Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul

De Marius Ghilezan Matei Brunul, portretul unei Românii pierdute Lucian Dan Teodorovici, scriitorul din Iaşi, oraşul care a dat pe stil nou cei mai buni povestitori, ne surprinde cu o nouă carte: Matei Brunul, o portretizare fără egal a sincopei istorice prin care am trecut, timp de cincizeci de ani. Autorul nu este doar singurul român care a ajuns în The New York Times, făcând celebră practica însemnării gâştelor pentru a nu fi furate, ci şi primul care reuşeşte o frumoasă alegorie, tristă ce-i drept, a Omului nou, acel individ apărut pe lume odată cu tancurile sovietice, pierzându-şi identitatea şi memoria. Cu o pedanterie nemţească şi cu o scrupulozitate a detaliilor remarcabilă, Teodorovici ţese tapiseria gri tern a unei Românii învinse, peste care proiectează destinul lui Matei Brunul cu frica, izolarea, ruşinea şi regretele unui marionetist ce a învăţat să-şi iubească doar păpuşa, pentru ca mai apoi, ca-n Fenomenul Piteşti, torţionarii. Evident că cei mai apropiaţi oameni, securistul Bojin şi în final Eliza, printr-o timidă dragoste, dovedită în cele din urmă tot om al sistemului, fac parte din universul său închis. La începutul lecturii aveam speranţa că voi găsi “Opiniile unui clovn” în variantă autohtonă a celebrei cărţi a lui Heinrich Böll. Mai apoi, în desişul descriptio, romaine, fiind prevenit că: ”istoria mare are întotdeauna o putere covîrşitoare asupra istoriei mici, personale” am crezut că voi fi provocat cu teme dostoievskiene, polifonii, dar m-am trezit într-un spaţiu pe care l-aş fi dorit uitat. Aprofundat în lectura cărţii, mi-am dat seama târziu că nu e o carte pentru mine, prea îmi coboară din amintiri tenebrele. Personal, aş fi aşteptat, să mă regăsesc ca învingător în volumul lui Teodorovici, nu ca un învins, mai ales că pe la Naidăş, satul de graniţă din finalul povestirii, trebuia să trec şi eu frontiera  în 1989. . În Matei Brunul nu-l găseşti pe Kafka,...

Florin Lăzărescu – Lampa cu căciulă

De Octav Popa Lampa cu căciulă a lui Florin Lăzărescu este o apariţie oarecum stranie în literatura contemporană, preponderent îndreptată spre a înobila urbanul ca fundal de manifestare a epicului. De această dată, ruralul este trezit la viaţă şi înfăţişat autentic prin ochii infantili şi sinceri ai unui copil crescut sub vatra satului românesc. Lampa cu căciulă, titlul desemnat să vorbească în numele întregului volum, este de fapt povestea vedetă, hit-ul, o istorisire ecranizată la dimensiunile unui scurt-metraj în anul 2006 sub bagheta regizorală a lui Radu Jude. De ce povestea hit? Pentru că “a prins la public”, scurt-metrajul având un succes fulminant, câştigând peste 30 de premii la festivaluri internaţionale. Florin Lăzărescu are tendinţa să jongleze cu o suită de cuvinte comune, la auzul cărora unii şi-ar putea pune sfios mâinile la urechi, alţii ar putea râde pe înfundate; iar asta pentru că ne-am obişnuit să citim eufemisme şi fraze întortocheate pregătite să camufleze ceea ce ar putea leza gustul nostru rafinat pentru lectură. Autorul nu îşi cenzurează naturaleţea personajelor, fapt ce îl ajută foarte mult să le facă cunoscute cititorului ca atare. Volumul prezintă o succesiune de 10 povestiri, ce împărtăşesc acelaşi unghi de a privi evenimentele, viziunea ingénuă a copilului de odinioară relatată de un om matur care nu îndrăzneşte să o întrerupă şi să o distorsioneze cu inserţii proprii. Prima poveste, cu care se deschide Lampa cu căciulă, este Ursoaica Lili şi Balena Goliat. Povestirea o are în atenţie pe mama, micuţa îndrăgostită până peste urechi de un pădurar cu vorba aparte. Ca orice copil a acelor vremuri, bâlciul era necunoscutul  miraculos, iar când iubirea se anunţa să ia parte la el, orice sacrificiu de a-i fi în preajmă  merită efortul. Ursoaica Lili şi balena Goliat, personajele eponime ale poveştii, sunt atracţia circului, iar dacă prima se înclina reverenţios în faţa publicului drept cea mai...

