Eugen Negrici – Imanenţa literaturii
Studiul profesorului Eugen Negrici este esenţial în descifrarea originii literaturii române, ascunsă în textele vechi, de la cronici până la registre de cheltuieli şi foi de zestre, dar şi în aflarea unor chei secrete de lectură şi interpretare a unor scrieri aparent fără valoare literară, de la scrisori, la anunţuri de mică publicitate. Cu acribie şi fără prejudecăţi, cercetătorul a reuşit să demonstreze, cu mai bine de un sfert de veac în urmă, că graniţele dintre istorie, istoria literară şi istoria literaturii sunt atât de fragile şi de permisive, încât pot fi trecute chiar în momentul în care scrii o simplă vedere din vacanţă, o scrisoare de dragoste sau un curriculum vitae, deoarece scrisul însuşi poate naşte oricând literatură. Imanenţa literaturii este un studiu care a făcut valuri în epocă şi este cu atât mai actual acum, în noua era de înflorire a stilului epistolar – electronic – şi a celor mai subtile mijloace de comunicare în masă. O lectură competentă, chiar şi a unui text banal, poate oferi cele mai neaşteptate surprize.
Toţi se întreabă de ce regretatul critic de la Cluj, Adrian Marino, a preferat să-şi publice postum volumul de memorii „Viaţa unui om singur”? De ce i-a încondeiat atât de tăios, cu atâta venin, pe corifeii culturii române, fie de stânga, fie de dreapta? De ce şi-a ales momentul denunţului fix după cinci ani de la moartea sa?
Bucuros, nevoie mare, că Liiceanu a devenit “conştinţa naţiunii” cu <<Apelul său către lichele>>, s-a simţit incomodat cu monopolul cultural impus de “supremul manual de etică civică”. Dar şi tulburat că Andrei Pleşu a fost descoperit cu minus la cântar, uitând să menţioneze sursa atunci când a copiat titlul “Minima moralia.”
Lumea de mîine, aflată astăzi la cea de-a doua ediţie, poartă cititorul într-un peisaj care acum este foarte clar, dar care era inaccesibil vederii şi înţelegerii contemporanilor din 1945: dispariţia societăţii româneşti interbelice şi instaurarea dictaturii comuniste, pe fondul luptei acerbe pentru primatul ideologic, cultural şi mass-media. În acei ani tulburi, Ion Biberi culegea previziunile a 22 de români reprezentativi, care, deşi asociaţi mai ales stângii intelectuale, oferă o varietate de opinii, speranţe şi caractere dincolo de criteriul politic. Autorul intuieşte corect că despre viitor nu pot vorbi decât oameni care au deja un trecut: George Enescu, retras în visul şi fantezia din care-şi trage muzica, Mihail Sadoveanu, al cărui viitor politic nu era încă bănuit în 1945, Tudor Arghezi, scepticul ce părea a nu înţelege sensul acestei lumi de mâine, pe care mai târziu avea să o laude, George Călinescu, aflat la ora unei indiferenţe vibrante, P. P. Negulescu, matur şi muncit de problema libertăţii umane, Lucreţiu Pătrăşcanu, la ora interviului încă un om de viitor, sau tânărul pe atunci Geo Dumitrescu care avea curajul să vorbească în numele unei generaţii. Morala cărţii lui Biberi vine tocmai din eşecul de previziune din 1945, eşec care însă nu vindecă această sete de anticipare. Omul nu învaţă din propria lui istorie, fiecare generaţie luând procesul formării de la început.
Jules Renard (1824, Châlons-du-Maine –1910, Paris) a urmat cursurile de retorică si filozofie ale Liceului Charlemagne din Paris. Dupa bacalaureat, a rămas la Paris unde a început sa colaboreze la diverse reviste şi să frecventeze cafenelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei literare pariziene. Tot aici a întâlnit-o pe actriţa Danielle Davyle, care i-a inspirat personajul Blanche din Le Plaisir de rompre.
În decembrie 1976, Brejnev şi Pinochet au făcut un “troc”: Vladimir Bukovski, disidentul internat vreme de doisprezece ani în lagăre şi în azile psihiatrice sovietice, contra liderului comunist chilian Luis Corvalan. În 1981, după câţiva ani buni de viaţă în lumea liberă, Vladimir Bukovski publică această carte de comentarii incisive despre democraţiile vestice; democraţii care, spune între altele autorul, s-au ocupat vreme îndelungată, în mod paradoxal, de construirea socialismului. Cartea provoacă în epocă un imens scandal.
