Abe Kobo – Femeia nisipurilor

De Gabriel Daliş “În preajma nisipului, orice lucru ce dispune de formă e goliciune. Curgerea lui, care neagă totalitatea formelor, e singura certitudine.” „Femeia nisipurilor” este capodopera lui Kobo Abe şi una dintre cele mai importante cărţi pe care le-a dat literatura japoneză de după cel de-al doilea război mondial. O naraţiune vizionară prin tăietura imaginilor, prin shocking-ul care dezmembrează rupestrul şi devine Absolut. Detaliul abundă, introspecţia pare demoralizatoare. Toate acestea fac din acest neobişnuit roman o concentraţie de imagini care se desfăşoară într-o sumă de diapozitive repetate obsesiv. Evadarea nu-i necesară ca o revenire la stilul anterior de viaţă, ci ca un refuz în a asimila capriciile altor regnuri. Pasiunea lui Abe pentru fotografie poate fi foarte uşor detectată prin capacitatea lui vizuală de concepere a frazei, imaginile sunt prelucrate lent, trecând prin diverse forme si filtre, regăsindu-se apoi, după multiple reîncărnari aperceptive, într-un concret izolat, fără scăpare.  Lumea nisipului este omniprezentă, invadatoare, coroziva şi plina de constrângeri. Nisipul stăpâneşte definitiv. În acestă lume a eroziunilor, omul devine captivul care se lasă sedus de propria mutilare. O concluzie a cărţii? Nu ai dreptul să iubeşti când eşti ameninţat de nisip. Recenzie de GABRIEL DALIŞ De acelaşi autor Harta arsă Bărbatul cutie Chip...

Principele Nicolae Al României – Drumul spre casă

De Paul P. Todoran În urmă cu câteva săptămâni am terminat de citit ” Drumul spre casă” a D-lui. Filip Lucian Iorga. Cartea este un dialog dintre autor si printul Nicolae al Romaniei. Este o carte pe care, cred ca ar trebuii sa o citeasca cat mai multi romani. De cand am terminat de citit am trecut printr-o gama intreaga de sentimente si trairi sufletesti de la multumire, satisfactie, speranta la tristete, suparare, indignare, revolta, furie si chiar ura. Tristete pentru Printul Nicolae care si-a pierdut tatal la o varsta la care intre baieti si tata incepe perioada de camaraderie. A fost fara-ndoiala o experienta dureroasa pentru el si i-ti dai seama de asta cand spune autorului cartii (vorbind despre tatal sau) : ” A fost un om pe care as fi vrut sa-l cunosc mai bine, si mi-as dori sa fie cu mine si astazi,” In momentul acela m-am gandit la bunul si iubitul nostru rege care a trait un interval de timp departe de regina mama Elena exilata in Italia de catre Carol al II – lea. Suferinta maturizeaza dar este o maturizare dureroasa. Intodeauna am vazut in M.S.Mihai I pe M.S. Ferdinand si din ce in ce mai mult vad in Printul Nicolae pe M.S. Mihai I Am facut aceiasi paralela la inlaturarea lui Nicolae din succesiune, diferenta fiind ca M.S. a fost alungat de trupele sovietice iar Nicolae prin manipularile republicanilor si infiltratii din Palatul Elisabeta. Au observant si altii asemanarea dintre M.S. si Printul Nicolae, O tanara englezoaica care a ajuns la aceiasi concluzie spune : ” Am citit recent o carte scrisa de Ivor Porter despre Majestatea Sa Regele Mihai al Romaniei. Citind acele pagini pline de intelesuri, am aflat de suferintele si de provocarile carora Regele Mihai a trebuit sa le faca fata. Am fost captivata si intr-un fel, m-am atasat emotional de povestea sa. La inceput, am pus emotia mea pe seama maiestriei...

Carole Matthews – Clubul iubitoarelor de ciocolată

De Gabriel Daliş Pentru cititorii de literatură de consum, Clubul iubitoarelor de ciocolată poate fi o revelaţie. Un roman despre pasiunile fine care au miza de a îmbunătăţi viaţa şi de a aduce soluţii dintre cele mai prietenoase situaţiilor considerate iniţial fară nicio salvare. În fond, orice lucru împărtăşit îi apropie pe oameni, iar Carole Matthews ştie foarte bine acest lucru şi nu se fereşte să demonstreze asta. Personaje bine construite, dialoguri care, deşi uneori par stufoase şi repetitive, reuşesc să construască tipologii psihologice diferite, prin contrast. Ciocolata devine psihologul de serviciu al admiratoarelor acestui deliciu. O intrigă interesantă: declaraţii de dragoste,  regrete, situaţii la limită, răzbunare. În preajma ciocolatei nu se adună libidouri derapante, ci personaje care caută fascinaţia lucrurilor, dincolo de cotidianul plin de neprevăzut. „Clubul Iubitoarelor de Ciocolată este o prajitură de roman… Are toate ingredientele necesare: romantism, prietenie, umor şi intrigă. Serviţi cu plăcere! Este un desert fantastic.”  Sarah Mlynowski Order Clubul iubitoarelor de ciocolată Preţ @ RON34,90 Qty: Adauga in cosul de...

Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta

De Marius Ghilezan Maestrul şi Margareta este considerat unul dintre cele mai mari romane ale secolului XX. Mihail Bulgakov reia cu un patos obsesiv tema “pactului cu Diavolul” din Faustul lui Goethe. E o carte fascinantă despre o iubire imposibilă între creator (aici scriitorul ratează absolutul) şi femeia, Margareta, copleşită de avatarurile unei lumi livreşti. Scrisă ca o alegorie faţă de condiţia sa socială, într-o Uniune Sovietică dictatorială, unde răul guverna, iar binele întruchipat de Hristos era urmărit de călăul său, Pilat din Pont, speranţa era sugrumată.  Relaţia dintre Maestru şi Margareta nu va fi permisă nici în cer. Ritmul scriierii sfredelitor, iureşul nebun al întâmplărilor dintr-o Moscovă atee, care aduce motanul Beghemot, un (întruchiparea unui drac de om pe scenă), forţa personajelor şi trăirile duse la extrem dau impresia că Bulgakov a spus totul dintr-o respiraţie. Se ştie din istoria literaturii că romanul a fost dictat pe patul de moarte soţiei sale. Mihail Bulgakov, supravieţuitor al infernului URSS, neprimind viza de emigrare de la Stalin, a dat o ripostă de neegalat regimului printr-o suprarealistă acţiune în care Hristos, Pilat din Pont, diavolul, scriitorul vibrează pe corzile fine ale unei iubiri neîmplinite dintre autor şi Margareta. De fapt, dintre bine şi rău. Order Maestrul şi Margareta Preţ @ RON22,95 Qty: Adauga in cosul de...

Filip Florian – Toate bufniţele

De Marius Ghilezan Fidel cititor al scriitorilor români care-mi plac,  Filip Florian e probabil singurul care mă copleşeşte cel mai mult. Evoluează stilistic de la carte la carte.  Nu dezamăgeşte ca alţii, ridicaţi la rang de vedete. Dacă prin „Băiuţeii” ( scrisă împreună cu fratele său Matei)” inocenţa anunţa urcuşul literar printr-un gingaş cor de copilandrii, „Degete mici” consacra subiectul tematic pe partiturile iubitorilor de gen, „Zilele regelui” au produs vibraţii printre melomanii literari, precum o camaretă regală. Nimeni nu credea că după acel Regal de cuvinte poate apărea o filarmonică.  În „Toate bufniţele„, sunetele naturii, paşii mărunţi printre amintiri, „parascoveniile” copilului, chipul zdrobit al deţinutului politic, gingăşia unei relaţii bazate pe prietenie compun o simfonie. Cartea musteşte de simboluri şi de fineţuri literare. „Dacă plapuma făcută sul aducea cu o clătită uriaşă şi verde, mama, la mijloc, trebuie să fi arătat ca o dulceaţă de gutui.” Pornind de la convingerea că cea mai frumoasă însuşire a omului este memoria, Filip Florian reconstruieşte spaţiul timpului ratat sub comunism prin alternanţa a două lungi mărturii: una, veselă şi optimistă, despre copilăria petrecută într-un orăşel de munte în primul deceniu de după Revoluţie; cealaltă, cenuşie şi dramatică, despre destinul unei familii de intelectuali în totalitarism. Dar, nu greşesc dacă spun, e muşcătura hulpavă a memoriei, în acord cu trăirile şi simţămintele noastre, ale celor care am pierdut averi, bunici, privilegii sub şenila sovietică. „Privită aşa, numai cum hotărăsc eu, istoria mi-e dragă. O văd ca pe un sac fără fund, în care se adună nimicuri, hazard, suferinţe şi fericire, unde decid de unul singur ce intră şi aleg după toane ce iese, unde mă afund când doresc şi îmi studiez rănile şi bucuriile pe îndelete.” Minunată este descrierea acţiunii de salvare a unui text literar, scrijelit pe o faţă de masă de către bunicul bijutier al lui Emil, personajul matur al...

Carlos Ruiz Zafon – Prizonierul cerului

De Marius Ghilezan Dacă ar fi să-i cauţi lui Carlos Ruiz Zafon prin dicţionar un cuvânt care prin simplitate să-i definească arta literară, acesta nu cred că ar putea fi altul decât „minuţiozitatea”. În „Prizonierul cerului” (2011), cel de‑al treilea volum din ciclul de romane început cu Umbra vântului şi Jocul îngerului, intriga este condusă ca pe o ţesătură de dantelă. Citind şi urmărind misterul din  Cimitirul Cărţilor Uitate, aflat în centrul vechi al Barcelonei, am remarcat cât de pedant îşi conduce acţiunea spre un deznodământ care doar în ultima pagină se va releva.  Sigur că aşa cum ne-am obişnuit, povestea începe într-o mică afacere de familie. Prin 1957, în plină dictatură franchistă, tânărul Daniel Sempere, în lipsa tatălui plecat să aducă o serie de zorzoane pentru vitrina anticariatului lor, se trezeşte cu un personaj misterios. Acesta vrea să cumpere unul dintre cele mai preţioase volume din magazin, ţinut sub cheie, o ediţie frumoasă, cu ilustraţii unice, din Contele de Monte‑Cristo şi să-l dăruiască colegului acestuia, Fermín Romero de Torres, devenit între timp personaj. Din acest moment începe fascinanta poveste a lui Fermin (tot mă gândeam la Firmin, celebrul şoarece de bibliotecă). Căzut la închisoare pe un motiv oarecare, are în David Martin un protector de nădejde. Cel din urmă, scriitor cu talent, ar fi fost la rândul său protejat de directorul teminţei, pentru motivul că l-ar fi putut scoate în lume cu scrierile sale necitite de nimeni. Fermin joacă rolul turnătorului care nu toarnă nimic. Îşi ajută camarazii din celulele regimului extrem de autoritar. La fel ca şi la Orhan Pamuk, povestea suferă de o plăcută miniaturizare a detaliilor care compun scena, fără ca autorul să-şi prezinte opţiunile sociale. Evident, la fel ca şi în comunism, leprele ajung hiene şi apoi conducători de faimă. Dacă există vreo similitudine cu epoca tristă a României este că noii stăpâni ar...