Marius Ghilezan – ImpostURA

De Alexandru Cristian Ce este impostura? Este prezentă în lume? Impostura este acţiunea prin care un om ia un loc ce i se cuvine altui om. Din multitudinea de imposturi prezente în lume, consider că cea mai gravă este impostura intelectuală. Nu te poţi juca de-a intelectualul. Un intelectual se formează greu şi se dezvoltă şi mai greu. Mărturisesc tristeţea cu care am citit cartea lui Marius Ghilezan, ImpostURA-despre snobism şi puterea falsului. Cartea este scrisă pe un ton sarcastic,  jovial, critic, este scrisă cu putere. Revolta interioară este provocată nu de modul de a scrie ci de tema expusă. Oare societatea noastră este plină de impostori? Oare sângele vărsat de la Revoluţie este o jertfă în zadar? Sângele uscat nu ne mai glăsuieşte nimic, nu ne mai tresare nici o emoţie. Veleitarul este simbolul societăţii actuale, acesta are tupeu şi inhibă prin tenacitate, spune Marius Ghilezan. Veleitarul umblă după aprecieri, elogii. Este ambiţios şi ignorant. Veleitarul este personajul arhetipal al cărţii lui Marius Ghilezan. Impostor prin excelenţă acesta îşi măsoară performanţa doar prin kilometrii de tupeu, ne avertizează trist autorul. Societatea română este plină de impostori. Avem academicieni fără opere, biserici pline de negustori şi nu de preoţi cu har, medici care nu mai respectă jurământul lui Hippocrate din Cos. Între mirare sardonică şi tristeţe am citit această carte. Factorii de mediu influenţează impostura în special în societăţile aflate în tranziţie, ne spune autorul cu un fin simţ sociologic. Minciuna cu cât este mai mare cu atât e mai credibilă spunea Goebbels. Marius Ghilezan încearcă să demascheze minciuna, parvenirea şi falsitatea din societarea românească. Distrugător al măştilor veneţiene, autorul ne avertizează ca impostura naşte o lume a subumanului, a dedublării, a minciunii, a schimonosirii, a parvenirii. Civilizaţia modernă decapitează simbolul în opinia lui Marius Ghilezan. Cred că societatea modernă va ajunge să se autodistrugă pentru că decapitează pe...

Marius Ghilezan – Medi, cu ochiul sticlos

De Alexandru Cristian Lumea este plină de incognoscibil  şi  mister ce aşteaptă să fie descoperit. Poetul îşi construieşte o lume a sa. Marii poeţi însă făuresc o lume a lor care seamănă cu lumea din care fac parte, fresca lumii este reprezentată de versurile lor.Volumul Medi, cu ochiul sticlos este un volum multicultural. Poeziile lui Marius Ghilezan sunt clare, profunde şi enigmatice. Clare pentru că transmit un mesaj din mai multe culturi, profunde pentru că fiecare cultură are originalitatea şi trăirea sa interioară. Enigmatice pentru că necunoscutele  unei culturi sunt taina civilizaţiilor trecute şi viitoare. Volumul este un jurnal iniţiatic, o călătorie binom. Prima parte a călătoriei este cea fizică iar a doua parte cea spirituală. Călătoria fizică ne este dată de amintirea în versuri dar şi în imagini, instantanee care ne prezintă diverse locuri din această fascinantă lume. Cea spirituală este evidenţiată de metaforele şi epitetele din poeme. Volumul este împărţit în 6 capitole fiecare capitol reprezintă o cultură sau o Idee a unei culturi. Poezia lui Marius Ghilezan impresionează prin profunda şi variata cultură, o pezie culturală rar întâlnită în poezia contemporană. Primele poezii sunt un prolog al volumului. Aceste versuri îmbină inteligent diverse culturi ( India, Filipine, Africa dar şi insule exotice). Din acest prolog putem radiografia lumea prezentă, o lume pe care poetul o percepe ca  pe o lume cu mai multe dimensiuni temporale. În tulburătorul poem Africa istoria şi timpul au stat pe loc, eternitatea este o caracteristică surprinzătoare. Suspendarea în istorie a continentului negru este farmecul acestei lumi. Parfumuri orientale şi gusturi occidentale se desprind din poeziile începutului acestui volum( Nopţi arabe, Doar spinii îi văd). Dimensiunea religioasă a unor poezii este inteligent şi fin subliniată, Marius Ghilezan fiind un poet elegant, elitist,  care nu are nevoie să trâmbiţeze trăsături, imboldul dat de poezia sa poartă un singur nume, sete de cunoaştere. Poemul...