Etologia contemporană a înfăptuit o revoluţie majoră ale cărei dimensiuni nu au fost încă pe deplin înţelese. Reprezentările clasice ale animalului nu mai pot fi susţinute: opoziţia dintre natură şi cultură nu mai reuşeşte să dea seamă despre diferenţa care separă omul de animal. O adevărată etologie este de-acum necesară pentru comprehensiunea numeroaselor societăţi animale, precum cea a cimpanzeilor, a elefanţilor sau a anumitor mamifere marine. Reexaminând noţiunile de unealtă, comunicare şi raţionalitate, Dominique Lestel demonstrează aici cum comportamentele culturale nu constituie o ruptură specifică umanului, afirmând că se ivesc progresiv în istoria materiei vii. Pe de altă parte, el sugerează că anumite animale trebuie să fie considerate ca nişte autentici subiecţi înzestraţi cu o istorie, o conştiinţă de sine şi reprezentări complexe. Cu alte cuvinte, statutul umanului trebuie regândit în mod radical: aceasta este una dintre întrebările majore ale secolului al XXI-lea.
Gânditor catolic, atent la toate întelepciunile autentice ale lumii, Gustave Thibon are un intelect plin de vervă şi o frază elegant sculptată. E o plăcere să îl citeşti.
Redusa la cotidian si privita de aproape, istoria pare adeseori fara sens. Se petrec lucruri care nu au, aparent, nici o legatura, au loc fenomene greu de explicat, prioritatile celor aflati pe scena publica devin adeseori neclare si iti vine sa te intrebi, din cand in cand, daca cei care conduc jocul chiar stiu sa o faca. Iti vine sa te intrebi daca jocul insusi e condus cu adevarat.
Cum să cerni semnificativul din contingent, cât timp cele două substanţe formează un melanj inextricabil pe care un fenomen încă neîncheiat îl remodelează de la o clipă la alta? Soluţia lui Nicolae Manolescu constă într-un determinism care împleteşte toate firele disparate ale propriilor experienţe şi lecturi într-o densă naraţiune autobiografică. Evenimentele şi cărţile sunt pentru critic episoadele unui serial a cărui intrigă o constituie tocmai procesul creaţiei de sine. Pentru a îmblânzi hazardul, Nicolae Manolescu proiectează asupra fiecărui eveniment algebra necesităţii. În planul socio-biografic, procedeul echivalează cu o expansiune fulminantă a propriei libertăţi. Căci, pentru autorul Temelor, libertatea nu este necesitatea înţeleasă, aşa cum sugerează celebra butadă a lui Spinoza, ci necesitatea inventată, cu alte cuvinte contingenţa ordonată în trama unui epos personal.- Andrei Terian
Stelian Tănase scrie o singură istorie, în care acţiunile liderilor comunişti sunt privite ca un răspuns la vechea problemă a înapoierii României, un răspuns care implică permanent complexe raporturi între elita suzerană (sovietică) şi cea locală.
Václav Havel şi-a construit această mărturie aproape testamentară împletind trei feluri de texte: 1. interviul recapitulativ din 2006 cu marele ziarist ceh expatriat Karel Hvížd’ala, la douăzeci de ani după ce acesta îl intervievase, peste Cortina de Fier, pe disidentul iniţiator al Chartei 77, proaspăt ieşit din închisoare, bolnav şi tracasat de poliţia politică (în româneşte, Interogatoriu în depărtare, apărut în 1991); 2. propriile meditaţii despre boală, moarte, putere, frică, teatru, destinul ceh, Dumnezeu şi întemeierea transcendentă a lumii, scrise, în cea mai mare parte, în 2005, în timpul unui sejur de câteva luni în America, în preajma unor prieteni apropiaţi ca Madeleine (Albright), Hillary (Clinton) şi alţii; 3. o selecţie din note destinate de cele mai multe ori colaboratorilor săi din stafful prezidenţial, de-a lungul celor trei mandate, despre întâlnirile cu Gorbaciov, salariul femeii care-i calcă preşedintelui cămăşile, furtunul cu care se udă grădina şi sarea care lipseşte pe masă de la dineuri, dezmembrarea Cehoslovaciei. Trei niveluri diferite, trei tipuri diferite de discurs, care dau întregului o densitate, o bogăţie şi o forţă unice, făcând din el o carte ataşantă, tulburătoare, înţeleaptă şi profundă, stringent folositoare omului de rând şi politicianului, scriitorului şi celui care a renunţat să mai scrie, o lecţie de libertate de spirit cum nu ne-a mai dat nimeni altcineva. Tipul de carte care te ajută şi te învaţă să trăieşti, ale cărei ecouri îţi rămân în suflet mult după ce ai închis-o, graţie căreia lumea îţi apare mai bine rânduită, mai vie şi mai proaspătă.
Doru Braia Când un european cu state mai vechi în comunitatea continentală vine pentru prima oară în România, reacţia acestuia este implacabil stupefacţia. Din primul moment. Indiferent de mijlocul de transport folosit, constată imediat că timpul alocat c
