„De vreo 25 de ani mi-am dorit să scriu o carte care să se numească America si acustica. De fapt, cartea asta chiar a existat, într-un singur exemplar. Eram student la fizică şi, neavând cursurile litografiate, petreceam câteva ore pe săptămână în biblioteca facultăţii. Veneau acolo să citească studenţi, dar şi profesori sau cercetători de la institutele de fizică, într-o linişte aproape perfectă — se auzeau numai hârtiile foşnind şi câte-o tuse reţinută. Când, într-o bună zi, am luat din raft cursul de mecanică şi acustică, n-am observat decât că, în loc de hărtănitul exemplar broşat dintotdeauna, ţineam în mâini o carte legată între coperţi tari. M-am aşezat la masă, am citit o vreme, apoi am închis cartea. Şi atunci am văzut că pe cotor scria, cu litere argintii, ceva neverosimil şi minunat: America şi acustica. Mi-e imposibil să mai aflu acum dacă cel care legase cursul litografiat făcuse un gest extravagant sau pur şi simplu citise greşit titlul. Acum vreo 25 de ani însă, în liniştea din bibliotecă am început să râd. Şi cu cât mă chinuiam să mă abţin, cu atât râsul ieşea din mine mai violent, tiranic, imposibil de stăpânit. Între timp, râsul acesta, ca un sunet fundamental, a devenit unul interior, îngropat sub gravitatea zilelor. Cu cât aberaţiile-orori trăite şi văzute se adunau, fără să-mi dau seama, în subteran râsul se limpezea. Până când a ieşit la suprafaţă în piesele din America şi acustica.” (Vlad Zografi)
Leave a Reply