Harold Bloom – Canonul occidental
Apărută în 1994 în America, Canonul occidental examinează literatura occidentală, concentrându-se pe 26 de autori aparţinând canonului vestic. El propune o listă cu autori şi cărţi esenţiale, în versiunea sa de canon. Aceasta este împărţită în patru etape cronologice: Teocratică, Aristocratică, Democratică şi Haotică.
Sunt cel puţin câteva argumente de reţinut din pledoaria lui Harold Bloom pentru canonicitate şi pentru valoarea estetică. Şi, cu deosebire – dar numai pentru cine ştie să citească , o “lecţie” transpare din însăşi alternanţa canonică şi succesiunea autorilor reprezentativi, de la Dante, Cervantes ori Shakespeare la Proust, Joyce ori Kafka.
Sku: CANOND9DJKEID
Antimodernii nu sunt inamicii modernităţii şi nici ai modernismului. Nu sunt, cu atât mai puţin, tradiţionalişti. Sunt, de fapt, adevăraţii moderni.
Sunt texte care rezistă timpului, care continuă să surprindă. Pot fi citite cu plăcere şi cu interes graţie aerului de actualitate pe care îl degajă, cu prospeţime şi cu epatantă ironie. Futurismul a fost, într-adevăr, un curent vizionar, care a intuit cu surprinzătoare exactitate evoluţia culturii de masă contemporane şi, în linii mari, fizionomia universului consumist în care trăim, ocupându-se de literatură, de modă, de sculptură, dar şi de bucătărie, de arhitectură, de publicitate, de pictură, de fotografie etc.
Plagiatul te atrage prin caracterul său clandestin, prin farmecul duplicităţii sale. Toată lumea plagiază sau a plagiat, mai devreme sau mai târziu. Plagiatul este cel mai răspândit lucru din lume. Şi, asemenea crimei, el nu există decât dacă este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, faţa nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică. Arată că încântarea produsă de un text nu este decât efectul unor manevre şi ocolişuri, că literatura nu este decât o muncă de croitorie, de butăşit sau de „umplutură”, iar originalitatea, în materie de creaţie, nu e decât o momeală, o înşelăciune. Un text nu e niciodată altceva decât amprenta altui text, şi astfel putem ajunge până la originile scrisului. Prin Apologia plagiatului, Jean Luc Hennig încearcă să ne spună că răul nu e chiar aşa de rău.
Pentru că în România, “banalitatea binelui” s-a sfârşit odată cu predarea la cheie, liderului charismatic, a majorităţii ţinutelor intelectuale, la iniţiativa lui Sorin Adam Matei, cunoscut pentru introducerea sintagmei “Boierii minţii”, la Târgul BOOKfest, din iunie, va apărea cartea Idolii forului , prin care alţi paisprezece intelectuali, nealiniaţi găştii portocalii, încearcă să răspundă la întrebarea: “De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat “elitei” intelectualilor publici.” 
Lucrarea de faţă, urmărind îmbinarea studiului faptelor istorico-literare cu rezultatele oferite de perspectiva sociologică, îşi propune să pună în evidenţă profilul scriitorului român în primele etape, dificile şi entuziaste, ale întemeierii culturii naţionale moderne. Am căutat să găsim o linie de evoluţie pe acest teritoriu, cu intenţia de a schimba procesul de formare a conştiinţei scriitoriceşti, oglindit în mărturii, profesiuni de credinţă sau intervenţii publicistice, transfigurat în teme şi motive literare, în sfârşit, de a înregistra apariţia categoriei sociale a scriitorului şi a „omului de litere”, cu toate consecinţele fireşti: revendicarea poziţiei în societate, relaţiile cu publicul, şi el în formare, profesionalizarea.
„Apariţia lui Culianu printre noi a fost un miracol; părea că exemplul său ne poate face mai buni, mai profunzi, mai îndrăzneţi, mai temeinici. Dispariţia sa a fost o catastrofă; fără emulaţia stârnită de extraordinara sa reuşită, am redevenit ce eram, şi chiar mai puţin decât atât. O cultură nu trăieşte (numai) din buchiseală, ci (mai ales) din străpungeri şi iluminări. După entuziasmul stârnit de revelaţiile lui Mircea Eliade, a urmat emoţia stârnită de revelaţiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a arătat că absolutul filozofiei se trage din existenţa ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea. Al doilea ne-a iniţiat în absolutul cunoaşterilor revolute şi viitoare, cărora le-a etalat epistemologia. Amândoi s-au ocupat de religii şi au căutat realul absolut în toate formele de realitate cotidiană. Amândoi au biruit lumea, ajungând mari savanţi recunoscuţi de toţi; şi amândoi au încercat să realizeze în mod subversiv absolutul -unul cu îndrazneala savantului universal, celălalt cu străfulgerarea geniului revoluţionar. Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultură. Dar după dispariţia lor nu a urmat nimic. Străpungerile şi iluminările prilejuite de creaţia lor au rămas, în ţările care le-au dat naştere, lipsite de orice consecinţe. Odată ei plecaţi, noi am recăzut în întuneric. Bâjbâim, complet lipsiţi de geniu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)
Născut în 1953, este corespondent de presă pentru sud-estul Europei în Steiermark (Austria). In 1994-95 a fost consilier al însărcinatului Special al ONU în fosta Iugoslavie, Yasushi Akashi. Colaborează, între altele, la publicaţiile Die Zeit şi Financial Times Deutschland.
Volumul “Gustul Timpului“, desfăşurat pe trei capitole incitante ca problematică, reprezintă mărturia vie a unei sensibilităţi aparte, a unui rafinament specific omului de cultură şi a unei permanente stări de meditaţie asupra complexităţii existenţei.
“Istoricului îi e la fel de greu să fie obiectiv, ca şi marilor savanţi, oamenilor politici, diplomaţilor sau magistraţilor. Dar tocmai de aceea ceea ce se cuvine să stea la baza judecăţilor sale trebuie să fie măcar dorinţa de obiectivitate, dorinţa de a nu cădea pradă ideilor preconcepute, prestabilite. E ceea ce şi-a dorit şi autorul paginilor ce urmează. Dacă şi în ce măsură acest lucru i-a şi reuşit, vor putea spune doar cei care le vor citi.”
Ediţia maghiară a revistei Playboy (care a dat faliment după o existenţă scurtă, pentru că pe unguri nu-i interesează pornografia soft, cvasiintelectuală) a publicat rezultatele unui sondaj, conform cărora bărbatul maghiar obişnuit are, în decursul vieţii, nouă partenere serioase pentru sex, în timp ce femeia are şapte parteneri. Aceasta nu demonstrează decât că femeile sunt mai reţinute decât bărbaţii când este să recunoască adevărul.
NUVELIST,
sînt incompetent în alimentarea locomotivelor;
sînt incompetent în eternitatea fotosintezei;
sînt incompetent în speologie;
sînt incompetent în cultivarea bujorilor;
sînt incompetent în a înţelege o bujie;
sînt incompe
