şi prin măiestria tactică a comandanţilor, Blitzkrieg cu un succes răsunător. Trufia instalată după aceea la nivelul gândirii operative a fost unul dintre factorii care, începând din 1941, au condus Reich-ul german la catastrofă.
Sku: JHSZS
În ciuda titlului cu parfum eteric-iconoclast, Anticanonicele lui Felix Nicolau propun de fapt o reevaluare înţeleaptă, fără mânie şi părtinire, a literaturii momentului, izbutind să capteze atenţia de la bun început printr-o lectură proaspată, neconvenţională, degrevată de orice fel de poncife sau reverenţe obligatorii.
Comentariul respiră astfel autenticitate fără a deveni superficial, pentru ca împăca de minune exigenţele studiului doct cu frumuseţea unui stil literar exersat şi cu alte prilejuri. Iată cum, la un anumit nivel de rafinament, literatura şi critica se pot concilia fără probleme, cu un profil pe care rămâne să-l judece de acum chiar cititorul cărţii Anticanonice – cronici stresate.
De acelaşi autor:
Sku: STZZUU
Când în 1968, tancurile sovietice spulberau Primăvara de la Praga, dezgheţul comunismului stalinist, Milan Kundera era deja un scriitor cunoscut întrucât publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fusesera tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare.
Kundera, împreună cu alţi artişti şi scriitori cehi, printre care şi Václav Havel, a fost implicat în 1968 în mişcarea de emancipare politică cunoscută ca Primăvara de la Praga, o perioadă în care un regim democratic a fost în cele din urmă strivit de intervenţia brutală a armatei sovietice şi aliaţilor ei care au participat la invadarea Cehoslovaciei, dintre care au lipsit doar România şi Albania.
În primul său roman, Gluma, parcă presimţind viitoarea invazie sovietică, Kundera scrisese o satiră la adresa totalitarismului din era comunistă. Din acest motiv i-a fost ridicat dreptul de semnatură şi au urmat represaliile. Noile autorităţi cehe pro-sovietice l-au exclus de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi i-au eliminat cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei.
Cum ar fi putut Kundera să accepte un regim împietrit în stalinismul deceniului al şaselea al secolului 20, când el însuşi fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase această declaraţie prin înseşi cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Totuşi, existând o limită a rezistenţei, în 1975, Kundera a fugit în Franţa. Următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut în 1979 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind, în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii. Viaţa e în altă parte este un soi de struţo-camilă, fiind şi un roman, şi o colecţie de povestiri şi conţinând şi visele autorului.
In 2010 a fost gasit ca a fost un agent de politia comunista (StB) cind i-a turnat pe un agent CIA in anii 50. Agentul CIA a fost capturat de organele securitatii cehe (VB) si Kundera a fost apreciat de comunistii. Este suspect deasemeni cu colaborarea sa cu NKVD (KGB) dar din pacate aceasta nu poate fi verificat – neavind inca acces la arhivele KGB.
În 1984, a publicat Insuportabila uşurătate a fiinţei, pe care în ciuda faptului că e cea mai cunoscută dintre cărţile sale, Kundera o consideră drept cea mai proastă. În 1988, regizorul american Philip Kaufman a ecranizat cartea, dar filmul său e mult diferit.
În 1990, Kundera a publicat Nemurirea. Romanul acesta are un subtext mai curând filosofic şi nu unul politic ca celelalte romane.
Tropicul Cancerului, roman considerat de George Orwel cea mai importantă carte a anilor ’30, trimite la multe dintre experienţele scriitorului expatriat în Parisul dintre războaie. Stilul frust şi dezinhibat cu care Miller atacă valorile fetişizate ale unui Occident pasiv îi anunţă pe neliniştiţii Burroughs, Kerouac sau Bukowski.
De acelaşi autor
Sku: AZRUTVBF
Căderea shogunatului Tokugawa, care a condus Japonia timp de două secole şi jumătate (1603-1868), constituie cel mai important eveniment din istoria japoneză modernă. Revoluţia — Restauraţia Meiji — a început cu reacţia violentă a samurailor faţă de decizia din 1854 a shogunului de a deschide “barbarilor din vest” naţiunea izolată de până atunci. Samuraii au complotat pentru îndepărtarea shogunului, urmărind să restaureze puterea împăratului. Sub lozinca “răzbunarea cerului”, i-au vânat cu încrâncenare pe cei loiali shogunului. Shinsengumi, ultima gardă de samurai desfăşoară o poveste către sfârşitul anului 1862, hoarde de samurai renegaţi — ronini — au transformat străzile capitalei imperiale, Kyoto, într-o mare de sânge.