Eugen Ovidiu Chirovici – O amintire de la Paris

De Alexandru Cristian Mister şi psihologie. Am fost învăţaţi că toate faptele au o explicaţie. Cele mai multe dintre acestea se întâmplă fără o explicaţie, fără ceva care anunţă altceva. Un aparent haos ordonat de un anumit mister. De ce oamenii iau anumite decizii? Cine  influenţeazădeciziile? Majoritatea hotărârilor în viaţă se iau în mod incoştient. Factorul care a dus la luarea unei decizii este un trecut pe care l-am îngropat în diverse amintiri. O amintire de la Paris este un fapt plin de întuneric. O decizie pe care mulţi scrutători ai psihologiei abisale nu o vor înţelege pentru că mintea omului este un labirint plin de gânduri, speranţe şi idei care se ascund una de alta şi se găsesc aleatoriu. Totul începe cu o faptă oribilă petrecută în urmă cu trei decenii la Paris. James Cobb un celebru psihoterapeut newyorkez este un veritabil explorator al abisului mental. Pasionat cercetător acesta este prins în cursa în care toţi cercetătorii sunt prinşi , absolutul adevărului. Există fapte care nu au nevoie de explicaţii. Mentalul şi metafizicul se împlinesc şi dau naştere la fapte aparent bizare dar pline de o logică fină şi ascunsă. O logică care transcende raţionalul. Romanul este format din trei părţi. În prima parte un muribund apelează la serviciile lui James Cobb pentru a afla adevărul îngropat în decenii de tăcere. În această parte tehnica hipnotizării este descrisă clar şi obiectiv. Răspunsurile pe care le dă pacientul hipnotizat sunt pline incertitudini. În a doua parte James devine pasionat de acest trecut şi încearcă să afle adevărul cu orice preţ. Începe căutarea unui adevăr îngropat în hârtii, dosare, atentate şi crime. În ultima parte tot ce a  căutat James se dovedeşte a fi total inversat. Atentatele şi crimele sunt privite cu profundă uimire Roman psihologic condimentat cu un fir narativ poliţist, O amintire de la Paris este ca un...

Lev Tolstoi – Război şi pace

De Alexandru Cristian Istoria uluitoare a marilor puteri este marcată de mari tragedii. Imperiul lui Alexandru cel Mare s-a stins după o cumplită luptă fratricidă. Imperiul Roman a căzut sub berbecii barbarului însetat de cucerite. Imperiul lui Napoleon s-a sfârşit într-un fum temporal, ca un vis măreţ. Război şi pace este capodopera literaturii ruse şi poate cel mai mare roman istoric din istoria literaturii universale. Este un romn ce descrie starea societăţii ruseşti în războiul cu Imperiul Napoleonian dar sub dominaţie culturală franceză. La începutul secolului al-XIX-lea mândra nobilime rusă vorbea numai limba franceză, aproape că uitase rusa. Romanul este vast, dens,  de o limpezime aparte. Lev Tolstoi a rescris romanul de 13 ori înainte de a-l publica. Frazele sunt şlefuite şi atent alese. Romanul este ca un tablou plin de culoare despre o epocă în care glasurile au tăcut şi muschetele au urlat. Acţiunea se petrece între anii 1805-1812 şi începe cu descrierea celebrei bătălii de la Austerlitz, culmea militară şi politică a lui Napoleon Bonaparte. Personajele principale ale romanului sunt Pierre Bezuhov un nobil modest, prinţul Andrei Bolkonski, Nataşa Rostov  o femeie de o frumuseţe remarcabilă. Numărul personajelor este uluitor de mare peste 500, epicitatea romanului este construită ca un solid schelet de fapte idei şi întâmplări. Război şi Pace este reflecţia lui Lev Tolstoi asupra istoriei. Pentru acesta istoria este un înşelător joc de şah unde noi suntem pionii. Mareşalul Kutuzov deşi un ’’bătrân şiret’’ salvează Rusia, pentru că aşa a trebuit să fie, concluzionează Tolstoi. Un roman filosofico-istoric despre măreţia şi decăderea popoarelor. De ce Rusia nu  a fost cucerită de Napoleon? Lev Tolstoi ignoră presupunerile şi analizele istorice, crede că fiecare om sau fiecare naţiune are un destin sau  o soartă proprie  de neschimbat. Obiectivul istoriei este libertatea omului în raport cu spaţiul, timpul şi o cauzalitate cu origini greu de cunoscut, crede Tolstoi....