Cartea este un portret de grup realizat prin istorisiri ale vieţii şi fotografii, menit să dea contur unor experienţe individuale, dar şi vieţii comunitare a evreilor din mai multe generaţii care trăiesc la Timişoara, Lugoj sau Reşita. Volumul face parte dintr-o serie situată sub semnul întâlnirii cu diferenţa, pe care Grupul de antropologie culturală şi istorie orală din cadrul Fundaţiei A Treia Europă a elaborat-o pentru a materializa rezultatele unei cercetări pe lunga durată a relaţiilor dintre memorie şi identitate.
Sku: VU262SM
Principala caracteristică a perioadei baroce este conflictul dintre noutate şi tradiţie, iar omul baroc oscilează între tendinţele contradictorii ale epocii sale: ştiinţa modernă şi vânătoarea de vrăjitoare, raţionalismul filosofic şi intoleranţa religioasă, susţinerea originii divine a puterii şi decapitarea regilor, deschiderea economică şi culturală şi decăderea marilor imperii. Autorii celor douasprezece studii din acest volum, sub îndrumarea lui Rosario Villari, unul dintre cei mai importanţi istorici italieni, prezintă tot atâtea portrete ale omului baroc, care se completează reciproc.
„Dicţionarul filosofic” al lui Voltaire este mai degrabă o culegere de eseuri, de meditaţii asupra unor subiecte legate de morală, teologie, legislaţie, decât un dicţionar propriu-zis.
Cele douazeci de povestiri care compun excursia spre ce va fi a lui Bernard Werber răsar sub semnul ipoteticului „Ce-ar fi dacă?“ Prinse într-un decor spectaculos, doldora de personaje truculente şi de idei cu fior poetic, ele se strâng de fapt într-o bancă de date a scenariilor despre cum vor arăta deceniile şi secolele viitoare. Ramurile arborelui nu au o fibră obişnuită. Nici n-ar avea cum, fiindcă ele sunt site-uri create de internauţi cu dubla vocaţie: futurologica şi exploratoare. Werber cizelează un colier din perle fantastice în care zeii merg la şcoală ca să înveţe cum să conducă popoarele, obiectele sunt înlocuite brusc de propriile denumiri, oamenii ştiu să numere doar până la douazeci, iar turiştii îşi petrec vacanţe exotice în trecut, unde nu pleacă înainte de a-şi face vaccinul împotriva ciumei. Scânteietoare şi meşteşugite, povestirile din acest volum sunt deopotrivă proiecţii onirice şi încercări de descifrare a unui timp despre care ştim puţin şi bănuim enorm.
Spre deosebire de cartea de debut, volumul Nişte răspunsuri îmbină ficţiunea cu publicistica (câteva articole din Elle, revista în care Mihaela Rădulescu semnează o rubrică de 5 ani, şi câteva texte care au apărut în rubrica „De pus pe gând” din Jurnalul Naţional).
Cartea realităţilor fantastice, aşa cum şi-a intitulat Alice Botez straniul jurnal, de fapt mai mult un jurnal intelectual, de reflecţie şi speculaţie filosofică, şi-a început drumul, din câte se pare, în primăvara anului 1937. Prima informaţie privind acest manuscris ne-o ofera Jeni Acterian în jurnalul ei. Este 5 martie 1937 când Alice citeşte prietenei sale, pentru prima dată, “Poemele”. Jeni va nota, ziua următoare: “Mi-a citit aseară Alice din poemele ei. Am stat iar până la 1 noaptea. E în odaia ei o linişte teribil de încărcată şi de grea. Te apasă şi te uşurează în acelaşi timp. Stranii, curioase poeme!”. Volumul nu va vedea lumina tiparului, manuscrisul fiind uitat între proiectele autoarei până în 1945 când manuscrisului iniţial i se mai adaugă o serie de însemnări până în 1946 şi o addenda formată din însemnările de jurnal ale lui Jeni Acterian şi o parte din corespondenţa primită de Alice Botez, toate menite a întregi portretul autoarei.
Volumul de faţă cuprinde două cursuri televizate, ţinute la Collège de France, care înfăţişează, într-o formă clară şi sintetică, cele mai recente achiziţii ale cercetării asupra televiziunii. Primul (Platoul şi culisele lui) demontează mecanismele cenzurii invizibile ce acţionează pe micul ecran şi dezvăluie câteva dintre secretele de fabricaţie ale acestor artefacte care sunt imaginile şi discursurile de televiziune.
“De vreo 25 de ani mi-am dorit să scriu o carte care să se numească America si acustica. De fapt, cartea asta chiar a existat, într-un singur exemplar. Eram student la fizică şi, neavând cursurile litografiate, petreceam câteva ore pe săptămână în biblioteca facultăţii. Veneau acolo să citească studenţi, dar şi profesori sau cercetători de la institutele de fizică, într-o linişte aproape perfectă — se auzeau numai hârtiile foşnind şi câte-o tuse reţinută. Când, într-o bună zi, am luat din raft cursul de mecanică şi acustică, n-am observat decât că, în loc de hărtănitul exemplar broşat dintotdeauna, ţineam în mâini o carte legată între coperţi tari. M-am aşezat la masă, am citit o vreme, apoi am închis cartea. Şi atunci am văzut că pe cotor scria, cu litere argintii, ceva neverosimil şi minunat: America şi acustica. Mi-e imposibil să mai aflu acum dacă cel care legase cursul litografiat făcuse un gest extravagant sau pur şi simplu citise greşit titlul. Acum vreo 25 de ani însă, în liniştea din bibliotecă am început să râd. Şi cu cât mă chinuiam să mă abţin, cu atât râsul ieşea din mine mai violent, tiranic, imposibil de stăpânit. Între timp, râsul acesta, ca un sunet fundamental, a devenit unul interior, îngropat sub gravitatea zilelor. Cu cât aberaţiile-orori trăite şi văzute se adunau, fără să-mi dau seama, în subteran râsul se limpezea. Până când a ieşit la suprafaţă în piesele din America şi acustica.” (Vlad Zografi)
Într-o lume ideala, între Ordnung “ordine” si Gemütlichkeit „confort” exista o armonie perfecta: într-un astfel de univers, nimeni nu scapa scrum de tigara pe covor si hârtia igienica nu se termina niciodata. Domnul si doamna österreicher stau fericiti, cocotati în cuibusorul lor care nu se murdareste niciodata, facând dragoste si crescându-si puii în timpul care le mai ramâne între curatenie si lustruitul argintariei.
Manualul întâmplărilor e mai mult decât o carte, poate chiar un muzeu de stampe, în care Ştefan Agopian nu este interesat de viaţa personajelor şi de acţiunea romanească, ci de evocarea comportamentelor acestora, într-un final de secol al plictisului şi al alienării. Sunt prezentate întâmplări din orientalismul secolulului XlX, cu pastel de epocă. Eroii săi sunt studiaţi azi la şcoli. Nu sunt figuri proeminente, nu se remarcă prin spectaculosul unor intrigi de salon, doar prin mărturisirea unei lumi apuse.
În această antologie de povestiri, profesorul, criticul literar şi scriitorul spaniol Luis Garcia Jambrina înlesneşte celor amatori de literatură fantastică accesul la “materia livrescă” aflată la graniţa dintre real şi imaginar. Deşi fiecare povestire se desfăşoară aparent în alt loc, cu alte personaje şi cu o intrigă inedită, fiecare îşi va putea recunoaşte vechile pasiuni, obsesii şi nedumeriri.
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