Administraţia shogunului a creat un corp de elită, numit Shinsengumi (“Garda nou-aleşilor”), însărcinat cu eliminarea roninilor şi a altor duşmani. Cu o brutalitate fără limite, Shinsengumi a devenit cea mai înspăimântătoare forţa de securitate a shogunului.
Sprijinindu-se pe o documentare minuţioasă — scrisori, memorii, interviuri şi relstări ale martorilor oculari, Romulus Hillsborough redă o imagine provocatoare şi palpitantă a acestei perioade fascinante din istoria Japoniei.
“Mihai Gainuşă a compus un roman cu cheie, unde ironia şi substratul absurd sunt mijloacele, iar realitatea imediată, substanţa. Ironia are inconvenientul că presupune o anume cultură a convenţiilor artistice. (…) Pare de la sine înţeles că romanul-comedie trebuie să fie accesibil. Fără cap şi fără coadă devine, de la primele pagini, o comedie provocatoare, dar derutantă datorită simpaticelor deliruri cauzale de parcurs. Romanul e încărcat de povestiri de sine stătătoare, ca un pom cu roade. Polonezii şi cehii sunt mari meşteri în dezvoltări narative aparent parazitare. Dupa ce le descoperi farmecul, le înţelegi şi rostul în structura generală a cărţii.
Remarcabilă în acest roman de construcţie, dar şi de limbaj, e siguranţa cu care Mihai Găinuşă face relaţia dintre umorul primar, bazat pe jargon şi dicţionar etnic, şi umorul referenţial.” (Tudor Octavian)
de acelaşi autor:
Sku: DHJK2
Publi
cat pentru prima oară într-o revistă a diasporei ruse, după ce manuscrisul fusese scos pe ascuns din Uniunea Sovietică, cu puţin timp înainte de moartea autorului, în 1982, romanul O vară la Baden-Baden este punctul culminant al unei vocaţii literare profunde, pe care medicul a cultivat-o în secret. Scrisa în perioada 1977-1980 şi salvată ca prin minune de la uitare, cartea s-a dovedit una dintre cele mai importante opere ruseşti din a doua jumătate a secolului XX. Pendulând între un prezent nedefinit şi anul 1867, când Dostoievski şi tânăra lui soţie, Anna Grigorievna, se îndreaptă spre Germania, locul unde scriitorul va fi consumat de patima jocurilor de noroc, romanul urmăreşte natura profund conflictuală a creatorului, dezvaluindu-ne tributul imens pe care îl cere sublimarea artistică. Însă dincolo de acest fir narativ, romanul ne oferă o călătorie prin sufletul Rusiei, un portret al marii literaturii a acestei ţări şi al scriitorilor care au încercat să păstreze intactă esenţa morală a artei de-a lungul calvarului comunismului.
Sku: DTGZUZ
„La antipodul autorilor care îşi gâdilă publicul, prin exploatarea tuturor clişeelor care ne fac plăcere (o plăcere ieftină, recunoscuta si reciclata ca atare), acest scriitor pe cit de original, pe atit de dificil ne obliga sa-l urmam in diferite experimente fictionale, cu trepte alunecoase si trape textuale la tot pasul.” (Daniel Cristea-Enache)
„Autorul ştie să se menţină mereu – lucru deloc la îndemâna oricui! – pe muchia fină dintre deriziunea parodică şi misterul neliniştitor, dintre farsă şi halucinaţie psihotică. Mai mult: el se dovedeşte a fi şi un acut psiholog/caracterolog; o adevărată galerie de „caractere” idealiste, bovarice, halucinate, frustrate sau obsedate, care mai de care mai pitoreşti şi mai pline de concreteţe, defilează prin paginile acestui roman multistratificat şi captivant.” (Paul Cernat)
„Multă răbdare a trebuit să îşi exerseze Petru Cimpoeşu pentru a i se recunoaşte ceea ce, de fapt, măcar din 2000, de la apariţia discretă a Poveştii Marelui Brigand, i se cuvenea: faptul că este unul dintre prozatorii cei mai importanţi ai generaţiei ’80.” (Bogdan Creţu)
de acelaşi autor:
Christina domestică şi vânătării de suflete
Sku: QEZUOP
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
